Cuvântul taină sau mister înseamnă orice lucru tăinuit, secret sau ascuns şi ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea. In înţeles larg şi religios, taine sau mistere sunt lucrurile şi actele sfinte care reprezintă sau simbolizează idei şi sensuri nepătrunse în esenţa lor. In acest înţeles, crucea, sarea ce se dădea catehumenilor etc, toate faptele Revelaţiei şi dogmele creştine sunt taine.
Astfel, se numesc taine, de pildă, planul veşnic al mântuirii, mântuirea, persoana Mântuitorului (Ef 1, 9; 1 Tim 3, 16), întrecând puterea de înţelegere umană, nu pot fi cunoscute şi primite decât prin iluminare dumnezeiască (Mt 13,11; Ef 3,9).
In înţeles restrâns, însă, taine sunt acele acte sfinte ale religiei creştine prin care se comunică harul divin. Semnificaţia cuvântului se păstrează şi aici, căci esenţa tainei
constituind-o harul, rămâne ascunsă, nevăzută şi necuprinsă cu mintea, deşi se comunică prin forme perceptibile. în taină nu este numai o simbolizare a vreunui adevăr religios, ci reală împărtăşire a harului, iar prin aceasta Sfintele Taine se deosebesc de toate celelalte simboluri sau acte sfinte. „Se numeşte taină, pentru că credem nu ceea ce vedem, ci unele vedem şi altele credem", zice Sf. Ioan Gură de Aur, sau Fer. Augustin: „Ista dicuntur sacramenta quia in eis aliud intelligitur". Astfel că, în înţeles restrâns sau special, taina este o lucrare sfântă, instituită de Dumnezeu întrupat, prin care, într-o formă văzută, se împărtăşeşte primitorului harul divin nevăzut.
Mărturisirea Ortodoxă (I, 99) dă următoarea definiţie: „Taina este o lucrare sfântă, care împărtăşeşte sufletului credincios harul nevăzut al lui Dumnezeu, sub o formă văzută, şi care s-a aşezat de Domnul nostru, prin mijlocirea căreia fiecare credincios primeşte dumnezeiescul har". „Tainele constau dintr-un element natural şi dintr-unul supranatural... sunt nu numai semne ale promisiunilor divine, ci şi instrumente care lucrează necesar prin har asupra acelora care se apropie de ele". (Mărturisirea lui Dositei, decr. 15). Fer. Augustin cuprinde elementele tainei în formula: „accedit verbum ad elementum et fit sacramentum".
Teologia romano-catolică întrebuinţează exclusiv numirea de sacrament (sacramentum, de la sacer = sacru, ceea ce e în legătură cu cultul, cu viaţa religioasă), care a primit în creştinism semnificaţia specială de lucru sau act religios prin care se intră în legătură cu Dumnezeu sau se împărtăşeşte harul divin.
Conceptul de taină conduce spiritul spre partea interioară a tainei, spre fiinţa sau esenţa ei, iar cel de sacrament mai mult spre partea exterioară, spre forma şi materia ei, accentuând şi dependenţa de cel care o administrează. Prin utilizarea acestor termeni deosebiţi se ilustrează pe de o parte duhul Ortodoxiei, care caută spre miezul lucrurilor, spre ceea ce au spiritual, tainic, mistic, lucrurile sfinte, iar pe de alta, orientarea catolicismului spre latura exterioară, materială, văzută şi de organizare a lucrurilor şi actelor religioase.
Din definiţia tainei reiese că trei sunt notele sau atributele esenţiale ale fiecărei taine: a) aşezarea sau instituirea dumnezeiască; b) partea văzută sau sensibilă; c) partea nevăzută sau împărtăşirea harului dumnezeiesc.
a) Sfinte Taine fiind numai acele lucrări care s-au instituit anume de Mântuitorul pentru împărtăşirea harului, înseamnă că instituirea dumnezeiască constituie un element necesar şi fiinţial al Tainelor. Acest adevăr se arată prin faptul că harul a venit prin Iisus Hristos (In 1,17), iar Sf. Apostoli sunt conştienţi că au calitatea de economi ai Tainelor lui Dumnezeu (1 Ptr 4,10; 1 Co 4,1), neîndeplinind nimic decât în numele şi din încredinţarea lui Iisus Hristos. Dacă în Sf. Scriptură nu se indică, direct şi categoric instituirea nemijlocită de către Iisus Hristos a tuturor Tainelor, decât la Botez şi la Euharistie, din aceasta nu reiese că n-ar fi toate instituite de Domnul, întrucât nu există nici un loc din care ar rezulta aceasta. Dimpotrivă, Sf. Scriptură cuprinde suficiente indicaţii că toate Tainele au fost instituite de Iisus Hristos, Sf. Apostoli neinstituind nimic din proprie putere. Cu atât mai mult, cu cât unirea unei realităţi supranaturale, harul, cu o lucrare sensibilă nu poate fi lucrare aşezată de oameni; iar Tainele împărtăşesc harul răscumpărător al Domnului, de ale cărui mijloace de împărtăşire singur Iisus Hristos poate hotărî, ceea ce a şi făcut. De aceea, Sfinţii Apostoli niciodată nu se consideră altfel decât ca slujitori ai Tainelor lui Dumnezeu, nu întemeietori ai lor. Analogia cu ceremoniile Vechiului Testament indică acelaşi lucru. Precum ceremoniile de acolo, care preînchipuiau Tainele, au fost aşezate de Dumnezeu, aşa şi Tainele, care împărtăşesc de fapt harul, au fost instituite de Dumnezeu, Cuvântul întrupat. Tot aşa, dacă în primele veacuri creştine nu se vorbeşte în special despre instituirea dumnezeiască a Tainelor - fiindcă aceasta nu era subiect de discuţie, nepunând nimeni la îndoială originea lor dumnezeiască -, totuşi toţi Sf. Părinţi mărturisesc, într-un fel sau altul, provenienţa lor de la Dumnezeu.
Impărţirea întâlnită în Teologia romano-catolică, în Taine instituite direct de Mântuitorul, Botezul şi Euharistia, şi în Taine instituite indirect, prin Sf. Apostoli (celelalte cinci), n-are temei în Sf. Scriptură şi n-o confirmă Sf. Tradiţie, ci dimipotrivă. Sf. Apostoli se declară a fi numai ispravnici ai Tainelor (1 Co 4, 1), iar Pseudo-Ambrozie zice: „quis est auctor sacramentorum nisi Dominus Jesus? De coelo ista sacramenta venerunt". Dar chiar şi prin instituirea indirectă, Tainele tot la Iisus Hristos se reduc şi valoarea lor rămâne aceeaşi.
Instituirea nemijlocită a Sf. Taine de către Iisus Hristos nu înseamnă că s-au determinat de El toate amănuntele, că s-au stabilit formulele şi s-au orânduit ceremoniile care ţin de Sfintele Taine. După cum la Botez şi la Euharistie instituirea s-a făcut după partea esenţială, tot aşa şi la celelalte Taine. Actul instituirii este cu toate acestea complet. Căci Iisus Hristos a făgăduit Harul Său, prin Duhul Sfânt, pentru anumite trebuinţe ale vieţii, dând Apostolilor puterea de a-l împărtăşi şi rămânând pe seama lor şi a Bisericii, de care El nu se desparte, să stabilească partea văzută, formulele şi ceremoniile, după harul special din fiecare Taină şi după împrejurări de viaţă.
b) Partea văzută, externă sau naturală a Sf. Taine este slujba sau ceremonia sfântă orînduită de Biserică, cuvintele, materia şi actele, care simbolizează şi prin care se împărtăşeşte harul nevăzut. Mărturisirea Ortodoxă (I, 100) spune: „Pentru plinirea tainei se cere... materia cea după cuviinţă, precum apa la Botez, pâinea şi vinul la Euharistie, untdelemn ş.a. corespunzătoare Tainei..., chemarea Sf. Duh şi forma cea anumită a cuvintelor, prin mijlocirea căreia preotul sfinţeşte Taina cu puterea Sf. Duh".
Pentru determinarea părţii externe a Sf. Taine, Teologia scolastică întrebuinţează termenii materie şi formă, termeni care se cuprind şi în Mărturisirea Ortodoxă, în alte dogmatici şi catehisme. Materia este lucrul sensibil utilizat în săvârşirea Tainelor, ca apa, pâinea, vinul, deosebindu-se materia ca atare (materia remota) şi materia din întrebuinţare (materia proxima); iar forma o constituie cuvintele esenţiale, sacramentale, de împărtăşire a harului, deosebită de ceremonile care însoţesc împărtăşirea harului.
Intrebuinţarea acestor termeni, deşi nu este greşită, nu este totuşi necesară, căci nu aduce în plus nici o lumină şi nu este suficient de întemeiată, nefiind cunoscută de Sf. Părinţi. După unii dogmatişti, ca Andrutsos, ea este de-a dreptul de prisos şi neîntemeiată. De prisos, pentru că lipsa acestor termeni, la noi şi în Biserica veche, nu alterează ideea despre fiinţa şi lucrarea Tainelor. Fără temei pentru că termenul materie duce la discuţii sterile asupra materiei Tainelor, întrucât unele dintre Taine, Pocăinţa, Nunta şi Hirotonia, par să nu aibă materie; iar termenul formă, încărcat în sens aristotelic, duce la ideea că forma prin sine are putere făcătoare de viaţă, iar prin aceasta se nesocoteşte acţiunea harului divin, împărtăşit prin Taine. Expresia generală de parte văzută sau externă cuprinde tot ce vor să denumească termenii
de materie şi formă, anume lucruri, cuvinte şi acte, evitând totodată şi căderea în subordonare faţă de principiile filozofice străine.
c) Partea internă sau nevăzută a Sfintelor Taine este harul dumnezeiesc, care se împărtăşeşte prin partea văzută. Scopul Sf. Taine fiind sfinţirea omului, harul pe care îl
împărtăşesc ele este harul sfinţitor. Iar ceea ce produce harul în sufletul credincioşilor, roadele spirituale speciale de care se împărtăşeşte omul prin Sf. Taine, sunt efectele Tainelor. Deşi, în natura lui, harul este unul, energia dumnezeiască necreată, pe care o împărtăşesc toate Tainele, totuşi, prin lucrarea pe care o împlineşte, se deosebeşte de la Taină la Taină. Printr-unele Taine se dă har celui care n-a primit sau a pierdut harul, ca la Botez şi la Pocăinţă, printr-altele se întăreşte sau sporeşte harul deja existent în cei ce le primesc, ca în celelalte Taine. Primele pot fi numite Taine de normalizare, cele din urmă de perfecţionare a sufletului creştin. Harul se poate deosebi, apoi, tot după Taine, în har care îndreptează pe om (Botezul), care întăreşte (Mirul), care nutreşte şi întăreşte (Euharistia), care recâştigă starea de dreptate (Pocăinţa), care însănătoşează trupeşte şi sufleteşte (Maslul), care acordă puterea îndeplinirii unor îndatoriri speciale (Nunta şi Preoţia). Ceea ce caracterizează şi deosebeşte o Taină de toate celelalte este tocmai harul special pe care îl împărtăşeşte. Astfel, pe lîngă harul sfinţitor pe care îl mijlocesc toate Tainele, fiecare Taină mai împărtăşeşte şi un har special, după scopul care se urmăreşte. Dacă scopurile speciale nu s-ar îndeplini, nu s-ar fi instituit mai multe Taine.
Deosebiri confesionale
Biserica noastră învaţă că Sfintele Taine nu sunt numai semne şi condiţii ale îndreptării omului, cum sunt ceremoniile Vechiului Testament, ci împărtăşesc real, prin ele însele, îndată ce s-au săvârşit, harul dumnezeiesc. Aceeaşi este şi învăţătura romano-catolicilor. Protestanţii, însă, în cele mai multe ramuri ale lor, neagă cu totul caracterul supranatural al Tainelor, văzând în ele numai semne externe, ca în Vechiul Testament. In general, după protestanţi, singură credinţa mântuieşte, iar ea este dar exclusiv al lui Dumnezeu. Tainele n-ar fi decât semne exterioare prin care se trezeşte sau se adevereşte credinţa.
Mai apropiaţi sunt luteranii. „Despre întrebuinţarea sacramentelor se învaţă că ele sunt aşezate nu numai pentru a fi semne de recunoaştere între oameni, ci mai ales pentru a fi semne şi mărturii ale voinţei lui Dumnezeu către noi, puse înainte pentru a trezi şi întări credinţa în cei slabi. De aceea, sacramentele trebuie astfel folosite ca să sporească credinţa celor ce cred în făgăduielile pe care ele le deşteaptă şi le nutresc. Pentru acelaşi cuvânt se osândesc cei care învaţă că sacramentele justifică ex opere operato şi nu văd în ele credinţa care iartă păcatele" (Confesiunea Augustană, art. 13). „Făgăduinţa (divină) este nefolositoare, dacă nu se primeşte cu credinţă, şi sacramentele sunt semnele făgăduinţelor" (Apologia Conf. Aug.). „Lucrările lui Dumnezeu (sacramentele) sunt mântuitoare şi trebuincioase pentru fericire şi nu exclud, ci, dimpotrivă, postulează credinţa, căci fără credinţă nu pot fi înţelese" (Luther, Catehismul cel mare).
Cel mai îndepărtat este Zwingli. După el, sacramentele nu sunt decât semne ale legăturii creştinului cu Biserica şi ale datoriilor pe care le are creştinul ca membru al ei. Sacramentele sunt dovada că graţia nu s-a dat mai înainte, ci după predestinaţie celui ce le primeşte. Botezul este chipul sărbătoresc în care Biserica primeşte un membru al ei, deja primit prin graţie, deci predestinat la mântuire. Totuşi, sacramentele nu sunt exclusiv semne externe, ci corespund unor fapte din iconomia mântuirii. Prin Botez, se mărturiseşte că Hristos a murit şi a înviat cu adevărat, iar pîinea şi vinul euharistie amintesc cina Domnului, jertfa şi iubirea Lui pentru noi. Pe scurt, zice Zwingli, „cred, ştiu chiar, că sacramentele sunt atât de departe de a conferi graţia, că nici n-o cuprind în ele, nici n-o împărtăşesc" (Zwingli, Fidei ratio).
Calvin ocupă un loc intermediar între Luther şi Zwingli. Sacramentele sunt şi semne de deosebire între creştini şi necreştini, dar fiinţa lor este harismatică. Prin sacramente lucrează Duhul Sfânt, dar numai asupra celor aleşi. Deci sacramentele sunt semne după care urmează harul pentru cei predestinaţi la viaţa veşnică. „Sacramentul este o mărturie a graţiei dumnezeieşti către noi, confirmată printr-un semn extern, unit cu mărturia reciprocă a pietăţii noastre către Dumnezeu" (Calvin, Institutio IV, 14,1). Sacramentele sunt astfel mijloace „prin care Dumnezeu lucrează cu eficacitate în aleşii Săi".
Diferitele secte raţionaliste cu originea în protestantism nu reprezintă nimic deosebit, ci se apropie de unul sau de altul dintre reformatori.
Fragment din cartea "Teologia dogmatica si simbolica. Manual pentru facultati vol. II"
Cumpara cartea "Teologia dogmatica si simbolica. Manual pentru facultati vol. II"
-
Impartasirea continua cu Sfintele Taine - Recenzie
Publicat in : Religie -
Sfintele Taine si Ierurgiile Bisericesti
Publicat in : Dogma -
Sfintele Taine in viata Bisericii
Publicat in : Dogma -
Sfintele Taine si simbolurile neoprotestante
Publicat in : Dogma -
Sfintele Taine din Biserica si din afara ei
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.