Părintele Sofronie, un „dar de duh in calea vieţii mele"
Inaltpreasfinţiile voastre,
Cuvioşi şi cucernici părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,
Mai întâi doresc să-i mulţumesc înaltpreasfinţitului Părinte Teofan pentru invitaţia la acest Simpozion dedicat Părintelui Sofronie Saharov, să-i mulţumesc Părintelui Constantin Coman care mi-a făcut introducerea la cuvântul pe care doresc să-I rostesc înaintea frăţiilor voastre.
Apoi aş dori să-i mulţumesc şi eu Inaltpreasfinţiei Sale lerotheos Vlachos şi Părintelui Rafail, pe care i-am ascultat, ca toţi ceilalţi credincioşi, cu foarte mult interes, cu foarte multă dragoste. Aş zice că toate cuvintele lor mi s-au imprimat în inimă, deşi sigur că nu le voi putea reda pe toate, dar m-am folosit foarte mult de intervenţia celor doi Părinţi, cu adevărat ucenici ai Părintelui Sofronie.
Eu nu mă pot socoti un ucenic, nici pe departe, al Părintelui Sofronie, deşi l-am vizitat de mai multe ori, şi chiar prima dată am făcut un sejur acolo de trei săptămâni. Din
mila lui Dumnezeu, am cunoscut la noi în ţară şi în afara ţării, la Muntele Athos, foarte mulţi mari duhovnici. Acum câţiva ani am încercat să-i număr şi am constatat că sunt peste 50, începând cu Părintele Cleopa, Părintele Paisie, Părintele Ioanichie, Părintele loil, Părintele Arsenie, Părintele Macarie, Părintele Sofian şi, între aceştia, sigur, Părintele Sofronie. Şi aceste întâlniri nu au fost, fără nici o îndoială, întâmplătoare, căci Dumnezeu m-a pus pe cale, şi astfel, ani de-a rândul, am vizitat mănăstirile din Moldova mai cu seamă şi din alte părţi, să-i întâlnesc pe aceşti oameni, de care - la vremea respectivă - nu eram conştient cine sunt şi ce reprezintă, ci mergeam ca să-i ascult, să mă şi spovedesc - cred că m-am spovedit măcar la 30 dintre aceştia şi cred că m-am folosit, iar cât m-am folosit - Dumnezeu ştie.
Ceea ce m-a impresionat la Părintele Sofronie a fost mai întâi chipul lui, pe care l-am simţit de-o gingăşie, de o fineţe, de o bunătate, de o blândeţe, de o dragoste rare. Olivier Clement spunea că persoana omului se rezumă în chipul lui, iar chipul se rezumă în ochi, în privire, deci poţi să citeşti - dacă ai duhul lui Dumnezeu - pe faţa omului, citeşti în ochii omului viaţa lui lăuntrică, totul se exprimă pe faţă. Or faţa Părintelui Sofronie este cu adevărat o faţă de sfânt. Cuvântul lui atât de gingaş, atât de blând, atât de firav, făptura lui însăşi parcă nu era pământească. Din '83 - când l-am vizitat pentru prima dată - îl vedeam că parcă nu păşeşte pe pământ, era şi ajutat aproape mereu de doi părinţi, dar parcă nu mergea, parcă nu călca pe pământ. La masă mă punea să stau lângă el, fiind preot la vremea respectivă, şi mă uitam cât mănâncă - parcă nu mânca mai nimic, cred că nici nu putea, fiind bolnav.
M-a impresionat la dânsul această bunătate, această simplitate. M-a impresionat faptul că a scris şi, tot ce a scris, a scris ca Sfântul Simeon Noul Teolog - a îndrăznit să scrie din propria experienţă, din experienţă profundă. De obicei, cum ştim, Părinţii, marii sfinţi nu îşi revelează, nu îşi descoperă experienţa lor proprie, ci pun uneori experienţa lor pe seama altora. Insă ei - Sfântul Simeon, Părintele Sofronie - îndrăznesc să vorbească despre ceea ce au trăit ei însăşi, cu siguranţă pentru că ei depăşiseră orice tentaţie de mândrie, şi m-am bucurat că aseară Părintele Rafail spunea că ultimul cuvânt, cuvântul final, dar şi cuvântul cei dintâi este dragostea, este smerenia ca formă a dragostei, ca expresie a dragostei. Cred că Părintele Sofronie a fost întruchiparea smereniei, întruchiparea dragostei şi pentru acesta îşi permitea să vorbească despre experienţele lui personale fără să fie tentat de diavolul să se mândrească prin acestea, cum sunt eu mai întâi şi mulţi alţii.
Când i-am citit prima carte, despre Sfântul Siluan, în limba franceză, vă rog să mă credeţi că am citit-o printre lacrimi şi, pentru că până atunci nu mai citisem nici o carte să fie de o aşa mare simplitate şi totodată de o aşa mare profunzime, am văzut o asemănare în aceasta cu Părintele Paisie [Olaru]. Dacă citiţi în convorbirile duhovniceşti ale Părintelui Ioanichie, o să vedeţi că răspunsurile Părintelui Paisie sunt de o simplitate evanghelică. Aş zice că mulţi dintre ceilalţi intervievaţi de Părintele Ioanichie răspund foarte frumos, duhovnici mari, dar am avut impresia că mai pun puţin şi de la alţii, cuvântul lor nu este doar al lor - ci şi din ce au citit sau au învăţat. Pe când Părintele Paisie parcă vorbeşte din lăuntrul inimii sale, din ceea ce este el, iar ceea ce vorbeşte el este ca o continuare a cuvântului Evangheliei, un cuvânt aşa de simplu.
Există o diferenţă între Evanghelie şi Epistolele din Noul Testament. Cuvântul Mântuitorului este genuin, este curat, este simplu. Cuvintele Apostolilor - şi ele inspirate, fără îndoială, şi necesare - cuprind însă o teologie mai înaltă, la care nu au acces foarte mulţi. Cam aşa l-am văzut şi pe Părintele Sofronie. Şi vă mărturisesc că am trecut prin multe necazuri, pe când eram în Franţa, timp de şapte ani, şi mi-am făcut oarecum un obicei - după ce am citit cartea despre Sfântul Siluan - când aveam momente de durere, de încercare, să deschid cartea şi să citesc câteva rânduri. Şi parcă deodată mi se lua toată apăsare de pe inimă şi mă simţeam liber. Acolo era puterea cuvintelor Părintelui Sofronie despre Sfântul Siluan.
Deci am văzut în această carte - după aceea, a mai scris Părintele Sofronie, dar nu am apucat să citesc tot ce a scris, m-am bucurat de cartea Părintelui Nathanael Neacşu, pe aceea am citit-o cu adevărat toată, cum nu am mai citit de ani de zile o carte, din scoarţă în scoarţă -, am văzut în această teologie a Părintelui Sofronie teologia marilor Părinţi, Teologi şi Duhovnici. Aş spune că Părintele Sofronie a fost o teologie vie, că tot cuvântul lui era teologic, fără îndoială, rugăciunea lui era teologică, scrisul lui e cuvânt teologic - totul era teologie la Părintele Sofronie, pentru că totul izvora din experienţa sa personală. Şi este vorba despre o teologie mistică, profund mistică, pozitivă, irenică, deloc polemică, deloc apologetică - rar întâlneşti un asemenea teolog. Nu sunt nici pe departe teolog - când scriu ceva am tendinţa să zic că alţii sunt aşa, sau fac aşa. Insă la Părintele Sofronie nu întâlnim aşa ceva.
Şi cred că Părintele ştia prea bine, că a fost prieten al lui Vladimir Lossky - un mare dogmatist rus, de la Paris -, care spunea că noi avem nevoie de un sistem teologic ca să transmitem credinţa în Biserică. Nu poţi transmite credinţa decât cu ajutorul unei metode, cu ajutorul unui sistem, dar - zicea Lossky mai departe - dacă am construit un sistem ca să transmitem credinţa şi este bun în sine, imediat trebuie să îl eliminăm: ai construit, apoi minează, apoi reconstruieşte, ca să nu crezi că Dumnezeu este în cuvintele acelea, pentru că Dumnezeu este mai presus de orice cuvânt, Dumnezeu nu poate fi încăput de nimeni, nu poate fi cuprins de cuvânt, nici de nimic. Dumnezeu este dincolo de orice. Sigur că un cuvânt II exprimă pe Dumnezeu atât cât poate să exprime din Dumnezeu, dar cuvântul nu II închide pe Dumnezeu - şi aici este pericolul teologiilor noastre [al abordărilor noastre teologice]: să II închidă pe Dumnezeu în cuvintele noastre, în sistemul nostru, în modul nostru de a gândi, şi astfel L-am închis în sistemul nostru, L-am făcut prizonier al sistemului.
De aceea, Lossky spune că după ce ai construit sistemul, mineză-l, pentru că Dumnezeu este mereu viu, este personal! Pe o persoană nu o poţi stăpâni, nu o poţi exprima, este dincolo de orice spui despre o persoană. Nimeni nu poate defini pe nimeni! Omul - ca persoană şi chip al lui Dumnezeu - este dincolo de expresie. Cu atât mai mult Dumnezeu! Şi acest lucru l-a înţeles foarte bine Părintele Sofronie, şi tocmai de aceea persoana sa era o teologie vie, o teologie întrupată. A fost o teologie prin excelenţă mistică, irenică, pozitivă. Ne înclinăm în faţa oricărui credincios. Ne închinăm - pentru că omul este chipul lui Dumnezeu. S-n citat din Pateric că, după Dumnezeu, fiecare om este ca Dumnezeu, şi astfel trebuie să îi venerăm [cinstimi pe oameni.
Ceea ce m-a impresionat la mănăstirea pe care a fondat-o Părintele Sofronie este slujirea Sfintei Liturghii. Nu am întâlnit un loc în lumea acesta unde să se slujească Sfânta Liturghie cum se slujeşte la Essex. Mi se părea că nu mai sunt pe pământ prin însuşi ritmul Liturghiei. Preoţii rostesc aşa de rar rugăciunile, aşa de frumos, iar la vohod, dacă nu te uiţi la ei, nici nu îţi dai seama că au ieşit - este o linişte totală, o concentrare totală. Noi rostim rugăciunile de parcă ne fugăreşte cineva. Ei, acolo este altceva! Liturghia din timpul săptămânii durează două ore, se citesc toate rugăciunile cu voce tare, şi în primul rând anaforaua liturgică. Părintele a mai adăugat încă două rugăciuni înainte de anaforaua liturgică. De altfel, a spus preabine Inalt- preasfinţitul Ierotheos că nu ne putem permite acum noi, toţi, să adăugăm rugăciuni.
Dar citirea - cel puţin a anafo- ralei liturgice - ai voce tare, pentru ca oamenii [credincioşii] care ascultă să fie conştienţi de ceea ce se petrece în Liturghie, mi se pare absolut necesară! Aceasta este o tradiţie veche a Bisericii, tradiţie ce s-a estompat în timp, însă odinioară rugăciunile se citeau cu voce tare pentru ca oamenii să fie conştienţi. Dacă le citim - aşa cum o facem noi - în taină, oamenii nu aud decât o succesiune de ectenii şi câteva cântări la strană, dar ei nu îşi dau seama ce se petrece în Liturghie. Şi atunci când pui poporul lui Dumnezeu să spună „Amin"-ul lui după Prefacerea Cinstitelor Daruri - „Fă, adică, pâinea aceasta Cinstitul Trup al Hristosului Tău" şi toată lume din biserică zice: „Amin" -, ceva se întâmplă în biserică! Altfel, nu mai rămâne nimic din mistica noastră! Mergeţi la Părintele Rafail, dacă vă primeşte, şi vedeţi că şi sfinţia sa aşa slujeşte Liturghia. Şi eu, din mila lui Dumnezeu, de când am devenit episcop, am spus că acum îmi pot permite să citesc rugăciunile cu voce tare. Le-am citit de 26 de ani cu voce tare, şi nu cred deloc ca am greşit - nu doar că nu am greşit, ci văd cum sunt copleşiţi credincioşii de atmosfera de rugăciune din biserică când eu citesc rugăciunile cu voce tare! Aceasta am învăţat-o de la Părintele Sofronie şi am încercat să o aplic în viaţa mea.
După aceea, Rugăciunea lui Iisus. Ştiţi că în secolul al XVIII-lea a fost o mare mişcare de reînnoire duhovnicească la Muntele Athos, în fruntea căreia se afla Sfântul Nicodim Aghioritul. Mişcarea aceasta a avut în vedere tocmai renaşterea liturgică, dar şi isihastă, adică a Rugăciunii Iui sus - această combinaţie între rugăciunea personală şi Rugăciunea lui Iisus, rostită cât mai des, şi rugăciunea liturgică. Altfel trăieşti rugăciunea Liturghiei când tu ai experienţa Rugăciunii lui lisus de toată ziua.
Pentru că Rugăciunea lui Iisus ne ajută să ne interiorizăm mai uşor, să coborâm mai uşor mintea în inimă. Liturghia este dezvoltată, este frumoasă, este mistică, este dumnezeiască, bineînţeles, dar totuşi îţi trebuie un mare efort de concentrare ca să urmăreşti toată Liturghia. Când te-ai rugat cu Rugăciunea lui Iisus în afara Liturghiei, toată ziua şi toată noaptea, atunci vedem cum mintea noastră este pregătită să trăiască Taina Euharistică, să trăiască Liturghia. Nu ne vom mai plictisi la Liturghie, cum spun foarte mulţi, vom înţelege Liturghia cum nu o înţeleg cei mai mulţi şi din cauză că noi nu o slujim aşa cum trebuie. Am întrebat de multe ori: „De ce nu vii la Sfânta Liturghie?", şi mi se răspunde: „Pentru că mă plictisesc, pentru că nu înţeleg". Cum nu înţelegi? Nu ne rugăm în limba română? Dacă te duci la ruşi sau la greci, vei observa că nu se roagă nici măcar în limba curentă - atunci ai zice că nu înţelegi. Dar noi ne rugăm în limba română. Şi totuşi nu înţelegeau - pentru că bieţii oameni nu au puterea să se concentreze la rugăciune, nu au puterea să îşi ţină mintea la rugăciune, ca un copil aproape, să urmărească tot timpul ce zice preotul, ce se cântă la strană. Foarte greu! Şi tocmai de aceea [este de folos] Rugăciunea lui lisus. Părintele Sofronie, din raţiunile pe care le-a enunţat Inaltpreasfinţitul Ierotheos, a introdus Rugăciunea lui lisus în obşte, în locul slujbelor zilnice - nu întotdeauna, ci doar când nu sunt privegheri, iar la privegheri se fac slujbele tradiţionale. In celelalte zile însă, se face Rugăciunea lui lisus. Şi acest lucru l-am încercat să-I fac la Nurnberg, în mica noastră obşte.
Aş vrea doar să dau slavă lui Dumnezeu pentru că l-a pus în calea vieţii mele pe Părintele Sofronie, de la care spun am învăţat foarte mult şi despre care cred că, cunoscându-mă - întrucât m-am spovedit odată la dânsul -, se va ruga şi pentru mine, şi fără îndoială pentru lumea toată. Iarăşi, rugăciunea mistică a Părintelui, rugăciunea pentru întregul Adam, este ceva revelator pentru zilele noastre! Şi tocmai pentru că el purta toată umanitatea în inima lui, nu mai avea de condamnat pe nimeni, ca Sfântul Isaac Sirul, care se ruga şi pentru draci - auzi, pentru vrăjmaşii adevărului -, însă când te rogi, te doare inima că există şi astfel de vrăjmaşi, de eretici, cum spunem noi. Aşadar să ne rugăm pentru toţi, să îi punem pe toţi în inima noastră, precum făcea Părintele Sofronie.
Inaltpreasfinţitul Serafim, Mitropolitul Germaniei
Fragment din cartea "Experienţa unei întâlniri", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Experienţa unei întâlniri"
-
Parintele Sofronie Saharov
Publicat in : Parinti -
Paraclisul parintelui Sofronie Saharov
Publicat in : Slujbe si randuieli -
Sfantul Sofronie Saharov
Publicat in : Vietile sfintilor -
Parintele Sofronie Saharov
Publicat in : Parinti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.