Problema atât de discutată se pune acum în termeniprecişi: cum se desfăşoară lucrarea tainică a Duhului, aşa retras cum este ? Mai precis, ce este acest har prin care se înnoieşte efectiv întreaga noastră fiinţă? Răspundem fără ezitare: charis este un dar necreat, singurul capabil să sfinţească sufletul infuzându-i energia îndumnezeitoare. Şi cum să fie altfel, din moment ce Chirii, fidel Tradiţiei (paradosis), nu încetează a repeta că ceea ce ne sfinţeşte este ipostasul însuşi al Pneuma? Or, a sfinţi înseamnă a îndumnezei. Firea noastră trebuie să fie transformată treptat, să dobândească o dispoziţie interioară specială, care să configureze sufletul cu adevărat - realiter - la Mântuitorul. Este vorba aici de o adevărată forma nouă. Refacere fîinţială care face organul apt să se asimileze realităţii dumnezeieşti, într-un cuvânt să participe'. Chiril preaslăveşte această stare de graţie redevenită firea-chip, adevărată oglindă a dumnezeirii prin participare, cufundând fiinţa astfel recreată în strălucirea aurului curat...
Frumuseţe absolut inseparabilă de harul pe care îl secretă şi care va ajunge să transfigureze trupul omenesc, devenit el însuşi transparent pentru duh, asemenea unui vas de cristal în care lumina scânteiază. Astfel, sufletul va fi sfinţit „nemijlocit”, potrivit expresiei adesea repetate a Dascălului nostru.
Semnul revelator, primul efect al acestei gratia nova, care eliberează transformând firea, este voinţa duhovnicească (thelema pneumatikon). Ea este harul difuz, hrana fiinţială şi comunicarea imediată, care devine acţiune plenară. Prin această interferenţă a puterii harismatice cu voinţa omenească se va împlini miracolul teandric al Ierusalimului ceresc: „Dumnezeu va străluci în aceia care se conformează în modul cel mai desăvârşit Chipului lui Hristos”, al lui Hristos a Cărui iubire întrupează misterul însuşi al theosis. Făgăduinţă a unei beatificări la care poate - şi trebuie - să aspire orice viator pe pământ. Cuvântul puternic şi nobil este rostit: „Nu este nimeni care să nu fie părtaş la slava chemării.”
Aşadar, nu este nimeni exclus de la viaţa-Lumină, în afară de cazul în care i-ar prefera moartea-întuneric. Totul este pregătirea „locului” din care se revarsă harismele vii ale harului care inunda sufletul întreg, cu condiţia ca acest suflet să nu se închidă niciodată în sine însuşi, asemenea unei monade fară ferestre şi fără uşi, pentru că el face parte din lumea înţelegătoare, fiind natură spirituală, prin voia dumnezeiască. Sufletul atârnă întru totul de voia aceasta, respirând, dilatându-se prin ea: primă taină a antropologiei teocentrice, în care, într-un sens foarte special, harul constituie libertatea noastră, infuzând-o. Este coincidentia oppositorum, care pare a fi legea inferiorităţii şi a dependenţei reciproce a omenescului şi dumnezeiescului în noi. Nici măcar divina patiens nu suprimă - chiar şi în fulguraţia extazului-râpire - dezvoltarea voinţelor care consimt, înfloresc, se abandonează de bunăvoie în fiat-ul lor, tinzând către pământul făgăduinţei: enosis-theosis, pisc al unirii transformatoare.
Desigur, toţi pnevmatoforii, care nu sunt neapărat nişte „desăvârşiţi”, ci doar o elită aflată pe cale, recunosc, după simptomul bucurie-iubire pe care-l provoacă Duhul adevărului, că nu-şi mai aparţin. Dar ştiu totodată şi că harul nu-l îmbogăţeşte decât pe cel care şi-a agonisit deja avuţie. Şi doar aşa se confirmă afirmaţia, în general ambiguă, cu privire la „harul care nu sileşte niciodată firea”. Acolo unde acest har concordă cu adevărata fire, restaurând-o şi împlinind-o, el nu exercită efectiv nici o presiune, nici măcar vreo constrângere aparentă, întrucât suprafirescul este aici adevărata fire ontologică, nu doar istorică. Fire dată ca embrion, deformată, coruptă, dar niciodată distrusă, readusă Ia viaţă de Soarele sufletelor şi trupurilor, lumen de lumine-, în sfârşit, redată Luminii curate de Deus ignis consumens. Iar în această unire predestinată a omenescului cu dumnezeiescul, idealul persoanei rămâne asigurat în realizarea sa plenară, pentru că „acest ideal este el însuşi Persoană”.
Fragment din cartea "Indumnezeirea omului dupa invatatura Parintilor rasariteni", Editura Sophia
Cumpara cartea "Indumnezeirea omului dupa invatatura Parintilor rasariteni"
-
Prezenta si lucrarea Sfantului Duh in Biserica
Publicat in : Pogorarea Sfantului Duh -
Omul si lumea in viziunea parintilor rasariteni
Publicat in : Editoriale -
Duhul Sfant in vremurile de pe urma
Publicat in : Editoriale -
Toxicomania - pacat al deznadejdii sufletesti
Publicat in : Morala -
Sfanta Familie nu are nimic in comun cu Nasterea Domnului
Publicat in : Craciun
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.