Intoarcerea la noi insine. Teologia academica sub presiunea secularizarii

Intoarcerea la noi insine. Teologia academica sub presiunea secularizarii Mareste imaginea.

Criza teologiei ortodoxe este veche, ea se prelungeşte din păcate şi probabil dobândeşte dimensiuni noi în perioada la care ne referim. Contribuţia părintelui Dumitru Stăniloae şi a iluştrilor săi colegi de generaţie din spaţiul ortodox, dintre care aş cita pe George Florowski şi pe Justin Popovici, a fost uriaşă, dar, se pare, nu suficientă pentru depăşirea completă a crizei. Aş spune că teologia părintelui Dumitru Stăniloae a reuşit să depăşească criza în sine şi pentru sine, dar nu şi în afară de sine. Deocamdată!

Mesajul părintelui Stăniloae adresat generaţiilor ulterioare de teologi este acela de a continua lucrurile din punctul până la care le-a dus dânsul şi cei dimpreună cu dânsul, insistând să nu mai pornească fiecare de la început. Avea cred în vedere orgoliul vătămător al teologilor care râvnesc la propriul edificiu teologic, cu temelie şi acoperiş, şi refuză mai mult sau mai puţin conştient să contribuie cu câteva cărămizi la edificiul comun al teologiei Bisericii. Din acest mesaj, foarte important din perspectiva valorificării moştenirii părintelui Stăniloae, mai putem desprinde, pe de o parte, conştiinţa părintelui Stăniloae că edificiul său teologic este unul sănătos, ridicat pe temelii sănătoase, şi, pe de altă parte, că acest edificiu nu este terminat, din moment ce trebuie continuat.

Criza teologiei ortodoxe despre care vorbesc şi pe care o are în vedere şi părintele Dumitru Stăniloae este definită de un teolog grec contemporan, părintele arhim. Gheorghios Kapsanis, stareţul Mănăstirii Grigoriu şi fost profesor la Facultatea de Teologie din Atena, în următorii termeni: Teologia ortodoxă, spunea părintele Stareţ la începutul anilor ' 90, este ruptă de Dumnezeu, de Biserică şi de omul contemporan. Se are în vedere cu deosebire teologia de şcoală, care ne preocupă în principal şi pe noi aici.

Deşi cred că nu mai este nevoie de invocare a unor argumente în sprijinul observaţiei de mai sus, am să semnalez câteva. In ceea ce priveşte înstrăinarea de Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că teologia ortodoxă academică, în cea mai mare parte a ei, nu pare a fi elaborată intr-un proces sinergie, deşi ea însăşi învaţă că nimic nu se poate lucra în afara sinergismului. S-a ajuns chiar la o distincţie metodologică vorbindu-se, pe de o parte, de o teologie ştiinţifică, iar pe de altă parte, despre o teologie harismatică sau duhovnicească, cea dintâi fiind identificată cu teologia pe care o produc profesorii de teologie, iar cea de a doua, cea pe care o produc duhovnicii Bisericii (aşa-numita dublă metodologie, a cărei pledoarie o face prof. N, Matzoukas).

In ceea ce priveşte distanţarea de Biserică - am în vedere Biserica concretă de astăzi şi de aici; de altfel, Biserica nu există ca abstracţiune -, am să amintesc faptul că dinamismul vieţii noastre bisericeşti, concretizat în bogăţia şi diversitatea de acte, gesturi, tradiţii, obiceiuri, multe dintre ele specifice spaţiului românesc, nu se regăseşte de niciun fel în teologia noastră de şcoală, nici ca temei şi nici ca obiect de studiu (vezi nelipsita colivă, priveghiul la morţi etc.). Această înstrăinare a teologiei academice de viaţa propriei Biserici o semnala părintele Dumitru Stăniloae, amintindu-şi de sentimentul pe care l-a trăit la primul contact cu teologia academică, la Cernăuţi; Dumnezeul despre care învăţa teologia nu avea nimic comun cu cel pe care-L ştia din experienţa bisericii sale din sat. „Mă întrebam, scrie, cum o să vorbesc despre Acest Dumnezeu credincioşilor din satul meu.”

Critica mea, dacă aceasta există, trebuie înţeleasă foarte exact. Ea nu priveşte viaţa Bisericii şi nici pe cea a credincioşilor, ci ignorarea acestora de către teologia academică.

Un alt argument este faptul că tezaurul teologic inestimabil pe care-l reprezintă imnografia Bisericii noastre este foarte firav studiat încă de teologia noastră de şcoală şi mult mai firav asumat ca temei autoritativ al discursului nostru teologic. Aceeaşi observaţie este valabilă cu ansamblul vieţii Bisericii noastre, cu spiritualitatea monahală sau cu ceea ce am putea numi spiritualitatea populară. Exemplele pot continua la nesfârşit.

O privire critică asupra teologiei româneşti, cel puţin aşa cum se prezintă ea la nivelul manualelor sau tratatelor de teologie, ne certifică faptul că aceasta se lipseşte pe sine de cel mai direct şi bogat izvor al său, care este viaţa prezentă a Bisericii, în multitudinea aspectelor ei. Intr-un studiu privitor la ermineutica biblică facem observaţia că teologia academică este singura care face notă discordantă, prin aceea că, absolutizând şi obiectivizând Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie la nivelul literei, îşi refuză accesul şi, prin urmare, întemeierea pe viaţa prezentă a Bisericii, adică pe lucrarea prezentă a Duhului lui Dumnezeu în lume prin Biserica sa. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu spiritualitatea filocalic-monahală, care, într-o ierarhie a priorităţilor sale, aşază pe primul loc nevoinţa, pravila, rugăciunea, slujbele şi nu citirea Scripturii sau a Sfinţilor Părinţi.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ceea ce am putea numi spiritualitatea populară: credinciosul simplu îşi face mari probleme dacă nu-şi botează copilul, dacă nu merge la biserică, dacă nu se cunună, dar nu este atât de neliniştit dacă nu citeşte Sfânta Scriptură sau Sfinţii Părinţi. In fine, aceeaşi imagine o avem în viaţa liturgică a Bisericii, care nu are în centrul său citirea Sfintei Scripturi sau a Sfinţilor Părinţi, deşi nu le ignoră, ci în centrul său are invocarea Duhului Sfânt, lucrarea Sfintelor Taine. Repet, singura care face notă discordantă din acest punct de vedere este Teologia academică, unde găsim obsedanta întemeiere pe citate din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi şi absentă în întregime întemeierea pe istoria propriu-zisă a prezenţei şi a lucrării lui Dumnezeu în lume, despre care avem mărturii autentice, pe de o parte, şi la care avem acces direct ca mădulare ale Bisericii lui Hristos, pe de altă parte. Acesta este evenimentul tulburător, singurul nou sub soare, care acum şi aici, avându-ne pe noi eroi sau personaje, se află în înaintarea sa dinamică spre transfigurarea lumii în împărăţia lui Dumnezeu, adică spre încorporarea lumii în Hristos Cel viu şi personal.

Referitor la înstrăinarea de omul contemporan, cred că este suficient să invoc lipsa de reacţie sau de replică a teologiei academice româneşti la problemele curente cu care se confruntă românul şi societatea românească de astăzi, ca şi faţă de provocările cosmogonice care sunt în desfăşurare în lumea contemporană. Teologia noastră pare să fie atemporală sau blocată iremediabil în trecut. Vezi istorismul care domină majoritatea disciplinelor teologice, în acest context este cazul să semnalez absenţa dimensiunii profetice a lucrării teologului, care nu poate fi activată decât în condiţiile în care el devine purtător de cuvânt al unui Dumnezeu viu către un popor viu, acum şi aici. Atrofierea la maximum a vocaţiei profetice a teologului se face simţită şi în sânul Bisericii, prin scăderea până la dispariţie a sensibilităţii acesteia în faţa rătăcirilor de la adevăratul Dumnezeu. Să amintesc apologia eliminării cuvântului erezie sau sectă din vocabular.

Această întreită desprindere a condus la alienarea sau înstrăinarea teologiei noastre de propriile surse vitale. S-a ajuns adică la situaţia paradoxală ca teologia, care ar fi trebuit să fie expresia cea mai înaltă şi cea mai fidelă a vieţii Bisericii Ortodoxe, să nu se mai întemeieze şi să nu mai izvorască din viaţa prezentă a Bisericii pe care doreşte şi crede cu tărie că o exprimă. Am să amintesc chiar o oarecare jenă în a se raporta la repere fundamentale ale spiritualităţii şi tradiţiei ortodoxe, cum sunt viaţa
monahală, vieţile sfinţilor, sfintele moaşte, până mai de curând chiar şi icoanele, panoplia de acte şi gesturi ale creştinului simplu: acatiste, paraclise, hramuri, metanii etc.

Personal, dacă mi s-ar cere părerea, aş propune din punct de vedere tipologic vieţile sfinţilor ca tip de istorie bisericească prin excelenţă, ca fiind în deplin consens cu eclesiologia ortodoxă, care ne învaţă că Biserica este rezultat al prezenţei şi lucrării continue a lui Dumnezeu în istorie, şi aş renunţa la manualele îndătinate care fac istoria Bisericii fără să ia în discuţie tocmai prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Dacă ar fi să judecăm lucrurile în funcţie de felul cum sunt receptate de Biserică, de poporul lui Dumnezeu, ar trebui să recunoaştem că şi poporul lui Dumnezeu preferă să citească istoria Bisericii în varianta vieţilor sfinţilor şi nu a tratatelor academice.

Este vorba despre o înstrăinare a teologiei ortodoxe de propriile surse, în cele din urmă o înstrăinare de noi înşine şi de viaţa noastră. Este un refuz al propriilor noastre izvoare şi o inexplicabilă râvnire la izvoare străine. Mă întreb, mai în glumă, mai în serios, dacă nu cumva complexul pe care-l avem ca români în faţa a ceea ce nu este românesc nu a influenţat sau nu a fost influenţat de atitudinea noastră în spaţiul teologiei academice.

Cred că păcatul cel mare al teologiei academice se datorează sucombării ei în faţa tentaţiei gândirii umane de abstractizare şi conceptualizare. O teologie care aşază la temelia edificiului ei învăţătura despre Cuvântul întrupat a sfârşit prin a opera aproape în exclusivitate cu cuvântul neîntrupat.

Una din confuziile fatale care au condus teologia însăşi la separarea de Dumnezeu şi de lume a fost confuzia între adevăr şi exprimarea lui. Teologia nu este adevărul, ci exprimarea sau mărturia despre adevăr, care, potrivit Părinţilor Bisericii, nu poate în niciun caz să cuprindă tot adevărul. Adevărul prin excelenţă este Dumnezeu, iar teologia este vorbire în orice situaţie insuficientă, neacoperitoare despre Dumnezeu. Inlăturarea acestei confuzii, care este încă prezentă în mentalitatea multor contemporani - în special a celor care se socotesc pe ei înşişi ortodocşi sută la sută, cei care nu sugerează că emit dogme douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, iar pe alţii îi văd protestantizând sau emiţând erezii.

Teologia nu-şi are criteriul în sine, nu se poate verifica pe sine, nici certifica, criteriul teologic este în afara sa. Nu dezvoltările logice, sau silogismele şi nici raportarea teoretică la dogmele Bisericii nu vor certifica corectitudinea teologiei noastre, ci raportarea ei la Dumnezeu însuşi şi la viaţa Bisericii.

Viaţa cu Dumnezeu este cea care va confirma adevărul unui discurs teologic, în cele din urmă, Dumnezeu sau Duhul lui Dumnezeu.

In termeni absoluţi, consecvenţi cu credinţa noastră conform căreia Adevărul este Hristos însuşi, Dumnezeu însuşi, Adevărul nu se gândeşte, nu se speculează, ci se vede, se contemplă, se percepe cu ceea ce părinţii numesc simţirea înţelegătoare, singura cale adevărată de a accede la Adevăr.

Această perspectivă nu obstrucţionează şi nici nu limitează demersul teologic, ci îl reaşază pe făgaşul normal. Teologia din acest punct de vedere va avea la bază prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în istorie - în creaţie, în lume, în om - despre care avem mărturii girate de Duhul lui Dumnezeu -, vezi Sfânta Scriptură şi documentele Tradiţiei.

Acestea toate constituie baza teologhisirii noastre nu în sine, ci ca mărturii şi comentarii girate de Duhul lui Dumnezeu ale prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în istorie. In acelaşi timp, teologii au acces ei înşişi, acum şi aici, la experienţa directă a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în istorie, viaţa Bisericii nefiind altceva decât viaţa cu Dumnezeu, viaţa în Hristos.

Inţelegerea şi întemeierea în Duh şi nu în literă este un alt comandament al Bisericii lui Hristos adresat teologilor. Aceasta presupune rămânerea în viu şi în adevăr, cu conştiinţa neputinţei cuprinderii şi exprimării acestuia şi ne fereşte de absolutizarea şi idolatrizarea exprimării adevărului în cuvânt. Dacă adevărul este cuprins în întregime în cuvânt şi în literă, atunci Scriptura, eventual şi Părinţii, ne este suficient pentru a teologhisi şi chiar pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Noi credem şi mărturisim că a cunoaşte Scriptura nu echivalează cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu în întregimea Lui. Cea mai desăvârşită înţelegere a Scripturii nu echivalează cu cunoaşterea lui Dumnezeu, întâi de toate pentru faptul că, aşa cum spune Calist Patriarhul, în Scriptură nu avem decât o infimă parte despre ceea ce este Dumnezeu, iar în al doilea rând că Scriptura nu poate fi identificată cu Persoana lui Dumnezeu, chiar dacă este vorbirea Lui. O singură şansă avem de a transforma Scriptura în cale de comuniune cu Dumnezeu, aceea de a o percepe ca pe un cuvânt viu şi personal, ca pe o vorbire a lui Dumnezeu către noi, ca pe o imensă corespondenţă, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi citind-o să ne bucurăm de cuvintele lui Dumnezeu cum ne bucurăm de cuvintele unei persoane dragi, să ne mângâiem sau să ne hrănim cu ele - pe care nu ne săturăm a le citi nu pentru a afla informaţia, ci pentru a ne întâlni cu persoana dragă prin intermediul cuvintelor ei.

Parintele Prof. Constantin Coman

Fragment din cartea "Antilogos sau cuvantul celuilalt", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Antilogos sau cuvantul celuilalt"

 

Pe aceeaşi temă

27 Iunie 2019

Vizualizari: 382

Voteaza:

Intoarcerea la noi insine. Teologia academica sub presiunea secularizarii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE