Când omul ajunge să biruiască toate patimile şi să aducă în locul lor, în sufletul său, toate virtuţile, se cheamă că a atins nepătimirea,1 care este „floarea făptuirii (praxis)2 sau rod al lucrării poruncilor,3 în care, în fapt, constă praxis-ul.

Căci „prin împlinirea poruncilor, mintea se dezbracă de patimi”4 şi îmbracă virtuţile. De aceea, nepătimirea nu trebuie văzută, potrivit etimologiei cuvântului, doar ca o stare a sufletului lipsit de orice patimă, ci şi ca starea care decurge din dobândirea tuturor virtuţilor. Se cuvine, deci, atunci când vorbim despre ea, să avem în vedere ambele aspecte.

Dintru început trebuie să deosebim adevărata nepătimire de falsa nepăti- mire, pe care unii cred că au atins-o prin stingerea patimilor, rămânând însă, fără să ştie, supuşi slavei deşarte şi mândriei, care-i amăgesc cu privire la starea în care se află. Astfel, spune Evagrie: „slava deşartă îl întemniţează pe călugăr, împreună cu trufia, după moartea celorlalţi demoni”, pentru ca să-l piardă.5 Dimpotrivă, adevărata nepătimire „este însoţită de smerenie şi străpungerea sufletului, de plâns şi dor nemărginit după Dumnezeire, precum şi de râvnă pentru lucru (duhovnicesc) fără măsură”.6 Pe o treaptă mai joasă, omul se poate amăgi crezându-se nepătimitor, pentru simplul fapt că patimile sale îi rămân neştiute şi pentru că lipsesc cele ce prilejuiesc vădirea patimii. Cu privire la aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cineva poate să nu fie tulburat de patimi când lipsesc lucrurile, bucurându-se de o nepătimire în parte; când însă se arată lucrurile, îndată răpesc patimile mintea”;7 „Nu socoti că ai ajuns la nepătimirea desăvârşită câtă vreme lipseşte lucrul. Când se arată însă şi te lasă nemişcat atât lucrul, cât şi amintirea lui de după aceea, să ştii că ai intrat în hotarele ei”.8

Adevărata nepătimire constă mai întâi în desfiinţarea păcatului cu lucrul, şi fundamental în stingerea oricărei patimi, a oricărei porniri, dorinţe sau gând, a amintirii păcatului, a închipuirilor pătimaşe, ca şi a oricărei reprezentări care-l alipeşte pe om de lume şi-l înstrăinează de Dumnezeu.9

Nepătimirea nu înseamnă că omul nu mai este ispitit de rău. Ajuns la această stare, el continuă să fie momit de diavoli, şi încă mai mult decât înainte, şi va fi supus ispitei până la moarte.10 Numai că el primeşte prin harul lui Dumnezeu puterea de a i se împotrivi, de a o birui şi de a nu fi nicicum atins de ea. Astfel, Sfântul Diadoh al Foticeei scrie: „Nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiţi de draci, căci atunci ar trebui să ieşim, după Apostol, din lume (1 Cor. 5, 10), ci, războiţi fiind de ei, să rămânem nebiruiţi”, după cum şi „luptătorii îmbrăcaţi în armură sunt ţinta săgeţilor trimise de vrăjmaşi şi aud sunetul săgeţilor şi văd săgeţile trimise, dar nu sunt răniţi de ele, pentru tăria îmbrăcăminţii de război”;11 pentru omul cel duhovnicesc, o astfel de îmbrăcăminte sunt virtuţile (cf. Efes. 6, 13-17). Evagrie spune: „Virtuţile nu-i împiedică pe draci să se năpustească asupra noastră, dar măcar ne păstrează nestricaţi”.12 Intr-adevăr, ei n-au putere asupra omului decât în măsura în care află în el pofta prin care pot să-l momească (lac. 1, 14-15); or, nevoinţa stinge încetul cu încetul pofta, iar la sfârşit o nimiceşte, după cum arată Sfântul Maxim: „Dracii slăbesc când prin împlinirea poruncilor se micşorează patimile în noi şi pier când sunt stinse cu totul prin nepătimirea sufletului, nemaiaflându-le pe acelea prin care intrau în suflet şi îl războiau.

Aceasta trebuie să fie ceea ce s-a spus: «Vor slăbi şi vor pieri de la faţa Ta» (Ps. 9, 4)”.13 Atunci când omul a atins desăvârşirea nepătimirii, el nu mai are, în fapt, a se lupta cu dracii, căci chiar dacă aceştia continuă să-l atace, în ceea ce-l priveşte el „i-a biruit desăvârşit, i-a supus şi i-a omorât”.14 Nepătimirea, pe cei care au ajuns la ea, „îi păzeşte nevătămaţi (...), neatinşi şi liberi de toţi vrăjmaşii (...) şi de neapropiat pentru potrivnicii lor”.15 Aşa se face că cel nepătimitor „socoteşte ca vrednice de râs uneltirile dracilor”, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul.16 Tot el arată că, odată ajuns la nepătimire desăvârşită, omul nu mai ia seama la tot acest du-te-vino al diavolilor din jurul său: „Am învăţat că semnul sfintei nepătimiri stă în a putea zice cu adevărat: «Abătându-se cel rău de la mine, n-am cunoscut» (Ps. 100, 5), nici cum a venit, nici pentru ce, nici cum a plecat, ci sunt întreg nesimţitor faţă de acestea, fiind în întregime unit cu Dumnezeu, acum şi pururea”.17 Tot aşa spune şi Sfântul Macarie: „Creştinii sunt mereu atacaţi de duşman, însă întrucât au sfârşit prin a se uni cu Dumnezeirea,^au fost îmbrăcaţi cu puterea şi odihna cea de sus, şi nu le pasă de război”.18

Nepătimire nu înseamnă că omul nu poate face răul, ci că nu se mai îndreaptă spre el, pentru că grija de cele bune a alungat cu totul din el pornirea spre răutate, iar virtuţile l-au făcut orb faţă de patimi.19 Astfel, Sfântul Maxim spune că „nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate”.20

Tot aşa, nepătimire nu înseamnă că omul nu mai este încercat de patimi, dar are de-acum puterea de a li se împotrivi21 şi de a le supune cu totul. „Mintea nepătimitoare este aceea care stăpâneşte patimile sale”, scrie Sfântul Nichita Stithatul.22 Iar Sfântul Isaac Sirul, întrebat ce este nepătimirea, răspunde: „Nepătimirea nu stă în a nu simţi patimile, ci în a nu le primi, din pricina multelor şi feluritelor virtuţi, arătate şi ascunse, pe care le-au dobândit unii care au slăbit patimile în ei, încât ele nu se mai pot răscula uşor împotriva sufletului. (...) Când patimile încep să se mişte, cugetarea e răpită dintr-o dată din apropierea lor de vreun înţeles tainic şi minunat ce s-a ivit în minte. Şi patimile rămân nelucrătoare, cum a zis fericitul Marcu (Monahul).

Mintea celor care împlinesc, prin harul lui Dumnezeu, faptele virtuţilor şi s-au apropiat de cunoştinţă, nu mai simte decât puţin partea rea şi neînţelegătoare a sufletului”.23 In acelaşi sens, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „cel care i s-a dăruit lui Dumnezeu (...) porunceşte mâniei, poftei, lăcomiei de bani, iubirii de plăcere şi tuturor celorlalte patimi; fără încetare el cugetă la mijloacele prin care îşi poate feri sufletul de patimile ruşinoase, iar mintea să nu-i fie supusă puterii lor tiranice, ci totdeauna să aibă cugetarea mai presus de ele”.24 Cel nepătimitor este, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, „ca un împărat peste inima sa”.25

Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, arătând că: „Adevăratul împărat este cel care porunceşte patimilor, cel care pe toate le supune legilor dumnezeieşti, care-şi păstrează duhul nesupus de răutate, şi nu lasă iubirea de plăcere să-i tiranizeze sufletul”.26 Astfel, mai potrivit ar fi să spunem că, dacă nepătimirea nu înseamnă moartea patimilor, ea este cu adevărat moartea omului faţă de patimi.27 Este ceea ce Părinţii numesc „a fi mort lumii”,28 care se împlineşte prin urcarea pe cruce prin sfânta nevoinţă, fără de care nu poate omul să se mântuiască.29 Sfântul Simeon Noul Teolog se întreabă: „Cel ce a murit pentru lume, căci acest lucru înseamnă crucea (...), cel ce şi-a omorât mădularele cele de pe pământ..., încât să se facă nepărtaş la orice patimă şi orice poftă rea, cum - spune ! -, chiar dacă ar primi vreo simţire a unei patimi, ar suferi o mişcare a plăcerii sau s-ar clătina cu inima ?”.30

Moartea faţă de lume este nepăsare faţă de lucrurile din lume, o deplină lipsă de grijă şi o totală lipsă de simţire cu privire la ele; toţi aceşti termeni, în sensul lor pozitiv,31 sunt adesea folosiţi de Sfinţii Părinţi, desemnând stări apropiate de nepătimire.32 Pentru cel nepătimitor, ocara se face ca lauda, defăimarea ca cinstirea, sărăcia ca bogăţia, lipsa ca îndestularea,33 durerea, desfătare,34 tristeţea, bucurie.35 Cele trupeşti îi sunt cu totul străine.36 Dar nepătimirea nu este nesimţire sau nepăsare faţă de aproapele,37 căci aceasta este un păcat. Aşa cum vom vedea, dimpotrivă, nepătimirea este izvorul iubirii desăvârşite. Tot aşa, ea nu este lipsă de simţire faţă de lumea în sine, creaţie a lui Dumnezeu, căci ea îl duce pe om în chip nemijlocit la contemplaţia naturală, adică la vederea raţiunilor duhovniceşti (logoi) ale celor ce sunt în lume.

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "Terapeutica bolilor spirituale", Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"

 

Note:

1 Cf. Sf. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete..., I, 1; 89.
2 Evagrie, Tratatul practic, 81.
3 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 77 (Plin porunci Domnul face nepătimaşi pe cei ce le împlinesc”).
4 Ibidem, 94.
5 Tratatul practic, 57.
6 Ibidem.
7 Capete despre dragoste, IV, 53.
8 Ibidem, 54.
9 Cf. Evagrie, Tratatul practic, 62; Despre feluritele gânduri ale răutăţii, 15. Sf. Vasile cel Mare, citat în Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, 86. Sf. Maxim Mărturisi toiul, Capete despre dragoste, II, 5; Răspunsuri către Talasie, 55, PG 90, 544C; 565BC. Sf. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete..., I, 89. Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete..., III, 33; 87; Tratatele etice, IV; VI.
10 Cf. Evagrie, Tratatul practic, 36. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 67. Cf. Patericul, Cuvânt pentru Avva Antonie, 6.
11 Cuvânt ascetic în 100 de capete, 98.
12 Tratatul practic, 77.
13 Capete despre dragoste, II, 22.
14 Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri, etice, IV. Evagrie, Tratatul practic, 60 („Nepătimirea desăvârşită apare în suflet după biruirea tuturor demonilor care se împotrivesc nevoinţei”).
15 Sf. Simeon Noul Teolog, loc. cit.
16 Scara, XXIX, 1.
17 Ibidem, 14.
18 Omilii duhovniceşti (Col. II), XXVI, 14. Cf. 15; şi XLVII, 14 („Sufletul izbăvit de vrăjmaşi, trecând marea cea amară cu puterea lui Dumnezeu şi văzând că pier înaintea ochilor săi duşmanii cărora mai înainte le era rob (...), slăvit şi mângâiat de Dumnezeu se odihneşte în Domnul”).
19 Cf. Evagrie, Tratatul practic, 62 („Virtuţile orbesc mintea, ca să nu vadă viciile”). Tertulian, Apologeticul, XLVI, 11 („Sufletul creştinului rămâne orb în faţa poftelor”).
20 Capete despre dragoste, I, 36.
21 Cf. Patericul, Cap. XXVIII.
22 Cele 300 de capete..., I, 92.
23 Cuvinte despre nevoinţă, 81.
24 Comparaţie între împărat şi monah, 1.25 Scara, VII, 40.
26 Loc. cit. ,2.
27 Cf. Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 49.
28 Cf. Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri etice, VI („unii simt sau se fac morţi pentru lume”).
29 A se vedea, de pildă, Patericul, Pentru Avva Macarie, 22 („De voieşti să te mântuieşti, fă-te mort..., ca cei morţi să fii, şi poţi să te mântuieşti”).
30 Discursuri etice, VI.
31 Aceste atitudini ta sunt virtuoase decât dacă se îndreaptă spre cele lumeşti. Faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele, ele sunt patimi.
32 Cu privire la apropierea dintre dcpepipi/ia şi dmdGeia, a se vedea I. Hausherr, Hesychasme et priere, Roma, 1966, p. 166; 216-221.
33 Cf. Patericul, Pentru Avva Macarie, 20.
34 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri, către Talasie, Prolog, PG 90, 260D. Sf. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete..., I, 92.
35 Cf. Sf. Nichita Stithatul, loc. cit.
36 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, loc. cit.
37 Cf. Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte, 132 („Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Căci chiar dacă nu pentru el, e dator totuşi să aibă necazuri pentru aproapele”).

• Patimile - boli ale sufletului
  Publicat in : Credinta
• Cum se nasc patimile ?
  Publicat in : Editoriale
• Patimile si Invierea in psalmi
  Publicat in : Saptamana Patimilor
• Patimile Celui fara de patimi
  Publicat in : Saptamana Patimilor

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: