Parasirea de catre Dumnezeu

Parasirea de catre Dumnezeu Mareste imaginea.

Trebuie să vorbim, de fapt, nu despre părăsirea de către Dumnezeu, ci despre sentimentul părăsirii de către Dumnezeu. Dumnezeu însuşi nu părăseşte niciodată pe nimeni. La Sfântul Ignatie Briancianinov găsim chiar următoarea afirmaţie: însăşi ideea că cineva poate fi părăsit de către Dumnezeu este hulă împotriva Lui. Domnul îşi iubeşte nemărginit zidirea - şi credeţi că El o s-o părăsească?!

Au va uita femeia pe pruncul ei, ca să nu miluiască odraslele pântecelui ei? Dar şi de le va uita femeia pe acestea, Eu nu te voi uita pe tine - iată ce-i spune Domnul omului care crede în El (Is. 49, 15).

Şi celui necredincios, de altfel - căci dacă El ar părăsi cu desăvârşire pe cineva, cum ar mai trăi, cum s-ar mai mişca, cum ar mai respira acel cineva? Că doar nu este în noi viaţă în afara celei pe care „a suflat-o în faţa noastră" (v. Fac. 2, 7) şi o întreţine în noi Făcătorul şi Purtătorul nostru de grijă.

Aşadar, nu putem fi părăsiţi de Dumnezeu, dar putem simţi această părăsire. Bineînţeles, oamenii necredincioşi şi cei îmbisericiţi o simt în mod diferit - cei dintâi suferă inconştient, fără să înţeleagă de ce le este aşa de rău, de ce-i înăbuşă mâhnirea, pe când ceilalţi, dimpotrivă, îşi dau pe deplin seama de ce viaţa lor a devenit deşartă şi deprimantă: a dispărut senzaţia prezenţei lui Dumnezeu, care pentru ei era mai importantă decât orice, fără de care viaţa nici nu este deloc viaţă.

In ambele cazuri, sentimentul părăsirii de către Dumnezeu are însă practic întotdeauna una şi aceeaşi natură, una şi aceeaşi cauză: el este generat nu de faptul că Dumnezeu ne-a părăsit, că El S-a depărtat de noi, ci de acela că noi L-am părăsit, depărtându-ne de El.

Cum face câteodată mama când vede că odrasla ei e absorbită de joacă, a uitat de toate şi nu aude când i se spune că e de mult vremea să meargă acasă? Se întoarce şi pleacă. Şi doar atunci, lipsindu-se de senzaţia prezenţei materne, copilul începe să o caute, să plângă, să o cheme. O imagine imperfectă, la fel ca toate celelalte imagini prin care încercăm să explicăm relaţia noastră cu Dumnezeu, dar ea permite totuşi să înţelegem măcar în parte.

Domnul ne lasă să gustăm starea părăsirii de către El, care este o pregustare a chinurilor iadului, ca să ne dăm seama cât de departe am ajuns în depărtarea noastră de El, ca să pricepem şi să ne întoarcem către El şi să ne asemănăm fiului risipitor din parabolă, care s-a pierdut şi a fost găsit (v. Lc. 15, 11-32). Ce-i drept, nici această imagine nu este exactă până la capăt: acel fiu risipitor doar o dată pleacă de acasă şi doar o dată se întoarce, iar tatăl îi iese imediat în întâmpinare.

Pe când noi tot timpul ba ne întoarcem, ba părăsim din nou acoperişul părintesc, plecăm în ţară îndepărtată, ştiind din experienţă că totdeauna vom fi iarăşi primiţi de Tatăl - dar de aceea întoarcerea este de fiecare dată tot mai grea, şi Tatăl nu Se mai grăbeşte să ne primească, ci ne lasă să suferim măcar puţin, ca să învăţăm să preţuim mila şi iubirea Lui, să renunţăm la superficialitatea noastră şi să începem, în sfârşit, să ne ţinem neabătut de lucrul fără de care pierim: de viaţa în Hristos, singura viaţă adevărată şi veşnică.

Tocmai de aceea „părăsirea de către Dumnezeu" durează câteodată atât de mult, încât inima noastră ajunge chinuită de tot - iar pe deasupra şi, bineînţeles, fiindcă cel mai des până când nu ajungem la limită nici nu ne punem în mod serios problema: ce să facem ca să ieşim din starea aceasta îngrozitoare? Şi continuăm să păcătuim.

Ca preot, am des prilejul să stau de vorbă despre asta cu oamenii. Aud cum unii îşi compară frământările cu ceea ce a trăit Hristos pe Golgota - compară şi chiar nu înţeleg despre cât de diferite lucruri este vorba - nici măcar atât în planul proporţiilor, cât în planul deosebirii de esenţă.

Ceea ce s-a petrecut pe Golgota este jertfa de bunăvoie adusă de Singurul Ce are stăpânire să-Şi dea viaţa şi iarăşi să o ia (v. In. 10,18). Şi cuvintele: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? (Mt. 27,46), oricum le-ar tâlcui cei mai evlavioşi şi înţelepţi dintre exegeţi, rămân pentru noi, în acest veac, o taină. Iar ceea ce ni se întâmplă e câteodată urmare a relei noastre voi sau - mai des - a nechibzuinţei şi nepăsării noastre.

Starea părăsirii de către Dumnezeu apare şi din alte cauze: de multe ori, Domnul îi dă omului să guste din această băutură amară ca să îl vindece de trufie. Omului i se pare că este cineva, că poate ceva, că el însuşi „merge pe apă", aşa cum, după cât se vede, i s-a părut la un moment dat Apostolului Petru că viaţa lui e vrednică de laudă, că el este adevărat creştin. Iată însă că Domnul Se trage într-o parte, ca să zic aşa, ne lipseşte de ajutorul Lui cel simţit, şi omul se îneacă în valurile întristării şi deznădejdii. Şi, după ce se smereşte, îl dobândeşte din nou pe Cel Ce nu îl va lăsa să piară în acest adânc.

Se întâmplă să simţim că suntem părăsiţi de Dumnezeu şi fiindcă suntem nemilostivi (sau chiar cruzi) cu cineva, şi atunci Dumnezeu nu ne arată milă nouă, celor ce n-am făcut milă. Dar şi aceasta se întâmplă atunci când se înmoaie inima noastră, când începem să simţim compasiune. Deosebit de vizibil este acest lucru atunci când iertăm pe cineva care ne-a supărat, călcându-ne pe inimă, trecând peste „nu pot". Probabil tocmai în asemenea momente simţi prezenţa lui Dumnezeu cu deosebită putere şi îţi dai seama cât de importantă este porunca de a-ţi ierta vrăjmaşii şi cine are mai mare folos de pe urma împlinirii ei: vrăjmaşii sau tu însuţi.

Se întâmplă să facem o greşeală, să ne îndărătnicim în ea, şi Domnul să ne părăsească pentru ca noi să ne dăm seama înainte de a ajunge pe marginea prăpastiei şi să ne oprim. Indeobşte, sentimentul părăsirii de către Dumnezeu este, de regulă, urmare a unei greşeli sau alteia, şi trebuie să căutăm această greşeală, să o găsim şi s-o îndreptăm. Şi să nu pretindem ca Dumnezeu să mângâie şi să încălzească imediat inima noastră, ci să aşteptăm cu răbdare şi cu smerenie mila Lui. Cu răbdare şi cu smerenie - acesta este principalul...

Este, pe cât se pare, şi ceea ce se numeşte „părăsirea de către Dumnezeu a celor desăvârşiţi" sau care năzuiesc spre desăvârşire. Atunci omul trece printr-o asemenea încercare nu pentru vreo vină, nu pentru vreo greşeală, nu pentru trufie. Domnul îngăduie ca el să rabde şi aceasta pentru a-l căli, pentru a-l face şi mai viteaz, şi mai puternic, încât să se întărească în credincioşia sa.

Descrieri ale stărilor de acest fel găsim în Vieţile Sfinţilor, iar câteodată în scrierile acestora. Poate că uneori aşa ceva se întâmplă şi cu careva dintre noi - cel mai degrabă, într-o măsură mică...

In orice caz, trebuie să ţinem bine minte: Domnul nu ne părăseşte. El e întotdeauna lângă noi, Ii suntem nesfârşit de dragi, ne iubeşte nesfârşit.

Şi este neapărată nevoie să credem asta mai ales atunci când ne e cel mai greu, când ni se pare că nu mai avem putere, că nu ne susţine, nu ne ajută nimeni, când vrăjmaşul încearcă să ne convingă că lui Dumnezeu nu Ii pasă de noi. Această credinţă ne ajută să rezistăm, această credinţă atrage o deosebită milă dumnezeiască şi în cele din urmă se transformă în încrederea aceea necondiţionată în Dumnezeu care devine legătura noastră neîntreruptă cu El, un fel de rugăciune neîncetată, cum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul.

IEROMONAH NECTARIE MOROZOV

Fragment din cartea "SINGURĂTATEA", Editura Sophia

Cumpara cartea "SINGURĂTATEA"

 

Pe aceeaşi temă

12 Aprilie 2024

Vizualizari: 675

Voteaza:

Parasirea de catre Dumnezeu 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE