Dificultatea cea mai frecventa si pe care fiecare o cunoaste din experienta este arta foarte delicata de a acorda lumea noastra fizica, continutul ei miscator, agitat, incarcat de grijile momentului prezent, cu continutul rugaciunii liturgice sau al randuielii noastre personale. Dar in spatele acestei tensiuni foarte reale, de a cauta acest acord dificil, se ascunde adeseori o surda rezistenta, un fel de ispita foarte rafinata.

De obicei, ea aduce argumentul sinceritatii: stii, nu te afli pentru moment intr-o stare de rugaciune si daca te fortezi risti sa profanezi sacrul, fiindca oricum ai ramane dispersat, exterior, absent si, in cele din urma, plictiseala si apasarea sufletului ar triumfa. Trebuie, intr-adevar, ca in acest caz sa astepti momentul inspiratiei, cu riscul de a nu-l afla niciodata?

Pentru a suprima in germene aceasta forma de tentatie si de a indeparta orice neintelegere, este bine sa sesizezi ca rugaciunea comporta o stare preliminara, un aspect ascetic de efort. Iata experienta unui eremit: „Eu cred ca nu exista lucru mai greu ca rugaciunea.

Cand omul vrea sa se aseze la rugaciune, tocmai atunci vrajmasul, demonii, cauta sa-l impiedice. rugaciunea cere lupta pana la ultima suflare."

Exista, de asemenea, rezistenta firii, care vine de la lenevirea si greutatea sufletului. Toata aceasta latura intunecata a fiintei umane ne face sa intelegem, dupa Origen: „ca un singur sfant prin rugaciunea sa este mai puternic in lupta decat o multime de pacatosi". In alta parte, acelasi autor arunca in treacat constatarea ca urcarea unui munte inalt este obositatoare.

Rugaciunea are astfel propria ei lupta: ea nu este straina de „violenta" cu care se ia imparatia, violenta fata de om, pe care-l arunca la pamant, in stare de adoratie, dar si violenta fata de Dumnezeu, pe Care il face sa Se plece spre pamant si spre omul in rugaciune. „Cu moartea pre moarte calcand", asa isi poarta orice rugaciune crucea ei, prin truda invinge truda, pentru a tasni la sfarsit libera si usoara. Partea trupului e legata de nevointe: postul, ingenuncherile, metaniile ajuta la adunarea duhului, acordeaza duhul ca pe un instrument muzical.

Marii induhovniciti spun ca trebuie depasit mai intai momentul dificil al inceputului, prin citirea atenta a psalmilor. Sa facem „ca si cum" inspiratia nu ar lipsi si minunea harului se realizeaza. Staretul Ambrozie de la Optina zicea: „in fiecare zi cititi un capitol din Evanghelie si cand sunteti cuprinsi de neliniste, cititi din nou pana va linistiti; daca nelinistea revine, cititi din nou Evanghelia." Sfintii Parinti ne invata ca Duhul este dar, si cererea Lui, singura care n-a ramas niciodata fara raspuns. Aceasta este epicleza rugaciunii, invocatia care atinge insasi natura Celui ce Se daruieste si-L incita sa Se manifeste.

Dar inca o data, „pentru ce sa ne rugam? Oare Dumnezeu nu stie ce ne trebuie?" Aceasta obiectie vizeaza rugaciunea de cerere, mijlocirea. Or, Evanghelia nu face nici o distinctie intre formele rugaciunii si afirma cu claritate: „Orice veti cere de la Tatal in numele Meu, va va da voua", si inca:,,Daca doi dintre voi isi vor uni glasul pentru orice, se va da lor de catre Tatal Meu."

Nu se afla unire cu adevarat decat intr-un al treilea, in vointa lui Dumnezeu, Care doreste unitatea si atunci, dupa Evanghelie, un astfel de acord indupleca vrerea Tatalui. Dumnezeu ne asculta rugaciunea, o corecteaza si face din ea un element care se adauga la hotararea Sa. Insistenta aproape violenta a vaduvei din Evanghelie smulge un raspuns care pune in relief puterea credintei. Sfantul Apostol Pavel implora de trei ori pe Dumnezeu sa binevoiasca a-i scoate ghimpele din trup. Din viata Sfantului Serafim aflam o povestire despre rugaciunea pe care o face Sfantul pentru sufletul unui pacatos condamnat. Zi si noapte, Sfantul era in rugaciune, se lupta cu dreptatea divina si, desi lovita de fulger, rugaciunea lui de foc, tocmai prin curajul ei, a facut sa triumfe milostivirea lui Dumnezeu, si pacatosul a primit iertarea. Poate ca infernul depinde, de asemenea, de violenta iubirii sfintilor si apocatastaza este asteptata de Dumnezeu ca urmare a rugaciunilor noastre.

Avem noi timp suficient pentru a ne ruga? Desigur, si inca mult mai mult decat credem. „Cate momente de toropeala, de neatentie pot deveni momente de rugaciune, de asa maniera incat noi sa devenim atenti, prezenti fata de fiinte si lucruri. Chiar grija, daca ea se deschide in dialog cu Dumnezeu, daca este contestatara, daca se incredinteaza Lui. I se poate oferi lui Dumnezeu chiar si oboseala care ne impiedica sa ne rugam, chiar si neputinta de a ne ruga." Tocmai in aceste stari frecvente de singuratate, de slabiciune, Numele lui lisus poate deveni un strigat de chemare interioara pentru a veni langa noi, pentru a fi lumina care sa dea sens unei munci monotone, sunetul realului pentru a misca visarea, in sfarsit, binecuvantarea fiintelor si lucrurilor. „Aducerea aminte de Dumnezeu, chiar fara sa fi formulat un singur cuvant, este deja rugaciune si ajutor", spune Sfantul Varsanufie.

Totodata, „la ceasul cand duhul rataceste, este mai bine sa citesti decat sa te rogi", pana in clipa cand „Duhul invata el insusi inima". De aceea, explica Sfantul Isaac, „rugaciunea este cheia care deschide intelegerea Scripturii".

Paul Evdochimov

Extras din lucrarea "Varstele vietii spirituale", Ed. Christiana

.

• Paul Evdokimov
  Publicat in : Parinti
• Aspectul mariologic al Bisericii
  Publicat in : Biserica
• Duminica Intoarcerii Fiului Risipitor
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor