Când avem o bună aşezare a minţii, când inima este plină de evlavie faţă de cele dumnezeieşti, de grija pentru ceilalţi, când, aşa cum spune Sfântul Apostol Luca, buzele noastre vorbesc din plinătatea inimii (Lc. 6, 45), atunci nu avem vreo greutate în a ne ruga; vorbim liber cu Dumnezeu folosind cuvintele ce ne sunt cele mai familiare.
Dar dacă ar fi să lăsăm viaţa noastră de rugăciune la bunul plac al stărilor sufleteşti, al toanelor, atunci probabil că ne-am ruga din când în când mai fierbinte şi cu sinceritate, dar pe termen lung am pierde orice legătură de rugăciune cu Dumnezeu. Până în momentul în care simţi că eşti viu în Dumnezeu este mare ispita de a renunţa la rugăciune şi de a crede că orice rugăciune sau mişcare către Dumnezeu este lipsită de sinceritate. Cu toţii ştim din experienţă că avem o varietate de sentimente care nu ies la iveală în fiecare moment din viaţă; boala sau necazul le pot şterge din conştiinţa noastră. Chiar şi când iubim din toată inima noastră sunt clipe în care nu suntem conştienţi de existenţa iubirii şi totuşi ştim că ea este vie în noi.
Acelaşi lucru este adevărat şi în privinţa lui Dumnezeu. Există motive exterioare sau lăuntrice care, uneori, ne împiedică să ne dăm seama că noi credem, că noi avem nădejde, că noi II iubim pe Dumnezeu. In astfel de momente, trebuie să ne purtăm nu plecând de la ceea ce simţim, ci de la ceea ce ştim.
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Fragment din cartea "Rugaciunea care aduce roade", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Rugaciunea care aduce roade"
-
Dragostea, iubirea, fericirea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.