Invăţătura lui Hristos despre posibilitatea de a fi pierdut, legat de mâini şi de picioare şi aruncat pentru totdeauna în întunericul cel din afară, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, face ca sufletele preocupate de mântuire să tremure, apucate de un fel de vertij spiritual şi de dorinţa de a se da repede înapoi de pe marginea hăului unei astfel de posibilităţi cutremurătoare. Tocmai acesta este scopul unei astfel de învăţături. Este înfricoşător să reflectăm asupra faptului că timpul este astfel încărcat de veşnicie şi că alegerile pe care le facem în acest veac pot să producă rezultate atât de puternice şi persistente în veacul viitor. Prin urmare, unii s-au retras întotdeauna în sinea lor în faţa unei astfel de doctrine, simţind dorinţa de a găsi o portiţă de scăpare dintr-un astfel de univers.

C.S. Lewis a vorbit în numele omului care se luptă cu această ispită comună când a scris că ura această doctrină din adâncul inimii şi că o găsea intolerabilă (în lucrarea sa Problema durerii'). Dar Lewis era un om prea instruit ca să lase emoţiile să-i conducă mintea. „Are", scria el de asemenea, „deplina susţinere a Scripturii, şi în special susţinerea propriilor cuvinte ale Domnului; a fost întotdeauna ţinută de creştinătate; şi are susţinerea raţiunii". N-ai ce-i face: deşi de nesuportat pentru sensibilitatea noastră, doctrina este adevărată şi trebuie într-un anume fel să-i facem faţă.

De-a lungul istoriei, nu toată lumea a fost pregătită să-l urmeze pe Lewis şi „creştinătatea", iar cu timpul un număr de oameni a continuat să caute o ieşire din universul care prevede o posibilitate atât de înfricoşătoare. Unii au realizat această căutare cu imensă erudiţie. Dar îmi pare că resortul căutării este mai puţin cercetarea rece şi obiectivă a Scripturii, cât dorinţa de a evita învăţătura şi de a trăi într-un cosmos mai confortabil şi mai alinător.

Se încearcă mânerele mai multor uşi. Pe una dintre uşi scrie: „Universalism: Toţi vor fi mântuiţi cu siguranţă şi după moarte vor intra imediat la bucurie". Pe alta scrie: „Universalism: Toţi vor fi mântuiţi în cele din urmă, deşi unii vor trebui să sufere o perioadă lungă de timp înainte de a fi restauraţi". Pe alta, „Universalism: Nu ştim dacă vom fi cu toţii mântuiţi, dar cu siguranţă ne dorim aceasta, şi pe bună dreptate pare că aşa va fi". Iar pe alta, „Nemurire condiţionată: Nu toţi vor fi mântuiţi, dar cei pierduţi vor fi nimiciţi şi vor înceta să mai existe, şi astfel nimeni nu va mai suferi veşnic".

Ceea ce au în comun toate aceste uşi şi opţiuni este ura şi respingerea viziunii tradiţionale potrivit căreia suferinţa celor pierduţi va fi veşnică. O astfel de viziune este judecată ca fiind respingătoare din punct de vedere moral, nevrednică de Dumnezeu şi de om. Este prea mult pentru a fi suportat; nu poate fi adevărat.

Ispita de a ne retrage şi de a respinge învăţătura tradiţională a Bisericii despre iad este deosebit de puternică în cultura noastră actuală, care şi-a pierdut în mod evident simţul păcătoşeniei proprii. Anticii erau toţi de acord că omenirea stă condamnată înaintea curţii divine a zeilor sau a lui Dumnezeu. Mai era loc, bineînţeles, şi pentru teodicee, dar toţi simţeau nevoia de mântuire. Aşa cum a observat Chesterton (în Ortodoxia4), fie că existau sau nu ape miraculoase care puteau curăţi sufletul omului, nu exista nicio îndoială că avea nevoie de curăţire, şi niciunul dintre antici nu era pregătit să nege necurăţia indiscutabilă. Când Hristos a remarcat aproape accidental că oamenii erau răi (Mt. 7,11), ascultătorii Săi nici n-au clipit, pentru că ştiau cu toţii că era adevărat.

Toate acestea s-au schimbat, şi oamenii nu se mai consideră vrednici de condamnare înaintea tronului dreptăţii divine. In schimb, am adoptat o atitudine de genul: „Dacă eu mă simt bine aşa cum sunt, atunci tu eşti un om minunat!". Răul din lume este privit prima fade ca dovadă irefutabilă că Dumnezeu nu există, sau, dacă există, că este un fel de stângaci (în cuvintele lui Woody Allen din filmul Love and Death). Sensul păcătoşeniei la care au făcut apel evangheliştii şi teologii generaţiilor anterioare pentru a-i chema pe păcătoşi la pocăinţă a dispărut cu totul. în această fericită lume nouă, simpla idee de a fi pedepsit pentru păcat nu poate decât să sune suprarealist. Chiar şi cei care admit că omenirea este păcătoasă privesc pedeapsa veşnică drept mult prea aspră pentru astfel de abateri şi greşeli uşoare. A înţelege totuşi înseamnă a ierta totul; deci care este problema lui Dumnezeu?

O astfel de cultură formează o matrice deosebit de nepotrivită pentru abordarea învăţăturii tradiţionale a Bisericii despre Dumnezeu. Totul în noi şi în jurul nostru ne împinge în direcţia de a opune rezistenţă acestei învăţături şi ne conduce mai departe în căutarea noastră pentru a găsi o uşă prin care să scăpăm de un cosmos încărcat cu astfel de posibilităţi înfricoşătoare. Cei care opun rezistenţă învăţăturii tradiţionale nu sunt prea păcătoşi, ci prea sensibili. Pe ei îi doare mai mult inima pentru suferinţa înfricoşătoare a celor păcătoşi din viaţa viitoare, şi nu înţeleg revolta înfricoşătoare a acestora din viaţa prezentă.

Sensibilitatea nu duce doar la aflarea unei opţiuni teologice diferite de cea tradiţională; ci produce, de asemenea, un fel de insensibilitate faţă de învăţătura Scripturilor şi a Bisericii. Texte cu totul limpezi (şi cu adevărat înfricoşătoare) sunt considerate neclare, sunt înţelese ca fiind deplin clare cu privire la învăţătura despre opţiunea dorită. Suntem conduşi spre „o hermeneutică a Paştilor - Pascha" ca lentilă prin care întreaga viziune scripturistică duce la rezultatul dorit, când o abordare onestă ar mărturisi că pentru ei chestiunea nu are un resort hermeneutic, ci unul emoţional. Ca şi Lewis, găsim intolerabilă viziunea tradiţională, dar, spre deosebire de el, căutăm alternative.

Această dorinţă de a găsi o alternativă la doctrina tradiţională a Bisericii cu privire la iad a crescut exponenţial în zilele noastre, atât în forma ei condiţionalistă (care pare să fie alegerea favorită printre evanghelicii britanici), cât şi în forma universalistă (opţiunea preferată printre ortodocşii răsăriteni). Dacă fiecare generaţie şi fiecare epocă are propriile greşeli şi ereziile specifice, se pare că aceasta ne aparţine. Opozanţii Tradiţiei Bisericii aduc în linia întâi a acestei dezbateri orice argument care le stă la îndemână - sofistică filosofică, despicarea firului în patrula nivel lexical, retorică emoţională -, uneori mergând chiar până la defăimarea celor care respectă Tradiţia ca fiind oarecum lipsiţi de compasiune faţă de cei pierduţi. Se simte un fel de disperare emoţională în numărul de paie de care se agaţă.

Astfel, devine imperativ să examinăm ce spune de fapt învăţătura şi interpretarea Bisericii. Pentru că problema nu este una de interes strict academic. Nu trăim doar în turnuri de fildeş, ci şi pe câmpul de lupte duhovniceşti. Respingerea învăţăturii tradiţionale a Bisericii are potenţialul de a ne împiedica de la lupta noastră pentru mântuire, aşa cum a observat Sfântul Paisie Aghioritul. In această epocă avem nevoie de tot ajutorul posibil; nu ne putem permite luxul unei învăţături false.

Trebuie, bineînţeles, să încercăm, de asemenea, să înţelegem modul în care învăţătura tradiţională a Bisericii despre iad poate face faţă acuzaţiilor de a fi respingătoare din punct de vedere moral şi, astfel, să dea un răspuns pentru nădejdea care este în noi (I Pt. 3,15). Dar, mai întâi, trebuie să ne lămurim care anume este această învăţătură. Şi odată ce am descoperit-o, trebuie să ne ţinem de ea cu tărie şi încăpăţânare, indiferent de cât de bine reuşim să apărăm moralitatea ei. Deoarece convingerile noastre nu depind de rezultatele puţinei noastre filosofări şi de depozitul de înţelepciune acumulată, ci de cuvintele lui Hristos şi ale sfinţilor Săi. Argumentelor morale despre presupusa imoralitate a doctrinei nu trebuie să li se permită să întreacă sau să răstoarne învăţătura Scripturii. Dacă Scriptura învaţă veşnicia iadului, creştinii ortodocşi trebuie să-şi dea consimţământul. A face altfel înseamnă a pune înţelegerea noastră limitată ca autoritate ultimă, ceea ce reprezintă păcatul mândriei.

Volumul de faţă încearcă să evalueze bazele învăţăturii tradiţionale a Bisericii despre iad. Nu pretinde originalitate, ci doar fidelitate. Vom examina pe rând cuvintele lui Hristos despre judecata veşnică, apoi vom trece la unele concepţii despre acest subiect comune în epoca Sa, care au constituit lentila prin care învăţătura lui Hristos a fost primită de primii Săi ascultători.

Apoi vom cerceta restul Noului Testament, concentrându-ne în treacăt asupra părţilor în care autorii apostolici menţionează Judecata finală, pentru a încerca să le înţelegem mesajul consistent. Evaluarea trebuie neapărat să fie rapidă, pentru că nu avem în vedere o exegeză profundă, ci pur şi simplu aducerea la lumină a anumitor texte, pentru a sublinia mesajul uniform al Noului Testament.

După care vom trece la Părinţi, aducându-i în prim- plan pe rând prin scurte citate, ca o procesiune de martori într-o sală de judecată, cerând mărturia lor cu privire la veşnicia pedepsei dumnezeieşti pentru cei păcătoşi şi analizând dacă în cuvintele lor există speranţa pentru o viitoare restaurare finală a celor condamnaţi la sfârşitul veacurilor. Apoi ne îndreptăm către o scurtă istorie a lui Origen şi a controversei cu privire la apokatastasis care a izbucnit după el, în numele lui.

După aceea, vom încerca să demonstrăm concepţia statornică a Bisericii cu privire la subiect, aşa cum este exprimată în cultura imnurilor şi a icoanelor. Conchidem trecând de la evaluarea istorică la reflecţia personală, sugerând modul în care învăţătura tradiţională a Bisericii despre iad poate fi împăcată cu o viziune care spune că Dumnezeu iubeşte omenirea. Şi înainte de a aduce un cuvânt de încheiere, vom examina pe scurt perspectiva condiţionalistă, aşa cum este ea exprimată de susţinătorul său irenic, dar înverşunat, Edward William Fudge. Această viziune a fost împărtăşită de puţini, dar s-a bucurat de o istorie proprie deloc nesemnificativă şi ar trebui examinată pentru a vedea dacă este în acord cu învăţătura Bisericii şi cu cea a majorităţii Părinţilor, aşa cum susţine.

Ne întoarcem mai întâi către cuvintele lui Hristos.

Pr. Lawrence R. Farley

Fragment din cartea "Focul nestins. Invăţătura ortodoxă despre iad, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Focul nestins. Invăţătura ortodoxă despre iad"

 

• Indulcirea cu invatatura lui Hristos
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Despre dificultatea oamenilor de a auzi Cuvantul lui Hristos
  Publicat in : Dogma
• Sfantul Apostol Vartolomeu; Sfantul Luca al Crimeii
  Publicat in : Calendar ortodox
• Si smerenia poate fi falsa
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Invatatura Domnului
  Publicat in : Religie