(Cuvânt la prohodirea contesei Saltîkova)
Locui-voi întru locaşul Tău în veci, acoperi-mă-voi întru acoperământul aripilor Tale (Ps. 60, 4).
La mormânt se descoperă cel mai mult scopul fiinţării şi neputinţa strădaniilor omeneşti. Privirile acestea s-au stins, şi osârdia noastră nu a putut să le mai dea lumina văzută. Limba a tăcut, şi convorbirile prieteneşti nu au putut să-i preîntâmpine amuţirea. Duhul a ieşit din piept - sinceritatea şi dragostea nu l-au putut ţine pe loc cu îmbrăţişarea lor...
Aşadar, doamna Natalia a trecut din locaşurile vremelnice la cele veşnice; de la acoperişul şi ajutorul omenesc s-a ascuns sub acoperământul lui Dumnezeu. Ea este în veşnicele locaşuri, ca vremea să nu mai tulbure odihna de care se îndulcea în vremea rugăciunii cu umilinţă; este sub acoperământul Dumnezeului Preaînalt, către Care striga, când străbătea ţări îndepărtate, ca să nu se depărteze de ţara luminii veşnice; în sălaşurile lui Hristos, Căruia I s-a dat ca sălaş, curăţindu-se prin suspinuri şi pocăinţă.
Sufletul ei, care a mânecat către Dumnezeu, nu va mai vedea seară. Dragostea ei nu se va mai despărţi niciodată de Dumnezeul dragostei, Care a logodit cu El sufletele credincioase.
Aşadar, suflete care te-ai mutat de la noi, la mormântul tău nu este loc pentru tânguirea noastră! Ceea ce pentru cei rămaşi pe pământ este pierdere, pentru tine este câştig. Biserica, primind în sânul ei rămăşiţele tale pământeşti, le încununează cu nădejdea învierii ce va să fie. Tu te-ai mutat la veşnicele sălaşuri, şi prin răposarea ta arăţi unde este sălaşul odihnei noastre.
Nu este, ascultătorilor, loc pentru tânguire în faţa morţii, de vreme ce toată viaţa e pregătire pentru moarte; de vreme ce acest pământ este drum spre cer, continuarea timpului doar înmulţeşte mijloacele pentru a dobândi bunătăţile cele veşnice.
Noi trăim în timp, dar nu pentru timp. Care este omul care să fie viu şi să nu vadă moartea? Grabnic trec orele vieţii noastre, luându-ne cu sine nădejdile; grabnic trec anii, ducând cu ei frumuseţea şi tăria trupului nostru şi lăsând doar urme după care putem măsura treapta apropierii noastre de moarte. Astfel, fiecare ceas, fiecare minut, apropiindu-ne de mormânt, prin schimbarea neîncetată ne amintesc că nu trăim pentru timp.
Aceste ceasuri şi minute ale vieţii, alcătuite din gândurile, cuvintele şi faptele noastre, nu ne părăsesc însă niciodată. Faptele, după mărturia Scripturii, vin după noi (v. Apoc. 14,13). Cartea Judecăţii, care se va deschide înaintea noastră în veşnicie, este cartea fiinţării noastre de pe pământ. Atâta timp cât trăim pe tărâmul pământului umplem această carte, spre bucuria ori spre necazul nostru. In ea sunt scrise gândurile care se nasc în sufletul nostru din pruncie şi până în ultima clipă a vieţii, sunt zugrăvite toate cuvintele care ies din gura şi din inima noastră, sunt însemnate dorinţele împlinite şi neîmplinite; nu rămân nescrise în ea nici măcar statul degeaba şi nelucrarea: chiar dacă ar trăi mulţi ani omul, să-şi aducă aminte de zilele cele din întuneric... să ştii că pentru toate acestea Dumnezeu te va aduce la judecata Sa (Ecl. 11, 8-9). Pe pământ suntem mai degrabă puşi la încercare decât trăim; ceea ce numim noi viaţă este doar o pregătire pentru Viaţă.
Nepăsarea faţă de cele duhovniceşti nu-şi închipuie viitorul cel nesfârşit, dar îşi închipuie un viitor mincinos; nu-şi strică tihna pregătindu-se pentru viaţa veşnică, dar se pregăteşte neîncetat pentru fiinţarea vremelnică. Dacă e să despărţim clipele ce au trecut de cele de acum, iar pe cele de acum - de cele ce au să fie, vom vedea fiinţarea noastră ca pe vremea căderii unei picături dintr-un vas în altul, ca pe o singură suflare de vânt, care se arată o clipă, pe urmă piere (Iac. 4, 14). Să despărţim împlinirea lucrului de ceea ce nu s-a împlinit încă, de ceea ce a adus ceasul următor: vor rămâne doar nădejdi şi aşteptări, care continuă viaţa noastră.
Vine dimineaţa: aşteptăm seara cum aşteptăm în clipele de plictiseală distracţia; răbdăm neajunsuri şi nemulţumiri - ne făgăduim pe viitor belşug şi îndestulare. In vremea bolii aşteptăm uşurare, în vremea necazului - bunăstare, în bunăstare - înălţare, în înălţare - odihnă, în odihnă - o nouă bunăstare, o nouă înălţare, noi bucurii.
Astfel, ne pregătim fără încetare: ne pregătim viitorul alergând după nădejdi, nădăjduim şi nu contenim a nădăjdui.
Din păcate, toate sunt deşertăciune, tot omul ce viază (Ps. 38, 8)! Nădejdile vremelnice au aceeaşi statornicie ca timpul, care le aduce şi le răpeşte; ele se arată cu aceeaşi tărie ca o mână de ţărână vânturată de vifor în faţa noastră. Toate sunt deşertăciune, tot omul ce viază. Numai prin aşteptarea nemuririi, prin nădejdea veşnică nu este ruşinată viaţa vremelnică.
Lumea deşartă nu preţuieşte nimic cu dreptate şi nu răsplăteşte pentru nimic după cuviinţă.
Cum se face că lacrimile nevinovăţiei ce suferă nu sting flacăra care trezeşte râvna de a dobândi nevinovăţia? Cum se face că tânguirile virtuţii nu înăbuşă glasul ce cheamă la nevoinţele ei? In ce nădăjduieşte cel ce nu nădăjduieşte în nimic din cele văzute? Ce îndulceşte amărăciunea celui care se leapădă de plăcerile vremelnice? Sătura-mă-voi, a strigat Dreptul, când se va arăta slava Ta (Ps. 16,15). Locui-voi în locaşul Tău în veci (Ps. 60, 4), şi întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura (Ps. 62, 8). Cei ce seamănă nădejde veşnică pe pământ vor culege cu bucurie roadele ei în cer - şi ce este credinţa noastră, dacă nu este unită cu nădejdea aceea care întocmeşte pe pământ cale către viaţa cerească? Din vremea când am făcut legământ cu Hristos, am făgăduit să trăim pentru El şi am numit moartea dobândire a vieţii. Crucea şi mormântul - semnele biruinţei asupra morţii, dobândite de către Fiul lui Dumnezeu - i-au fost lăsate, spre dobândirea biruinţei, oricărui fiu al omului care s-a înfiat prin credinţă lui Dumnezeu.
Ne-am îmbrăcat cu armele lui Dumnezeu pentru ca, războindu-ne fără încetare, în cele din urmă să-l biruim pe cel din urmă vrăjmaş al nostru, care este moartea. Prin credinţă am primit logodirea Duhului, aşa încât, îndeplinindu-ne îndatoririle lumeşti, să nu facem rob al lor duhul nostru, ci să-l păzim curat şi neprihănit spre moştenirea vieţii, care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Am ales legea lui Dumnezeu ca făclie picioarelor noastre (v. Ps. 118, 105), cu scopul ca aceasta, luminând căile întunecate ale vieţii, să strălucească până la urmă în întunericul mormântului şi să nu ne lase să vedem stricăciunea. Pe măsură ce războiul se înteţeşte, viaţa credinţei, întărindu-se cu făgăduinţele şi cu ajutorul atotputernic, îl curăţeşte până într-atât pe om de tot ce e omenesc, încât nu mai este vreo clipă în care el să nu fie gata a se despărţi de trupul morţii acesteia, nu mai este vreo clipă când el să nu-şi poată însuşi îndrăznirea dreptului. Gata este inima mea spre Tine, Dumnezeule, gata este inima mea! (Ps. 107,1). Nici un lucru pământesc nu mă ţine aici, nici o comoară a lumii nu stăpâneşte inima mea, ci ea este gata spre Tine, Dumnezeul inimii mele, doar pe Tine Te caută, doar pe Tine Te iubeşte şi doar în Tine se odihneşte.
Când nevoitorul credinţei nu vede că s-ar apropia hotarul nevoinţelor sale, ci vede doar înteţirea luptei, când vede că vrăjmaşii dinlăuntru şi din afară îl covârşesc, se necăjeşte la fel ca împărătescul nevoitor care, aflând în Dumnezeu mângâiere şi Mângâietor, se întrista că fiinţarea lui pământească se prelungea: vai mie, că pribegia mea s-a prelungit! (Ps. 119, 5). Luptându-se cu sine însuşi neîncetat, el se ridică adeseori şi cade adeseori, se întăreşte şi slăbeşte; omoară trupul, însă îl hrăneşte şi-l încălzeşte; fuge de deşertăciune şi se întâlneşte cu ea din nou; o urmăreşte şi e urmărit de ea; o biruie şi e biruit de ea; se face singur să sufere; toate cele din afară, care-l atrag la ele, îi înmulţesc pătimirile. Doamne, strigă el în cele din urmă, istovit de ostenelile lumii, când voi veni şi mă voi arăta feţei Tale? (v. Ps. 41, 2) - căci oare nu sunt fericiţi cei morţi, cei ce mor în Domnul? Da! Aceştia se vor odihni de ostenelile lor (v. Apoc. 14, 13) după ostenelile pământeşti, după lupta neîncetată. Fericit este duhul lor, care se uneşte cu Domnul, fericit e şi trupul lor, care a plecat de la păcat şi de la suferinţe!
Fericită eşti şi tu, ce te-ai mutat de acum la veşnicele locaşuri! Nestatornicia lumii nu se va mai atinge de tăria duhului tău. Schimbarea obiceiurilor lumii nu va mai schimba bunele obiceiuri pe care tu, primindu-le de la părinţi, le laşi ca moştenire copiilor şi cunoscuţilor tăi. Trupul tău este dat întru stricăciune (v. I Cor. 15,42), dar în el e nestricăciune; este dat morţii, dar în el moare numai moartea, ca ceea ce este nemuritor să fie dat nemuririi.
Stăpâne al vieţii şi al morţii! Ţie Ţi-a fost lăsat duhul care a părăsit trupul acesta. Primeşte-l aşa cum îi primeşti pe copiii Tăi, care cu credinţă adevărată primesc Trupul şi Sângele Fiului Tău iubit! Primeşte-l după harul făgăduinţei şi odihneşte-l întru luminările sfinţilor Tăi! Amin.
SFÂNTUL INOCHENTIE AL PENZEI
Fragment din cartea "Fiecare om este nascut pentru Cer", Editura Sophia
Cumpara cartea "Fiecare om este nascut pentru Cer"
-
Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
Publicat in : Dogma -
Cu moartea pe moarte calcand
Publicat in : Religie -
Moartea mea intre Dumnezeu si mine
Publicat in : Editoriale -
Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
Publicat in : Patimile lui Hristos -
Rugaciune la moartea unuia din soti
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.