Lumea contemporană este surprinsă şi uneori derutată sub influenţa marilor transformări ce se produc. Desordinea şi contradicţiile ce par de nedepăşit au apărut tocmai
atunci când omul se socotea mai puternic, mai sigur de sine. Aceste transformări uneori de necuprins în limitele raţiunii, au sigur şi ele o cauză.

Cercetările ştiinţifice şi urmarea lor tehnică au creat atâtea noi probleme omului încât el însuşi nu mai poate aprecia unde se pot opri lucrurile şi mai ales, cum se vor putea ele ordona. Inteligenţa umană stă nedumerită în faţa propriilor sale creaţiuni. Concepţii noi, invenţii, produse de tot felul au schimbat radical şi pe neaşteptate întreaga condiţie obiectivă şi subiectivă a omului.

Tehnica a cucerit spaţiul - la scara umană pare aproape desfiinţat - şi a spart timpul. Categoriile pe care lumea veche se sprijinea sânt complet schimbate. Omul are un spaţiu în care se fixează şi se orientează, în care îşi stabileşte una din dimensiunile existenţei sale. El nu poate dura fără acest temei al spaţiului, fără o „figură" a sa, pe cât de construită pe plan matematic şi logic, pe atât de experimentată pe plan psihologic. Se ştie cât de important a fost spaţiul în formarea civilizaţiilor şi stilurilor de cultură. Fără o idee de spaţiu nici nu putem înţelege un fenomen de artă bunăoară.

Coordonata sa timpul nu a putut rămâne în afara acestor prefaceri; s'a spart, s'a mecanizat şi funcţia sa este pe cale de a fi devenit în afara omului.

Pe plan istoric timpul s'a frânt; trecut şi viitor nu se mai leagă într'un prezent îmbogăţit, în două momente ce nu se opun, ci se completează. O adevărată prăpastie s'a aşezat între lumea veche şi lumea nouă.

Pe plan sufletesc lucrurile nu stau mai ordonat şi mai sănătos. Privind orientarea generală a omului de azi, de o viaţă interioară aproape că nu se mai poate vorbi; de un timp colorat, apreciat psihologic puţini mai pot dispune. Senzaţia puternică şi mereu înnoită, excitantul exterior dominant, sfarmă viaţa sufletească a omului şi o descompune într'o masă de momente fără chip, fără direcţie şi continuitate.

Omul se orientează, dar nu poate trăi timpul matematic, material. Procesul său intelectual şi sufletesc cere un timp calitativ fără de care nu există om şi omenie, oricât de intens ar fi raportul său cu lumea externă.

De la organic s'a mers la mecanic, de la concentrare la pulverizare, de la complex şi adânc s'a mers la unilateral şi superficial. In aceste condiţii, omul nu poate dura, nici manifesta pozitiv şi creator; el nu se poate măcar adapta pentru că e împotriva firei lui şi lumii întregi. Activitatea umană a produs mult în sens material, dar a creat totodată o condiţie împotriva naturii umane şi destinului său propriu.

Viaţa interioară ne este în derută; sentimentele noastre sânt în plină desordine. Suprasolicitarea externă continuă, nu lasă răgazul necesar şi nici putinţa de ordonare a vieţii afective. Sentimentele omeneşti nu au adâncime şi putere de cucerire pentru că ele nu sânt decât provocări, excitaţii exterioare. Ele nu duc la o valorificare a raporturilor cu lumea şi viaţa, ci numai la uzură şi maladie.

Disciplina interioară nu mai există. Totul este neprevăzut, neînchipuit şi tare. Frăgezimea şi delicateţea, muzicalitatea sentimentelor nu se mai produce. Nici moral, ca şi intelectual, nu se mai poate ordona nimic. Totul se petrece din afară, la periferie pentru succesul imediat, practic şi material.

Inteligenţa umană, aşa cum ea a apărut în interiorul civilizaţiei noastre, trebuie să fie un instrument al raţiunii şi conştiinţei superioare în dauna instinctelor şi fondului
subuman primitiv, fond care a avut o puternică explozie în istoria contemporană. Inteligenţa în funcţiunile ei fireşti şi înalte, alege, judecă, cunoaşte şi îndrumează.

Inteligenţa are putere organizatoare, individual, în procesul de gândire sau în cel al sentimentelor (care au şi ele o logică a lor) şi social, în cercetarea legilor obiective ale societăţii şi dirijarea ei politică. Inteligenţa bine instrumentată poate să pună ordine în diferitele zone ale universului uman şi să înlăture criza. Faptele prin forţele ce sânt angajate în istorie pot să meargă de la sine, prin determinismul lor evolutiv sau dialectic, dar aceasta cere îndelung timp şi uneori un mare consum de suferinţă. Aceasta s'a petrecut deja în istorie.

Va putea oare omul să facă, de astă dată, uz de puterea inteligenţei îndrumând şi organizând forţele naturii care s'au declanşat atât de puternic, amplificate tocmai de puterea ştiinţei şi a tehnicii, deci tocmai de creaţiunile omului modern?

Intre natură şi cultură, realitate şi idei nu este un conflict, nu este o contradicţie. Acestea se produc între adevăr şi eroare, între bine şi rău, pe care numai o inteligenţă bine orientată le poate descifra şi pune la locul lor.

Viaţa în sensul naturii, în sensul elementar este impus, este forţă, dar acestea capătă caracter uman abia atunci când inteligenţa, prin procesul său de alegere şi ordonare, stăpâneşte. Impulsul trebuie ordonat şi dirijat; altfel devine un adevărat pericol fapt pe care nu l-a înţeles romantismul filosofic, literar sau politic.

Inteligenţa, raţiunea superioară sânt definitorii naturii umane. Lumea naturală şi cea morală există în mod obiectiv, dar ea nu-şi capătă o formă, un chip decât atunci când o valorifică inteligenţa şi spiritul (sensul) între ceea ce este şi ce poate fi! Lumina inteligenţei este întotdeauna absolut necesară, dar aceasta nu înseamnă a neglija ceilalţi termeni implicaţi, adică realitatea obiectivă şi sensul lucrurilor. Idealismul este o forţă, dar şi o maladie.

Pentru a se evita materialismul - fireşte, cel vulgar - s'a mers în extrema cealaltă care a dus la negarea lumii obiective. Lucrurile nu pot fi lăsate să meargă „de la sine," într'un idealism (paradoxal, aceasta e poziţia liberalismului), dar nici nu le putem întocmi sau guverna după placul nostru. Omul nu poate inventa fără limită, la infinit, printr'o proiectare a ideii care creează şi decide totul. Construcţia artistică a minţii noastre nu face altceva decât să demonstreze natura, contrazicând ordinea realităţii obiective.

Dar nu numai legile lumii exterioare, obiective, din care facem parte ca fiinţe vii nu pot fi cunoscute în acest fel, dar şi cele ale logicei, ale procesului de gândire care se
produce normal numai în raportul său cu lumea întreagă din noi şi dincolo de noi. In acest fel, raţiunea se deformează şi conştiinţa se alterează, slăbeşte. Instinctele, fondul subuman au inundat tocmai pe aceste părţi. Starea de impuls, singura garanţie a acţiunii şi succesului, nu este decât o urmare firească a idealismului.

Inteligenţa umană bine dirijată stabilind un raport normal, un raport sănătos între subiect şi obiect, idee şi realitate, spirit şi materie, poate aduce o mare eliberare şi
reconstrucţie a omului şi universului său.

Va putea omul, oare, birui? (Bucureşti - 1941)

ERNEST BERNEA

Fragment din cartea "CRIZA LUMII MODERNE", Editura Predania

Cumpara cartea "CRIZA LUMII MODERNE"

 

• Problema ecologica in lumina invataturii crestine
  Publicat in : Morala
• Recenzie: Stefan – Lucian Toma, Traditia patristica in Opera Parintelui Dumitru Staniloae si lumea contemporana
  Publicat in : Religie
• Paternitatea duhovniceasca si lumea contemporana
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: