Iubirea este focul mocnit care astupă defectele, focul iute care alungă ispita, focul care arde şi alungă pe cel care se apropie cu îndoială şi ipocrizie. Ipocrizia este masca protectoare a răului din oameni. De multe ori, omul ipocrit nu-şi dă seama că nu pe alţii înşală, ci se înşală pe sine. Işi spune sieşi că este chiar foarte sincer, că este cum se manifestă, şi crede cu tărie în imaginea falsă, răsturnată a sufletului său. El e în conflict direct cu Adevărul şi minciuna i se paţe cel mai mare adevăr.

El este în înşelare, dar nu recunoaşte înşelarea. El minte şi se minte în acelaşi timp. Urăşte oglinda şi pe cel ce i-o aşază în mâini. Ipocritul este şi mândru de el, de imaginea sa. Descoperindu-i rănile, el le va transforma în false virtuţi, pentru că nu suportă eşecul...

Ipocritul este un înşelat, omul acela perfid care de atâta înşelat pe alţii, ajunge să se înşele pe sine însuşi, şi culmea, reuşeşte să se convingă că el este aşa cum zice că este. Minciuna este cuvântul său de ordine, dar cuvintele lui par că mărturisesc adevărul. Adevărul lui e minciună, dar el crede că doar adevărul lui e adevăr. Mărturiseşte cu convingere şi se bate în dialoguri de gând chiar cu sine însuşi.

Insă, întotdeauna el trebuie să iasă învingător, pentru că omul ipocrit nu poate pierde niciodată, asta l-ar dărâma, l-ar desfiinţa. El vede viaţa prin sticla fumurie prin care priveşti eclipsa şi nu poate da la o parte vălul părerii de sine, de frică. Frica că tot ce a agonisit în inima lui atâta timp nu e adevărat, i-ar paraliza voinţa şi ar cădea în crunta deznădejde de care fuge de când a început să crească strâmb. Se teme de Adevăr, tocmai pentru că nu îl cunoaşte. Nu L-a întâlnit niciodată. O fi acolo, în biserici, în cer, dacă o fi, sau poate în inimi tăinuite. Dar nu-l interesează, pentru că viaţa merge înainte şi fără Adevăr. Dar cutremurător este faptul că mincinosul, ipocritul, crede că poate înşela chiar pe Dumnezeu, în viaţa lui, păcat după păcat, se înlănţuie şi vede că totuşi este iertat, vede că nu i se întâmplă nimic şi crede că aşa va fi mereu. Işi potoleşte conştiinţa că cei răi sunt alţii, nu el. Că doar nu a omorât pe nimeni, ca şi cum doar crima este singurul păcat care ne desparte de veşnicie... Trăieşte cu amăgirea că ceva, ceva tot e bine în viaţa lui, că satisfacţiile de moment, bucuriile momentane îl motivează, că doar e omeneşte să greşeşti şi că asta e viaţa, nu se poate trăi altfel, decât aşa. Căci limitele strâmte ale conştienţei sale nu-i pot arăta alt-orizont.

Insă ipocritul nu are linişte. Nu poate dormi. In el se zbat gândurile rele pe care vrăjmaşul i le aduce stăruitor şi metodic, remuşcările care capătă forma visului, a coşmarului prelungit, îl înconjoară din toate părţile, îl înţeapă, îl asupresc, îi fură somnul, îl aruncă în întunericul cel mai din afară. De aceea fuge în patimă, fuge ca un laş pentru că laşitatea este punctul forte al ipocritului. El nu poate sta în faţa Adevărului, pentru că îl mustră, îl chinuie şi mai tare. Fericitul Augustin, vorbind despre conştiinţă, ne spune: „Omule, poţi fugi de toate, dar de conştiinţa ta, nu. Intră în casă, aşează-te pe pat, încuie uşa şi ea vine după tine amintindu-ţi”.

Oricât ar fugi omul de adevăr vine o zi când va trebui să recunoască cine este, altfel nu va putea să moară şi să dobândească veşnicia. Este exact ca hoţul acela care a plecat noaptea la furat şi se uita peste tot de jur împrejur să nu-l vadă nimeni, numai în sus nu privea niciodată. Nu te poţi ascunde toată viaţa de tine însuţi. Patimile încurajatoare, care te fac să uiţi cine eşti, nu fac decât să te apropie de iad, te demolează ca fiinţă, îţi asupresc fiinţa, te desfiinţează ca persoană unică şi irepetabilă, te aruncă în groapa comună a nefiinţei cum le place oamenilor moderni să se numească. Eşti viu, dar eşti mort. Crezi că îţi trăieşti viaţa, dar de fapt îţi trăieşti zilnic propria moarte.

Cum poate ieşi omul mincinos, ipocrit din moarte, cum poate învia şi deveni viu? Oare nu prin ieşirea din sine, prin lăsarea în mâna duhovnicului, prin deschiderea sufletului şi vărsarea minciunii în afară, prin acceptarea vindecării din afara lui? Iisus Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa”, prin urmare doar prin Hristos vom deveni vii, căutând adevărul Lui, mergând pe calea Lui, nu amăgindu-ne cu propriul nostru adevăr, care de cele mai multe ori e minciună. Căci ne spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii: „Nimic din ceea ce nu e întrebat nu e bun, chiar dacă e bun”.

In omul ipocrit toate patimile se înghesuie, dau năvală, dar mai cu seamă cea mai tare dintre toate este mândria. Ea tronează în inima omului prefăcut şi dictează conştiinţei fapte care nu aduc roade duhovniceşti. Căci, oricâte eforturi ar face omul din mândrie şi oricât de sus s-ar înălţa, nu are niciun folos. Nu are bucuria şi pacea pe care în naivitatea sa credea că le va obţine. Ajunge chiar să aibă toată lumea la picioare, succesul scontat e coaja fructului, căci miezul nu-l poate gusta decât cel smerit, omul lui Dumnezeu. Fericit e cel care are puţin din darul lui Dumnezeu, nu cel care are totul din trufia diavolului. Vrăjmaşul nu poate aduce pacea, bucuria, pentru că nu le are. Şi tot ce câştigăm pe mâna lui ne va arunca în întunecare şi regret, în întristare şi deznădejde. Nu poate câştiga cel mândru pentru că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” ()1 Petru 5, 5.).

Zosima Macarie

Fragment din cartea "Iubirea are chipul Crucii", Editura Cartea Ortodoxa

Cumpara cartea "Iubirea are chipul Crucii"

 

• Fatarnicia
  Publicat in : Editoriale
• Omul aparentelor
  Publicat in : Editoriale
• Transformarea ipocriziei
  Publicat in : Religie
• Moartea privita prin ochelari de soare
  Publicat in : Editoriale