Cheia vieţii duhovniceşti este lupta cu propriile patimi. Unde există luptă, acolo există viaţă. Unde lupta s-a stins, acolo viaţa s-a încheiat. Cel ce nu se luptă, de pildă, cu patima sa de osândire a aproapelui pentru neputinţele lui morale nu poate să afirme că duce o viaţă duhovnicească. Iar cel ce nu duce o viaţă duhovnicească, acela arată că nu are frică de Dumnezeu, care este rădăcina acestei vieţi. Frica de Dumnezeu este punctul de plecare al oricărei izbânzi duhovniceşti. Nu în zadar ea este numită începutul înţelepciunii (Ps. 110, 10).

Lipsa fricii de Dumnezeu conduce pe oameni să osândească fără înfricoşare pe semenii lor şi să-şi pregătească veşnica lor osândă. In loc să-şi îngrădească cu teamă sfântă sufletul lor împotriva îndemnurilor demonice de osândire a semenilor, ei îl dezgrădesc larg pentru păcat prin neînfrânata lor grăire de rău. Demonii nu au trecere la acela care, din frică de Dumnezeu, nu-l osândeşte pe aproapele său.

Avva Isaia a spus plin de înţelepciune: „Neosândirea aproapelui slujeşte ca o îngrădire pentru cei ce se luptă cu propriile patimi sub conducerea raţiunii duhovniceşti. Acela care mustră pe aproapele, cu nebunie nimiceşte această îngrădire".

Cum să se deprindă omul să nu osândească, când osândirea a devenit un obicei general şi când în societatea contemporană există atât de multe motive pentru osândire? Poţi oare să mergi împotriva curentului? Valul osândirii este atât de puternic, că te răpeşte şi pe tine, şi tu nu poţi să i te împotriveşti. Mergi undeva în vizită - iar acolo începe să se vorbească de rău despre alţii. Poţi oare să nu participi la aceasta?

Te întorci acasă. Soţia ta începe să-ţi povestească bârfele zilei si amândoi sunteti atraşi în osândire. Te întâlneşti cu prietenii la un ospăţ - cea mai gustoasă mâncare se arată a fi ponegrirea celor care nu sunt de faţă, batjocura lor şi glumele pline de sarcasm. Poţi tu în asemenea împrejurări să taci? La uzină, într-o instituţie, la locul de muncă, bârfele şi clevetirile continuă. In timpul pauzelor, ele devin cele mai interesante amuzamente. Ori unde ai merge, tot intrigi, răutăţi, bârfe şi clevetiri...

Nu există salvare din acest rău, dacă omul nu-l urăşte din tot sufletul său, în numele dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Cel ce l-a urât, doar el poate să-l dezrădăcineze dintru sine, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Plăcuţii lui Dumnezeu indică multe mijloace de luptă cu păcatul osândirii. Noi vom aminti zece dintre ele. Intrucât osândirea, fie ţâşneşte din noi înşine, fie se naşte din afară, vom examina mai întâi cinci mijloace de luptă cu ea pentru situaţia când izvorul osândirii este în noi, iar apoi alte cinci mijloace de luptă când osândirea este aprinsă în noi din afară.

1. Primul mijloc este să conştientizăm şi să căpătăm simţământul că osândirea semenilor pentru slăbiciunile lor morale este păcat, şi încă un mare păcat. Dacă realizăm aceasta, nu ne vom mai amuza de greşelile altora, mărindu-ne în deşert cu batjocura noastră plină de haz faţă de ei, nici nu vom mai cugeta că nu săvârşim rău făcând un astfel de blucru.

Trebuie să luăm aminte la ce-i aşteaptă pe toţi cei ce-şi iau de la sine autoritatea de falşi judecători şi pe toţi acei oameni grăitori de rău, urători de Dumnezeu, ...ocărători,
semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, ...călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă. Ei sunt, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, vrednici de moarte (Rom. 1, 30-32). Numai aceasta dacă o înţelegem şi dacă o simţim în plinătatea sensului ei tragic, ne va fi îndeajuns ca să ne înfiorăm de ruşine înaintea păcatului osândirii.

Dacă omul îşi dă seama că osândind săvârşeşte un mare păcat, el lesne se va simţi ruşinat înaintea conştiinţei sale. Acest simţământ va naşte în inima lui pocăinţa, iar pocăinţa îl va conduce la mărturisire şi la dorinţa sinceră de a suporta neapărat epitimia pentru care a osândit. Epitimia îl va păzi de viitoarele osândiri. Iar dacă va cădea din
nou în păcatul osândirii, el, cunoscător de acum al Tainei Mărturisirii, cât şi al epitimiilor ce i se aplică, nu va şovăi să caute iar ajutor la duhovnic. Astfel, printr-o permanentă dare în vileag a sa înaintea preotului, el va continua lupta cu izbândă împotriva osândirii până ce, cu ajutorul dumnezeiesc, în cele din urmă va dezrădăcina dintru sine această
patimă diavolească.

Nu există ceva mai uşor decât osândirea. Insă niciun păcat nu conduce atât de lesne la propria noastră osândire ca aceasta. Iată de ce trebuie să ne străduim să facem uşoara osândire grea şi chiar cu neputinţă pentru noi. Altfel cu adevărat ne vom munci, iar diavolii ne vor învinui înaintea judecăţii lui Dumnezeu.

2. Pentru lupta cu osândirea este necesară în cel mai înalt grad luarea-aminte asupra noastră. Cine este cel care veghează asupra sa? - Acela care este atent să nu păcătuiască cu nimic înaintea lui Dumnezeu şi care îşi dă osteneala să-şi aducă aminte în toate împrejurările, întotdeauna, porunca lui Dumnezeu: „Nu osândi!" Vigilenţa se
obţine prin lupta cu nevegherea, care-l adoarme pe om şi îl conduce către uitarea îndatoririi sale. Vigilenţa ascute conştiinţa critică a creştinului de a deosebi nu trupeşte, ci duhovniceşte ce este binele şi ce este răul.

Diavolul învăluie în ceaţă însă această însuşire a omului. Indemnându-i pe Adam şi pe Eva către păcat, el i-a înşelat că dacă vor mânca din roadele oprite vor deveni înţelepţi precum Dumnezeu : Vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul! (Fac. 3, 5). După căderea în păcat însă, observăm că lucrurile sunt exact pe dos - oamenii au încetat cu totul să facă deosebirea dintre bine şi rău şi au început să numească lucrurile cele mai rele ca fiind lucruri bune, iar lucrurile cele mai bune ca rele. Din această pricină şi prorocul se vede nevoit să-i dea în vileag prin cuvintele: Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău, care numesc lumina întuneric si întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar! (Is. 5, 20)

Adam şi Eva au pierdut conştiinţa lor critică din pricina neatenţiei asupra lor înşişi. Hristos ne deschide însă adevăraţii ochi. El ne întoarce această conştiinţă critică. Insă după ce ne-a învăţat mai întâi, prin Evanghelia Sa, să deosebim binele de rău, El cere de la noi priveghere, ca să nu pierim asemenea primilor oameni. Asta vor să spună cuvintele Lui: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită! (Mt. 26, 41); şi încă: Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii! (Mt. 10,16).

Acela care nu priveghează asupra sa îşi adoarme simţul moral şi uită repede că osândirea este un păcat înfiorător. Un astfel de om îndată se dedă la aplecarea lui păcătoasă de a lua aminte la păcatele străine. Această aplecare primejdioasă prinde repede întărire din celelalte patimi pe care le are: pomenirea de rău, ura către vrăjmaşi, pizma, setea de răzbunare şi altele. Dacă nu va avea luare-aminte, omul repede poate să se cufunde în osândire şi să apuce calea sigură către iad. De aceea, este de trebuinţă privegherea.

Insă privegherea nu este un lucru uşor.

Ea este o nevoinţă care se naşte din încordarea voinţei şi din permanenta silire de sine de a nu uita dumnezeieştile porunci. Având în vedere însă că Dumnezeu îşi trimite întărirea Lui cerească spre aceia care se luptă în numele Lui împotriva diavolului, noi putem să fim siguri că nici pe noi nu ne va lăsa El, dacă în permanenţă ne rugăm Lui şi îi slujim cu credincioşie.

Ca să alungăm osândirea, Sfântul Nicodim Aghioritul sfătuieşte: „Dacă diavolul îţi arată oarecare neputinţe ale aproapelui tău, grăbeşte-te să îndepărtezi de la tine gândul osândirii, schimbându-l cu pomenirea bunelor calităţi pe care ştii că le are aproapele tău...

Această întoarcere a gândului este cel mai puternic mijloc nu doar de alungare a gândurilor osândirii ce se întâmplă să ne atace, ci şi o izgonire definitivă a acestui păcat de la noi".

3. Ca al treilea mijloc de luptă cu păcatul osândirii vom indica osândirea de sine. Sfinţii Părinţi recomandă să ne aducem aminte permanent propria noastră stare de păcat şi să ne osândim pe noi înşine. Dacă omul este cinstit înaintea sa şi înaintea lui Dumnezeu, nu poate să nu vadă că el însuşi este plin de patimi şi de fapte rele. Dacă însă a conştientizat cu sinceritate aceste nedesăvârşiri ale sale, el se va ocupa de lecuirea lor. Si atunci nu va mai avea vreme să se ocupe de faptele altora, pentru că în urechile lui neîncetat vor răsuna cuvintele: Doctore, vindeca-te pe tine însuti (Lc. 4, 23) şi ...Scoate întâi bârna din ochiul tău...! (Mt. 7, 5)

„Să ia aminte fiecare la sine - învaţă Sfântul Tihon de Zadonsk -, să-şi aşeze înaintea ochilor lui propriile patimi şi păcate şi să se străduiască să le cureţe! Căci dacă nu se pocăieşte, va trebui să dea răspuns de ele înaintea dreptei Judecăţi. Asemenea privire a propriilor păcate nu-i va mai îngădui să dezvăluie patimile străine".

Sfântul Ioan Scărarul remarcă: „Cei ce se grăbesc şi cu asprime judecă păcatele străine bolesc de această patimă pentru că nu au o pomenire deplină şi o permanentă grijă de păcatele lor. Căci dacă cineva, după ce va fi îndepărtat ascunsa iubire de sine, ar examina cum trebuie faptele lui rele, nu numai că nu ar mai lua aminte la faptele altora, însă nici n-ar mai avea chef de nimic altceva care ţine de viaţa deşartă, cugetând că pentru a-şi plânge propriile lui păcate nu ar avea vreme îndestulată, chiar dacă ar trăi 100 de ani, iar pentru această plângere nu i-ar ajunge lacrimile, chiar dacă din ochii lui ar curge râu de lacrimi precum râul Iordanului. Am văzut monahi care aveau un plâns binecuvântat şi nu am aflat la aceştia nici cea mai mică urmă de clevetire ori de osândire.

Toţi Sfinţii Părinţi găsesc că osândirea de sine este cel mai eficient leac împotriva osândirii. Osândeşte-te neîncetat, şi te vei dezvăţa să osândeşti pe alţii!

Osândirea este vrednică de pedeapsă. Iar osândirea de sine e vrednică de lăudat. Dacă tu ai un ascuţit simţ critic şi eşti un înfocat demarcator al binelui de rău, şi dacă atât de mult doreşti să biciuieşti păcatul, biciuieşte-l la tine însuţi! Iată un câmp larg, în care poţi să te lupţi biruitor împotriva demonilor! Iată ţinta urii tale - propria ta stare de păcat!

Aceasta este singura ură binecuvântată poruncită de Dumnezeu! Ea înflăcărează în numele dragostei de Mântuitorul nostru şi de semenii noştri! Insă aceasta este de neconceput fără ascultarea de Dumnezeu. Cerând o asemenea ascultare de la noi, Domnul a spus: Dacă vine cineva la Mine si nu urăşte ...chiar si sufletul său însuşi nu poate să fie ucenicul Meu! (Lc. 14, 26)

Urăşte-ţi greşelile tale - şi vei fi un adevărat urmaş al lui Hristos! Luptă-te împotriva răului din tine însuţi - şi tu vei fi un ostaş viteaz al lui Hristos! Dacă ai drag de propria ta casă, nu o lăsa necurăţată, nemăturată şi nedereticată, pentru a hoinări după case străine şi a te împiedica de gunoaiele lor. Cel ce conştientizează că are mult de lucru la
sine, că trebuie să-şi pună în rânduială propria lui casă, nu va pleca să facă ordine în casele altora.

De păcatele străine noi nu putem să fim siguri dacă sunt într-adevăr păcate, nici după ce îndemnuri au fost ele săvârşite, nici dacă mai sunt păcate sau dacă nu s-au şters încă de dumnezeiasca iertare, în urma unei adânci şi sincere pocăinţe, care a urmat fără ca noi să avem cunoştinţă. Dar de păcatele noastre putem să fim siguri că le-am săvârşit, mişcaţi de patimile noastre oarbe, că prin acestea L-am mâniat atât pe Dumnezeu şi l-am întristat pe aproapele, dar şi pe noi înşine ne-am rănit adânc.

Conştiinţa noastră, raţiunea noastră, inima noastră pot să ne ajute la osândirea de sine, doar dacă noi le aşezăm sub cârma legii dumnezeieşti şi sub lumina harului. Dumnezeu de aceea ne-a dat aceste daruri, ca să ne fie folositoare la mântuirea sufletească. Si ele într-adevăr ne sunt folositoare când, slobozite de slujirea diavolului, încep să slujească lucrării lui Dumnezeu şi să ne ajute să ne îndreptăm. Dacă le întrebuinţăm însă rău, acestea vor deveni duşmanii noştri şi pot să ne vatăme foarte mult.

Memoria, de pildă, este preţioasă când ne aduce aminte păcatele noastre, ca să ne căim pentru ele (vezi Ps. 50, 5). Insă dacă se preface în pomenire de rău, ea ne păgubeşte. Raţiunea ne este necesară ca să discernem ceea ce este drept şi să alungăm patimile, însă dacă o înjugăm la trăsura diavolului, ca să devenim prin ea mai inventivi în rău şi mai pricepuţi în osândire, noi vom fi păgubiţi, căci cu ajutorul minţii săvârşim lucruri necugetate.

Inima noastră ne apropie de Dumnezeu atunci când prin ea II iubim pe Creatorul nostru şi pe semenii noştri. Insă dacă o umplem de ură către cei asemenea nouă, aceasta ne otrăveşte, căci din inimă ies cruzimile. Chiar conştiinţa, acest glas al lui Dumnezeu din om, este ajutătorul nostru la mântuire şi adevăratul nostru prieten atâta timp cât este vrăjmaş al răului din noi. Dacă o călcăm pe ea, dacă o forţăm să tacă în avantajul patimilor noastre, dacă o prefacem într-un prieten făţarnic care nu ne mustră, ea încetează să ne fie folositoare.

Inţelept este acela care îşi foloseşte toate darurile sale pentru îndreptarea sa şi pentru osândirea de sine, şi nu spre nemiloasa osândire a altora!

De aceea prefă, omule, pomenirea ta de rău în pomenire mântuitoare despre răul pe care l-ai săvârşit şi, precum împăratul David, căieşte-te pentru el! Foloseşte raţiunea ta, ca să te ferească ea de nebunescul păcat al osândirii! Umple inima ta cu nemilostivire către sine, ca să devină milostiv către tine Dumnezeu! Indreaptă-ţi conştiinţa ta tocită,
ca să se facă din nou „vrăjmaş" veghetor al tău, spre a te păzi ea de păcat, ca cel mai doritor de bine trădător al tău!

Din paharul cruzimii, pregătit altora, bea tu însuţi, şi-ţi vei lecui toată patima! Intoarce mânia ta de la aproapele şi vars-o asupra propriului tău păcat! Aici se arată nemilostivirea cea fără de păcat, când te aprinzi împotriva propriilor tale patimi. Cu neîndurare osândeşte-te pe tine, şi atunci Dumnezeu va avea îndurare şi te va milui!

Insă unii se îndreptăţesc pe sine şi spun: „Eu nu am acele păcate de care îi învinuiesc pe alţii! Aceasta îmi dă îndrăzneală ca să-i critic! Oare nu şi Hristos a spus fariseilor care îi aduseseră înaintea Lui pe femeia desfrânată: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei! (In 8, 7)? In sensul acestor cuvinte, cred că, dacă mă înfrânez de la un oarecare păcat, dar îl văd la alţii, am dreptul să-i osândesc!"

Această logică a examinatorilor moralei evanghelice este cu desăvârşire nedreaptă. Deoarece atunci când Mântuitorul spune: cel fără de păcat dintre voi..., El nu doreşte să dea dreptul „celor curaţi" să osândească cu nemilostivire, şi prin aceasta să se murdărească cu păcatele altora, ci să aducă pe necuraţii judecători la cunoştinţa faptului că nu trebuie să judece, pentru că ei înşişi sunt păcătoşi. In realitate există oare oameni curaţi de păcat? - Nu! Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3, 23). Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi! (I In 1, 8).

Dacă socoteşti că nu ai acel păcat pentru care osândeşti pe alţii, atunci, prin înfiorătorul păcat al osândirii, fără să-l fi avut, îl vei dobândi. Ca să te smereşti, Dumnezeu va îngădui să cazi în acea groapă în care îi vezi căzuţi pe alţii. Astfel se tâlcuiesc cuvintele Mântuitorului: Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi! (Mt. 7, 2).

Arhim. Serafim Alexiev

Fragment din cartea "Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul", Editura Sophia

Cumpara cartea "Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul"

• Dreptatea divina sau judecata particulara
  Publicat in : Dogma
• Judecata particulara si universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Sfintii Parinti despre starea din rai si iad, dupa judecata univer­sala
  Publicat in : Viata vesnica
• Dogma invierii trupurilor la judecata universala
  Publicat in : Viata vesnica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: