Ce înseamnă să ne împlinim în viață, din moment ce Iisus Hristos este Viața (Ioan 14, 6)? Adică ne putem împlini prin materie, prin animalele care nu cuvântă, prin persoanele din jurul nostru, prin ceea ce am agonisit de-a lungul timpului, prin cultură, prin profesie...?

La această întrebare, toți venim, așa cum este firesc, cu răspunsurile noastre, de cele mai multe ori un „set” întreg de justificări, ca un „tonomat” în care bagi o fisă și care reproduce imediat toate „realizările” noastre notorii.

Doamne ferește să adresezi omului întrebări de genul: cine ești tu, care este sensul vieții tale, ești fericit, te simți împlinit, ce crezi despre viață și moarte...?

Dacă Dumnezeu ne-ar lua acum toate aceste..., cum vreți să le numiți, „lucruri prețioase”, cu care ne mândrim, oare cum ne-am comporta?

În această pandemie s-a văzut și se vede, într-o proporție tot mai mare, care sunt valorile acestei lumi. Iar ceea ce se vede nu e ceva nou: nu ne pasă de aproapele „nici cât negru sub unghie”, iar dacă suntem privați de plăcerile noastre egoiste, suntem în stare să facem „moarte de om” și să călcăm în picioare toate normele, canoanele ori legile stabilite pentru binele tuturor.

Ceea ce ne recomandă în primul rând, ca oameni adevărați, este modul nostru de a fi și felul în care trăim, ca respect față de sine și față de ceilalți, chiar dacă nu toți merităm acest respect.

Este adevărat că purtăm înlăuntru Chipul lui Dumnezeu, problema reală, care ne privește pe toți deopotrivă, e ce am adăugat noi acestui Chip, prin alegerile făcute și prin propria osteneală?

Răspunsul se poate vedea la tot pasul: în loc să înaintăm pe calea asemănării cu Dumnezeu, ne-am întinat întreaga ființă prin păcate, iar acum „otrăvim” tot ceea ce este în jurul nostru.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, cel care propovăduieşti: Să nu furi - şi tu furi? Tu, cel care zici: Să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter? Tu, cel care urăşti idolii, furi cele sfinte? Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea legii? Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri, precum este scris” (Romani 2, 21-24).

Ne-am obișnuit să dăm vina pe cei care atacă Biserica din exterior. Mântuitorul Iisus ne lămurește și în această privință: „Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 36).

„Casnicii” sunt cei mai „apropiați” și înverșunați dușmani, adică patimile din sufletele noastre, „casnicii” cu care „conviețuim” în bună înțelegere, zi de zi.

„Vremea cernerii” înseamnă și o „decantare” a superficialității cu care „trăim” credința, cu care facem faptele credinței ori ne achităm de îndatoririle firești, familiale ori sociale.

Mitropolitul Antonie de Suroj spunea că e nevoie de multă „stăpânire de sine” pentru a nu ne mulţumi cu ceea ce este superficial în viaţă, pentru că e mai uşor să fim superficiali și e mult mai simplu să „funcţionăm” la suprafaţa lucrurilor în loc să înfruntăm problemele personale și sociale...

E o constatare tristă, faptul că mulți oameni nu vor să se schimbe în bine, nici măcar atunci când este vorba de propria lor sănătate, cu atât mai puțin când vine vorba despre mântuirea sufletului.

De fapt, întrebarea este una simplă: mai știm ce e bine și ce e rău în tot ceea ce facem, din moment ce o mare parte dintre noi gândim și vorbim din „învățăturile” mass-mediei și ale site-urilor care ne-au „amprentat” modul de a gândi, de a simți, de a voi, de a alege..?

Stând cu ochii „pironiți” pe ecranele televizoarelor, ale calculatoarelor și telefoanelor, câți mai sunt cei care citesc în „stare de rugăciune” Sfânta Scriptură, Psaltirea, Viețile Sfinților Părinți...?

Câți mai sunt cei care fac efortul de a-și întoarce mintea spre adâncul inimii și de a rosti, măcar de câteva ori, cu toată atenția: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul/păcătoasa, ori miluiește-ne pe noi?

Trăim deja vremurile în care omul se îndepărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeu, când pierde în mod vizibil atât „gustul” harului cât și „gustul” creştinismului trăit cu întreaga ființă, care nu se reduce la câteva reguli necesare și cerințe exterioare (Părintele Serafim Rose).

Pe fondul indiferenței și al lipsei de educație și cultură, inclusiv duhovnicească, omul a uitat că scopul vieţii este să devenim dumnezei după har, adică să ne unim cu Dumnezeu nu într-un mod exterior sau sentimental, ci fiinţial, cu firea omenească asumată și îndumnezeită de Mântuitorul Iisus.

Într-o societate tot mai laicizată și secularizată, creştinismul poate fi „redescoperit” prin mistica isihastă, care nu înseamnă discursuri moralizatoare, „luări de poziție” ori activități sociale, la modă în zilele noastre, ci comuniune vie și împărtășire neîncetată de Dumnezeu.

Sorin Lungu

 

• Despre rugaciunea care-l incalzeste pe om si il uneste cu Dumnezeu in dragoste
  Publicat in : Credinta
• Intalnirea cu Dumnezeu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Smerita cugetare - virtute ce nu poate fi umilita de diavoli
  Publicat in : Credinta
• Sfanta iubire dupa har
  Publicat in : Credinta