Limba lui Dumnezeu

Limba lui Dumnezeu Mareste imaginea.

In Biserica lui Hristos, succesiunea apostolică este garantată şi transmisă mai departe atât prin taina hirotoniei, adică prin preoţia instituţională sau sacramentală, cât şi prin „rânduiala lui Melchisedec" cea a harului. Aceasta din urmă se numeşte harică pentru că este un dar al Duhului Sfânt, care vine să întregească lucrarea preoţiei sacramentale şi poate exista independent de ea. Ambele forme de slujire sunt necesare în viaţa Bisericii: avem nevoie de preoţia liturgică, fiindcă fără ea nu se pot săvârşi Sfintele Taine; însă avem trebuinţă şi de acel dar deosebit al Duhului Sfânt prin care ne facem părtaşi Preoţiei împărăteşti a lui Hristos. De acest dar se bucură toţi cei botezaţi în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi fără el preoţia sacramentală nu-şi poate împlini adevărata ei menire.

Distingem, aşadar, două dimensiuni în viaţa Bisericii: o dimensiune orizontală, reprezentată de rânduielile şi Tainele Bisericii, şi una verticală, care susţine viaţa sacramentală autentică prin împărtăşirea din darurile Duhului Sfânt. Sfânta Tradiţie a păstrat şi a transmis din generaţie în generaţie instituţiile şi rânduielile Bisericii, pentru ca noi, prin rugăciuni şi cereri stăruitoare, să putem descoperi plinătatea darurilor Duhului Sfânt ascunsă înlăuntrul lor. Rânduiala Sfintei Liturghii, de pildă, se întemeiază pe cuvintele lui Hristos: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu ... Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu."' De fiecare dată când săvârşim Sfânta Liturghie întru pomenirea Domnului, ne întemeiem pe cuvântul Său şi aducem rugăciuni stăruitoare cu credinţă şi cu dragoste, iar Duhul Sfânt Se pogoară asupra noastră şi asupra darului de pâine şi vin. In felul acesta cuvintele lui Hristos se împlinesc „iarăşi şi iarăşi", căci ele rămân în veac, după cum însuşi Domnul spune.

Amândouă aspectele, atât cel instituţional, cât şi cel haric, sunt de neapărată trebuinţă în viaţa creştinului: nu putem nesocoti rânduielile Bisericii, fiindcă ele sunt vasele în care se păstrează darurile pline de bună mireasmă ale Duhului Sfânt. Insă pentru a ne putea împărtăşi de aceste daruri, trebuie să aducem prinos de rugăciune Domnului, căci aceasta este legea ce garantează sfinţirea întregii zidiri. La temeiul fiecărui act liturgic stă principiul apostolic potrivit căruia „orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune".

Unul din darurile minunate ale Duhului Sfânt este taina cuvântului lui Dumnezeu, un dar neobişnuit şi paradoxal care se arată lucrător în slujirea duhovnicului, în părinţenia duhovnicească. Cuvântul lui Dumnezeu nu se descoperă cu uşurinţă, nici nu este dat „la întâmplare", ci numai în anumite momente şi pentru anumite scopuri. Dar cum ne facem părtaşi acestui cuvânt şi cum devine el apoi lucrător înlăuntrul inimii noastre?

Pentru a putea „prinde" cuvântul lui Dumnezeu, avem trebuinţă de o inimă curată, slobodă de întunericul gândurilor rele, căci, după cum spune Domnul în Evanghelie, numai cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu. La Judecata de Apoi, frică şi ruşine mare se va pogorî peste noi din pricina necurăţiei inimii noastre. Dacă vrem să
scăpăm de această ruşine şi să ne învrednicim a petrece şi noi pururea cu Domnul, suntem datori a ne curaţi inima de toată întinăciunea, iar calea ce duce la această curăţie este, potrivit Sfinţilor Părinţi, ascultarea.

In mănăstire, ca de altfel şi în familie şi în parohie, fiecare lucrare împlinită cu sârguinţă şi din toată inima este expresia iubirii noastre faţă de comunitatea căreia Dumnezeu ne-a încredinţat. Ne arătăm dragostea prin muncă, iar recunoştinţa şi credincioşia prin ascultare. Mai presus de toate stă însă rugăciunea, prin care ne exprimăm dragostea faţă de Dumnezeu şi dorinţa de a petrece neîncetat în prezenţa Lui. Rugăciunea este mai de preţ decât munca, deoarece din ea izvorăşte puterea de muncă şi râvna în îndeplinirea sarcinilor noastre, păstrând astfel unitatea dintre trup şi suflet. Totuşi, majoritatea Sfinţilor Părinţi aşază ascultarea mai presus de rugăciune, pentru că Hristos însuşi a venit în lume ca să facă ascultare de Tatăl Ceresc, iar cel ce se predă pe sine ascultării se aseamănă Fiului lui Dumnezeu.

Ascultarea este de neapărată trebuinţă pentru ca legătura dintre ucenic şi părintele duhovnic să aducă roade. Taina ascultării ne dă prilejul să ne lepădăm de omul cel vechi, dimpreună cu toate faptele lui; totodată, ea ne slobozeşte de nevoia de a ne încrede în propria noastră gândire, în părerile şi în judecăţile noastre, şi ne dăruieşte libertatea de a îmbrăţişa voia lui Dumnezeu. Iar tot cel ce a îmbrăţişat voia Lui cea sfântă a aflat viaţă în însuşi Dumnezeu. Altfel spus, ascultarea este un mare privilegiu dăruit nouă de către Dumnezeu, căci prin ea învăţăm să pătrundem în şuvoiul sfintei Sale voi şi suntem călăuziţi la viaţa cea veşnică. Ascultarea ridică voia noastră omenească pătimaşă în planul voii desăvârşite a lui Dumnezeu, fiind astfel cea dintâi dintre virtuţi şi piatra de temelie a vieţii creştine, fără de care nu putem ajunge la limanul mântuirii.

Ca să putem cunoaşte voia cea sfântă a Domnului şi Dumnezeului nostru, trebuie să intrăm în legătură cu El prin intermediul cuvântului Său. Dumnezeu îşi are propria Sa limbă, o limbă aparte, şi pentru a ne-o însuşi trebuie să ne învăţăm ascultarea faţă de cuvântul Lui, fără a-l iscodi cu o gândire analitică sau filosofică. Sfântul Apostol Pavel arată că Biserica nu este locul dezbaterilor sau al disputelor, nici al celor ce vor să aibă ultimul cuvânt, ci mai degrabă locul unde învăţăm ascultarea şi smerenia, pentru a putea „prinde" prin rugăciune cuvântul lui Dumnezeu.

După cum sublinia Părintele Sofronie, taina legăturii duhovniceşti dintre stareţ şi ucenic ne ajută să recunoaştem „firul subţire" al voii dumnezeieşti în cuvintele de Dumnezeu insuflate ale părintelui duhovnic. Cu toate acestea, există oameni care niciodată nu fac ascultare. Atunci când primesc un cuvânt de la părintele lor, ei încearcă să-l „îmbunătăţească" adăugând încă alte zece cuvinte de la ei. Duhovnicul nu Ie poate împărtăşi nici măcar un gând, nici o fărâmă de har. Insă dacă trăim în ascultare şi ne străduim să înţelegem şi să vorbim limba lui Dumnezeu, atunci cu credinţă cerem a cunoaşte voia Domnului, iar părintele duhovnic ne răspunde la rândul său cu credinţă. El crede, pentru aceea şi grăieşte. Căutând darurile Duhului Sfânt în rânduielile Bisericii noastre, aflăm belşug de viaţă; iar unul din cele mai mari daruri este a cunoaşte voia lui Dumnezeu, pentru a o putea împlini întocmai în viaţa noastră. Când primim un cuvânt de la părintele nostru şi ne „ascuţim" auzul pentru a-l prinde cu credinţă, atunci Dumnezeu ne dă ceea ce ne este de trebuinţă ca să ne tămăduim duhovniceşte. Dar vindecarea depinde de ascultare şi de cunoaşterea limbii lui Dumnezeu.

Aflarea voii Iui Dumnezeu prin părintele duhovnic este una din căile prin care ne însuşim limba Domnului. O altă cale este să ne deşertăm inima cu smerenie înaintea Lui atunci când ne aflăm în ispite sau în suferinţe, să ne osândim pe noi înşine şi să-L îndreptăţim pe Dumnezeu Care este binecuvântat în veac, refuzând totodată orice fel de mângâiere lumească. Atunci cuvintele tămăduitoare ale limbii Lui vor răsuna în inima noastră, dându-ne puterea să preschimbăm suferinţa în energie pentru rugăciune. Totuşi, aceste „revărsări" ale inimii trebuie sprijinite şi întărite de cuvântul lui Dumnezeu primit prin duhovnicul nostru, întrucât cuvântul lui ne va călăuzi în rugăciune şi ne va uni cu voia lui Dumnezeu. Aşadar, căile prin care ne însuşim limba lui Dumnezeu ca să putem cunoaşte voia Lui pentru noi se întrepătrund şi se completează una pe alta.

Prima Carte a Regilor se deschide cu istorisirea vieţii unei femei, pe nume Ana. Ea era bogată şi evlavioasă, dar nu avea copii. Slujnica ei născuse mulţi prunci şi, plină de mândrie, o dispreţuia pe stăpâna ei cea stearpă, pricinuindu-i multă suferinţă. Dar Ana nu voia să răsplătească răul cu rău. într-o zi, copleşită de durere şi de întristare, a mers la templu şi şi-a vărsat inima înaintea Dumnezeului „a toată cunoştinţa". Fiindcă „îşi mişca numai buzele", preotul Eli a crezut că este beată sau nebună şi a alungat-o, mustrând-o: „Pleacă de aici, pentru că eşti beată." Dar Ana a răspuns: „Nu sunt beată, ci îmi dezvălui sufletul înaintea Domnului." Atunci preotul Eli, el însuşi cercat în viaţa duhovnicească, a înţeles şi i-a spus: „Mergi în pace. Dumnezeu te va cerceta şi va plini cererea pe care I-ai făcut-o." Ana s-a întors acasă şi deşi era stearpă, a zămislit un fiu, iar anul următor a venit din nou la templu ca să-l închine pe Samuel lui Dumnezeu, aducând cântare de laudă pentru minunea pe care Domnul o făcuse cu dânsa.

Acest imn al Prorociţei Ana se regăseşte în a treia cântare din cele nouă pe care le rostim zilnic la canonul Utreniei. O pomenim pe Prorocită Ana mai ales pentru că ea întruchipează duhul umilinţei. De asemenea, folosim cuvintele ei proroceşti în catavasia Cincizecimii, fiindcă cele întâmplate cu ea sunt o preînchipuire a pogorârii Duhului Sfânt. Preotul Eli a crezut că Ana este beată, întocmai cum s-a petrecut şi cu Sfinţii Apostoli: atunci când au început să vorbească despre Hristos, după ce primiseră Duhul Sfânt, au fost socotiţi beţi de către evreii care nu cunoşteau legea Duhului.

Samuel a rămas la templu, unde a crescut în toată evlavia. Şi pe când era încă mic copil, a auzit o voce chemându-l în somn: „Samuele, Samuele!" Neştiind de unde vine acel glas, a alergat la preotul Eli, crezând că acesta l-a strigat, dar preotul l-a trimis înapoi la culcare, spunând u-i: „Nu te-am chemat. Du-te şi te culcă." La fel s-a întâmplat şi a doua oară. Când însă Samuel a auzit vocea a treia oară, Eli a înţeles că Dumnezeu îl chema pe copil să fie prorocul Său, ca să vestească întemeierea unei împărăţii în israel şi să pregătească astfel calea venirii lui Hristos. Aşa că i-a zis: „Du-te, şi dacă te va chema din nou, spune-I: «Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!»" Iar Samuel a făcut întocmai şi a primit astfel chemarea prorocească. L-a cunoscut pe Dumnezeu şi i s-a descoperit cuvântul Lui.

In acest chip lucrează taina ascultării. Dacă Samuel nu ar fi ascultat sfatul lui Eli, nu ar fi fost niciodată în stare să desluşească glasul cel tainic al lui Dumnezeu, nici chemarea de a fi proroc. In mod asemănător, prin preotul Eli Ana a primit încredinţarea că rugăciunea i-a fost ascultată de către Dumnezeul a toată cunoştinţa, atunci când şi-a dezvăluit sufletul înaintea Lui.

Aşijderea şi noi, se cuvine să venim la părintele nostru duhovnicesc cu mare evlavie şi încredere, aşteptând cuvântul Iui cu toată atenţia. Trebuie să prindem întâiul cuvânt pe care îl rosteşte, fără a adăuga ceva de la noi, să-l închidem în inimă şi să punem punct. Iar pe măsură ce cugetăm Ia fiecare din cuvintele lui Dumnezeu către noi şi păzim poruncile Lui, ne însuşim minunata limbă a Domnului. Incepem să o recunoaştem din ce în ce mai limpede în cuvântul duhovnicului şi suntem călăuziţi treptat la cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi la plinătatea vieţii celei adevărate. Dar fără ascultare rămânem surzi la cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră şi străini de limba Lui.

Atât Sfântul Siluan, cât şi Părintele Sofronie ne arată calea de a pătrunde în tainele acestei mari ştiinţe a ascultării: trebuie să primim întocmai primul cuvânt al părintelui nostru duhovnic, căci a-l „îmbunătăţi" printr-un cuvânt de-al nostru înseamnă a-I desfiinţa, a-I face nelucrător. Chiar dacă ni se pare că avem de adăugat ceva important, un cuvânt duhovnicesc mai înalt, se cade totuşi să tăcem, căci a-l rosti înseamnă a ne împotrivi legii Duhului lui Dumnezeu. Părintele duhovnic se teme întotdeauna să nu greşească atunci când dă un cuvânt sau când povăţuieşte, şi „de cum întâlneşte împotrivire, sau măcar o lăuntrică mişcare de neprimire din partea celui ce întreabă, nu îndrăzneşte a stărui asupra cuvântului său, nu cutează a-l întări ca fiind expresia voii lui Dumnezeu, ci ca om se dă la o parte".

Dacă cel ce se spovedeşte sau cere sfat duhovnicesc adaugă la cuvântul primit de la părintele său un alt cuvânt „mai înalt", atunci duhovnicul trebuie să ia în considerare şi posibilitatea ca Dumnezeu să fi dat mai multă cunoştinţă ucenicului. Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar dacă se dă cuvânt celui din urmă, să tacă cel dintâi." Dar vai de cel din urmă dacă vorbeşte fără dreaptă-socoteală! Este adevărat că la primul Sinod Ecumenic cuvântul lui Dumnezeu a fost dat Sfântului Atanasie cel Mare, celui mai tânăr membru al sinodului, care la vremea aceea era numai diacon, dar acestea sunt cu adevărat cazuri de excepţie.

Se cuvine, aşadar, să ne apropiem de părintele nostru cu credinţă, iar nu cu superficialitate, cum se întâmplă din nefericire de multe ori, ca să nu ne lipsim de darurile lui Dumnezeu de care se învrednicesc cei smeriţi. Dacă vom avea atitudinea cuvenită, vom izbuti să înţelegem limba lui Dumnezeu, iar El ne va răspunde dând părintelui duhovnic un cuvânt pentru mântuirea noastră. Glasul voii Lui va răsuna atunci în inimile noastre, pentru că ne-am apropiat de această sfântă taină cu smerenie. Ne-am făcut vulnerabili; ne-am dezvăluit slăbiciunile înaintea părintelui nostru, şi tocmai într-o astfel de slăbiciune se desăvârşeşte puterea lui Dumnezeu. Dar dacă ţinem cu tot dinadinsul la orgoliul nostru, fiind mulţumiţi de noi înşine, de viaţa şi de realizările noastre, atunci nu vom putea primi cuvântul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi - dacă ni se va da acest cuvânt, căci rareori se întâmplă să se dăruiască cuvânt de la Dumnezeu celor ce nu au trebuinţă de el.

In acelaşi timp, o atitudine dreaptă ne deschide calea spre toate celelalte comori ale Bisericii. Milioane de oameni fac parte din Biserică, dar puţini sunt cei ce află locul duhovnicesc al Bisericii, acel tărâm al harului Duhului Sfânt. Mulţi sunt membri ai Bisericii, dar cu adevărat puţini sunt cei care cunosc bogăţiile ascunse în fiecare din rânduielile ei. Hristos a venit pe pământ ca să-i tămăduiască pe cei bolnavi, însă cei ce se socotesc sănătoşi nu au nevoie de doctor. Domnul îi vindecă şi îi mântuieşte numai pe aceia care mărturisesc că au trebuinţă de vindecare.

Părintele Sofronie vedea Tradiţia Bisericii ca pe un lanţ neîntrerupt ce se întinde de-a lungul veacurilor, din vremea lui Hristos până în zilele noastre. Numai cei ce trăiesc în- lăuntrul Tradiţiei sunt verigi ale acestui lanţ. Nu putem deveni parte integrantă a Tradiţiei rămânând în afara Bisericii: trebuie să trăim viaţa Bisericii pentru a nu mai fi străini, ci fii şi fiice care locuiesc în casa Tatălui Ceresc şi se împărtăşesc de darurile Duhului Sfânt ce curg din belşug prin acest lanţ duhovnicesc. Aşadar, devenim verigă a lanţului Tradiţiei numai atunci când ne apropiem de părintele nostru cu conştiinţa sărăciei noastre duhovniceşti, a slăbiciunii şi a vulnerabilităţii noastre, cu încredere nestrămutată şi în duh de smerenie. In acest chip se transmite mai departe Tradiţia Bisericii.

Prin urmare, dacă dorim cu adevărat să auzim cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să avem o dreaptă aşezare duhovnicească. Din scrierile Părintelui Sofronie aflăm că pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu, pe lângă smerenie şi conştiinţa propriei neputinţe, este nevoie şi de rugăciune din ambele părţi: duhovnicul trebuie să se roage întotdeauna ca Dumnezeu să-Şi descopere voia pentru robii Săi, pentru cei ce vin la slujitorul Lui cu dorinţa de a se supune acestei voi; iar cei care cer povăţuire trebuie să facă aceasta cu toată credinţa, rugându-L, pe Dumnezeu să le arate voia Lui prin cuvântul părintelui duhovnic. Aceasta este calea cea mai smerită şi mai sigură. Când şi duhovnicul şi ucenicul s-au pregătit prin rugăciune, atunci negreşit Dumnezeu îşi va face cunoscută voia Sa.

Părinţenia duhovnicească este vasul ales al Bisericii în care se păstrează şi din care se revarsă către noi darurile Duhului Sfânt. Dacă într-adevăr căutăm darul cuvântului lui Dumnezeu, ce deschide inima şi aduce lacrimile dulci ale pocăinţei, atunci să ne apropiem cu credinţă în Numele Lui. Cu credinţă şi cu rugăciune vom cere să cunoaştem voia lui Dumnezeu, iar părintele nostru ne va răspunde Ia rândul său cu credinţă şi cu rugăciune; vom primi întâiul cuvânt pe care îl rosteşte şi harul lui Dumnezeu va spori înlăuntrul nostru. Dar trebuie să fim sinceri şi să descoperim la spovedanie gândurile noastre cele mai ascunse, mărturisind totul deschis, pentru ca în noi să rodească taina cuvântului dumnezeiesc.

Monahismul, prin darurile Duhului Sfânt şi prin prezenţa lor dătătoare de viaţă în rânduielile Bisericii, păstrează aspectul haric al succesiunii apostolice. în Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte cu multă înflăcărare despre aceste daruri: „Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor. Iar aceea că S-a suit - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor." Pogorârea lui Hristos la iad şi înălţarea Sa la ceruri au adus pe pământ darurile Duhului Sfânt şi le-au revărsat asupra neamului omenesc. Monahismul este darul prin care omul se face următor vieţii smerite a lui Hristos. Monahul ia asupra lui deşertarea de sine a lui Hristos şi, precum prin deşertarea Domnului ne-am făcut părtaşi tuturor darurilor Duhului Sfânt, tot aşa şi viaţa monahală, trăită în chip autentic, cuprinde toate darurile Duhului Sfânt prin care se înfăptuieşte desăvârşirea credincioşilor.

Primirea fără împotrivire a primului cuvânt al duhovnicului spre zidirea şi mântuirea noastră este o chestiune delicată care presupune multă atenţie, discernământ şi ascultare, căci nesocotirea acestui cuvânt poate avea urmări dezastroase în viaţa omului. Sfântul Siluan a cunoscut taina primului cuvânt prin stareţul lui, Părintele Misail, pe care l-a întrebat odată: „Cum poate şti monahul voia lui Dumnezeu?" Iar răspunsul stareţului a fost: „Trebuie să primească întâiul meu cuvânt drept voia lui Dumnezeu."

Să nu uităm că părintele duhovnic, din smerenie, va păstra de obicei tăcerea în ce priveşte însemnătatea primului său cuvânt, gândind mai degrabă: „Cine sunt eu ca să îndrăznesc a descoperi semenilor mei voia lui Dumnezeu?" De aceea este foarte important ca noi, mădularele Trupului tainic al lui Hristos, să ne folosim în chip înţelept de rânduielile Bisericii ce ne-au fost încredinţate. Biserica deţine marea comoară a cunoaşterii tainelor Iui Dumnezeu, de care se cuvine a ne apropia cu frică şi cu evlavie.

Atât timp cât vom izbuti să păstrăm vie tradiţia şi cultura duhovnicească a Bisericii noastre, cuvântul lui Dumnezeu nu va înceta să răsune în inimile oamenilor, dând naştere unei minunate şi măreţe ştiinţe: ştiinţa păstrării harului. Trebuie să învăţăm a vorbi cu Dumnezeu astfel încât să atragem asupra noastră mila şi îndurările Sale.

De asemenea, trebuie să ne deşertăm inima înaintea Lui pentru a învăţa cum vorbeşte şi cum Se poartă Domnul cu noi. In acelaşi timp, trebuie să fim pregătiţi a prinde cuvântul tămăduitor pe care EI îl dă slujitorului Său pentru mântuirea noastră. Numai atunci ne vom putea împărtăşi din belşug de darurile Duhului Sfânt tăinuite în legătura duhovnicească dintre stareţ şi ucenic, prin care cunoaştem în chip nemijlocit voia lui Dumnezeu şi care poartă intr-insa sămânţa vieţii veşnice.

Arhimandrit Zaharia Zaharou

Fragment din cartea "Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi"

 

Pe aceeaşi temă

09 Ianuarie 2019

Vizualizari: 86

Voteaza:

Limba lui Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE