Pentru tradiţia creştină viaţa duhovnicească nu este pur şi simplu viaţa interioară, fie ea cea mai curată şi mai rafinată, cea care poate inspira, de exemplu, unui poci, unui filozof idealul său cel mai înalt şi însuşi Binele abso lut ca idee, ba chiar ca idee în sens platonic. Această viaţă este nobilă şi demnă, cuprinde valori umane înalte, dar ea este numai viaţa omului, viaţa cărnii sau viaţa biologică, desigur cu toate acele elemente pe care Creatorul a voit ca aceasta să le conţină în mod real. Dar nu este viaţa duhovnicească creştină, pentru că nu este viaţa de Duhul Sfânt, viaţa necreată a lui Dumnezeu care este adevăratul conţinut al vieţii creştine.

Dar viaţa duhovnicească nu este nici simpla viaţă religioasă, pentru că luând în serios existenţa lui Dumnezeu religia îl poate conduce pe om la o organizare a vieţii sale în vederea lui Dumnezeu sau în legătură cu Dumnezeu, lucru foarte bun de altfel. Dar chiar şi la acest nivel, viaţa omului nu este încă o viaţă unită cu Dumnezeu, ea rămâne o viaţă omenească, în cazul cel mai bun bine orientată, bine organizată şi funcţionând corect, chiar şi iconic.

Cazul cel mai bun e acela al lui Adam dinainte de cădere. Meditând asupra sfântului Maxim am constatat că Adam avea de împlinit un scop. Trebuia să unifice în el întreaga creaţie şi s-o ofere împreună cu el însuşi lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ar fi primit ofranda şi ar fi asumat creaţia în persoana Fiului Său şi în aceasta ar fi unit cele două naturi separate în chip natural. Această separaţie naturală, faptul că natura umană era doar umană si natura divină era doar divină nu permitea „perihoreza”, învăluirea lor reciprocă, nici fluxul vieţii între ele. Exista o comuniune doar iconică. Din punct de vedere ontologic Adam nu era un om încheiat. Existenţa sa era iconică. Şi, din acelaşi punct de vedere ontologic, viaţa sa era o pregătire. Avea premisele vieţii duhovniceşti, dar aceasta nu era încă. Faptul tragic al căderii a complicat situaţia. Inchizând existenţa umană în ea însăşi, răsturnând funcţionalitatea ei iconică, el a făcut viaţa duhovnicească imposibilă.

Or mântuirea realizată de Hristos are două dimensiuni. Pe de o parte, Mântuitorul a restabilit existenţa umană în starea ei adamică şi, pe de altă parte - lucru mult mai important - a realizat finalitatea lui Adam. In Hristos omul s-a încheiat. Pentru că în El natura umana s-a născut in mod real „de sus” din Duhul Sfânt. Materialul creat al chipului nu mai exprimă pur şi simplu Arhetipul, devine trup al Arhetipului. Fără să fie desfiinţat - în Hristos nimic n-a fost desfiinţat afară de păcat -, naturalul până atunci duhovnicesc numai în potenţă, devine pe deplin duhovnicesc. Depăşind limitele trupului şi spaţiului, viaţa omului devine infinită şi veşnică, iar funcţionalitatea deiformă. De aceea nimeni nu putea, nu poate şi nu va putea trăi viaţa duhovnicească în plinătatea ei înainte de fericitul trup al Mântuitorului sau în afara lui. De aceea sfinţii Apostoli şi Părinţi ai Bisericii identifică întotdeauna viaţă duhovnicească cu viaţa Hristos.

Acest lucru clarifică natura vieţii duhovniceşti. Răspunde la întrebarea pentru ce omul, deşi este o fiinţă teologică, trebuie să se nască „de sus” şi, mai mult, precizează modul naşterii din nou şi al vieţii noi în Duhul Sfânt: e participarea la trupul lui Hristos născut din Duhul Sfânt, la Corpul Său tainic care, prelungit în timp, este prezent pururea şi se numeşte Biserică. Aici e lucrarea Tainelor, a rugăciunii, a ascezei, a întregii vieţi creştine: să ne încorporăm îu Trupul lui Hristos şi să-i oferim Lui viaţa noastră.

Până aici am dat răspuns - desigur pe cât ne-a fost cu putinţă în timpul limitat al unei expuneri - la întrebarea privitoare la natura (ce) şi scopul (pentru ce) vieţii duhovniceşti. Rămâne să vorbim şi despre modul (cum) ei. Iar vorbind despre cum, se vor limpezi şi ce-ul şi de ce-ul Tainelor, rugăciuni, ascezei etc.

Dar înainte de aceasta este necesar să spunem două vorbe şi despre direcţia centrală a luptei duhovniceşti. In tradiţia ortodoxă această direcţie, cum a devenit deja evident, nu este determinată atât de păcat, cât de Hristos. Important pentru om nu este atât să evite păcatul, cât să se împlinească în Hristos. Viaţa duhovnicească nu este o mişcare sau un efort negativ, ci unul prin excelenţă pozitiv. Aceasta deoarece căderea a fost desigur un evenimenl tragic, dar nu mai mult decât un eveniment, un incidenl; momentul decisiv, ontologic, pentru om a fost Hristos.

Este adevărat că păcatul este în noi un mare obstacol o rătăcire şi o greşeala, despre care am vorbit, şi trebuie să ne luptăm împotriva lui până la moarte - până la moartea păcatului care este în noi. Dar dacă ne situam pe adevărata axă, cea care ne uneşte cu Hristos, păcatul devine deodată periferic, iar lupta împotriva lui, uşoară. Hristos a lărgit existenţa noastră, ne-a făcut mai largi decât răul, mai puternici decât păcatul. Scopul nostru este să nu mai putem păcătui, lucru imposibil după cuvântul lui Hristos, ci să intrăm în familia lui Dumnezeu, să devenim fiii Săi.

Nu voi insista mai mult asupra acestui adevăr fundamental pentru că e sigur că, dacă ne situăm fiecare în perspectiva lui, îi vom înţelege repede importanţa şi vom mulţumi Domnului Care, deşi ne cere să luptăm până la moarte impotriva păcatelor concrete, ne-a eliberat în acelaşi timp de greşeala fundamentală, de întemniţarea noastră în limitele şi problematica păcatului.

Panayotis Nellas

Fragment din cartea "Ortodoxia, divino-umanism in actiune", Editura Deisis

Cumpara cartea "Ortodoxia, divino-umanism in actiune"

 

• Viata duhovniceasca si familia
  Publicat in : Credinta