Pentru ce mai este suferinta pe lume

Pentru ce mai este suferinta pe lume Mareste imaginea.

Noul talc al suferintei in viata crestinului

De roadele lucrării mântuitoare a lui Hristos, aievea împlinite în firea Sa omenească, se pot bucura toţi oamenii - şi prin ei întreaga creaţie - numai dacă voiesc să le primească în chip liber. Nu se dau cu sila, ci le sunt puse oamenilor înainte, ca să şi le împroprieze de bună voie, dorindu-Ie şi lucrând ei înşişi pentru agonisirea lor.

Celor care se întreabă pentru ce harul mântuirii nu li s-a dat tuturor cu forţa, Sfântul Grigorie de Nyssa le răspunde aşa: „Cel care are libertatea de a le hotărî pe toate, arătându-Şi marea Sa cinstire de oameni, a îngăduit ca şi noi să avem ceva al nostru, pe care să fim deplin stăpâni, dăruindu-ne voinţa, care nu ştie de robie, care-i liberă şi întemeiată pe libertatea raţiunii noastre [...]. Nu putea oare Dumnezeu - spun adversarii noştri - să-i aducă pe cei îndărătnici cu sila la primirea Evangheliei Sale? Dar unde ar mai fi atunci libertatea omului? Unde virtutea, unde slava dreptei purtări?”

Restaurarea firii omeneşti, împlinită aievea în persoana lui Hristos, rămâne potenţială pentru persoanele umane atâta vreme cât ele nu sunt altoite în El şi asemenea Lui. Iar altoirea şi asemănarea se săvârşesc în Biserică-Trupul lui Uristos-, prin harul Sfântului Duh, împărtăşit prin Sfintele Taine. Omul însă trebuie să-şi aducă partea sa de lucrare la această transformare a sa prin har (cf. Filipeni 2, 12), deschizându-se harului, primindu-l şi făcându-şi din el agonisită proprie printr-o necontenită strădanie.

Prin Botez, omul se dezbracă de „omul cel vechi” (Efeseni 4, 22) şi se îmbracă în Hristos (Gaiateni 3, 27), „omul cel nou” (Efeseni 4, 22), însă numai potenţial; el trebuie să şi săvârşească schimbarea din el a firii căzute cu firea restaurată şi îndumnezeită ; iar aceasta n-o poate face decât sporind treptat până la măsura bărbatului desăvârşit, prin lepădarea în toată clipa de firea sa cea păcătoasă, prin luptă împotriva ispitelor şi curăţire de sine, dobândind, totodată, firea cea înnoită în Hristos, prin împlinirea poruncilor. Pe această cale lungă şi anevoioasă (cf. Matei 7, 14; 11, 12), nu rare sunt căderile şi poticnirile, şi nimeni nu se poate socoti pe sine fără de păcat (cf. I loan 1,8-10; Romani 3, 10-12).Pe deasupra, mulţi oameni refuză în chip voit mântuirea adusă de Hristos şi aleg, în chip liber, răul.

Cu adevărat, Hristos a zdrobit tirania păcatului, a surpat domnia celui rău, a pus capăt stăpânirii silnice a plăcerii şi durerii şi a nimicit puterea morţii, insă El n-a desfiinţat nici păcatul, nici lucrarea demonilor nici suferinţa şi patimile, nici stricăciunea, nici moartea trupească şi, îndeobşte, rodirile păcatului, pentru ca să nu încalce voia liberă a omului, pricinuitoarea acestora.

Şi doar la sfârşitul veacului, atunci când va hotărî Dumnezeu-Tatăl (cf. Fapte 1, 7; Mt. 24. 36), toate vor ii restaurate (cf. Fapte 3, 21), se vor ivi „ceruri noi şi pământ nou. In care locuieşte dreptatea" (11 Petru 3, 13), ordinea şi armonia tulburate prin păcat vor fi restatornicite, şi toţi se vor împărtăşi în chip desăvârşit de roadele lucrării mântuitoare şi îndumnezeitoare săvârşite de Hristos.

Creştinul care viază în Hristos, în Biserică, în care se află deplinătatea harului, primeşte încă de pe acum „arvuna Duhului" şi gustă, potrivit măsurii sale, din pârga bunătăţilor ce vor să fie. Prin nădejde a şi dobândit cele Făgăduite, nepătimirea, nestricăciunea şi nemurirea, de care se va bucura aievea la învierea de obşte, când va avea parte şi de desăvârşita sa îndumnezeire (cf. 1 Corinteni 15, 28).

Putem, iarăşi, să ne gândim că, după cum nu e orn care să nu tragă de pe urma păcatelor, că sunt ale lui ori ale altora - pentru că suntem toţi de o fire şi tovarăşi de suferinţă-, tot aşa, frăţeşte, ne vom împărtăşi de bunătăţile cele făgăduite. Căci Dumnezeu voieşte mântuirea şi îndumnezeirea fiecărui om în parte, dar şi a întregului neam omenesc, fară nici o deosebire, aşa cum se şi vede din cugetarea Sfinţilor Părinţi. „Un singur trup îşi aşteaptă mântuirea”, serie Origen. Iar Sfântul Ipolit spune că: „Dorind mântuirea tuturor, Dumnezeu ne-a chemat să fim cu toţii un singur om, desăvârşit.”’ De aceea, bunătăţile ce vor să fie nu ne sunt date fiecăruia în parte, pe dată şi deplin, ci după acest răstimp lăsat de Dumnezeu, ca toată omenirea să crească până la măsura bărbatului desăvârşit, ca toate fiinţele omeneşti să se poală mântui şi îndumnezei.

Intrebat „care-i pricina pentru care trecerea de la viaţa aceasta de suferinţă la cea dorită nu se face mai repede, ci povara vieţii trupeşti durează încă timp destul de îndelungat, aşteptând să vie întâi sfârşitul lumii, pentru ca abia atunci să ajungă la libertatea vieţii celei fericite şi nepătimitoare”. Sfântul Grigorie de Nyssa dă acest răspuns: dintru început, zidindu-l pe om, Dumnezeu n-a creat o singură fiinţă omenească, ci „pliroma firii noastre”; „în această primă creaţie, preştiinţa şi puterea dumnezeiască au cuprins întreaga omenire”. Dumnezeu nu doar a ştiut că Adam avea să cadă în păcat şi că aşa i se vor naşte fii, ci, El, „Care le ţine în mâna Lui pe toate”, cunoştea chiar „numărul la care trebuia să ajungă întreg neamul omenesc”. Şi „întrucât plinirea firii omeneşti fusese prevăzută de atotştiinţa lui Dumnezeu [...], El, Care îndrumă şi mărgineşte în chip hotărâtor toate lucrurile văzând cele ce vor să fie ca pe cele ce sunt de faţă, a rânduit de mai înainte şi vremea de trebuinţă pentru alcătuirea omenirii, aşa încât venirea sufletelor la numărul fixat să stabilească durata lumii, şi trecerea timpului să se oprească atunci când nu va mai fi de folos pentru venirea pe iu me a neamului omenesc”. Astfel, sfârşitul lumii va veni odată cu încheierea naşterilor”, când „omenirea se va schimba, trecând de la o stare pieritoare şi pământească la una neschimbătoare şi veşnică”, „când împlinirea firii omeneşti va fi ajuns la capătul ei, după măsura care i s-a rânduit, pentru că nimic nu va mai lipsi din numărul sufletelor rânduite să se înmulţească” .

Despre această solidaritate umană care prieinuieşte întârzierea împlinirii făgăduinţelor vorbesc Psalmistul spunând: „Pe mine mă aşteaptă drepţii, până ce-mi vei răsplăti mie” (Psalmul 141,7), şi Apostolul Pavel, când, pomenindu-i pe drepţii Vechiului Legământ, zice: „n-au primit ce le fusese făgăduit [...], ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea” (Evrei 11, 39-40). Aşa tâlcuiesc acest cuvânt al Apostolului Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care scrie aşa: „Gândiţi-vă la acest lucru cu totul minunat, că Avraam şi Pavel aşteaptă ca voi mai întâi să dobândiţi fericirea, şi numai atunci să-şi primească şi ei desăvârşit plata lor. Căci Mântuitorul le zice că nu o vor primi până ce nu vom fi şi noi acolo, ca s-o dobândim împreună cu ei. [...] Dumnezeu a hotărât o vreme în care vom fi cu toţii încununaţi ... Şi ei ne aşteaptă ca nişte fraţi. Că, dacă suntem cu toţii un singur trup, mai mare bucurie e să fie încununat întregul trup decât fiecare mădular în parte."

Chiar dacă face parte din Biserică, în care Împărăţia este de pe acum prezentă, omul, vieţuind în trup, rămâne supus îngustărilor lumii şi îndură urmările păcatului care răvăşesc întregul cosmos. De aceea este eu neputinţă să nu aibă parte de boală, de suferinţă şi de moartea trupului. „Cel care se împărtăşeşte de Duhul ... nu-i lipsit de trebuinţele trupului şi ale firii”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Iar Sfântul Ciprian ai Cartaginei tâlcuieşte lucrul acesta întărind cuvântul despre frăţietatea după trup dintre fiinţele omeneşti, în viaţa aceasta pământească: „Atâta vreme cât vieţuim pe aeest pământ, ţinem de unul şi acelaşi neam omenesc, având aceeaşi alcătuire a trupului; şi numai prin suflet ne deosebim unii de alţii. Pentru aceasta, cu toţii avem parte de neajunsurile cărnii, până când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire (cf. 1 Corinteni 15, 53). Când o cetate e cotropită de vrăjmaşi, robia ei o îndură toţi deopotrivă. Şi când cerul e cu totul senin şi nu-i nici o nădejde de ploaie, seceta îi ameninţă pe toţi, Iară deosebire. Când, în sfârşit, corabia e prinsă între stânci, toţi călătorii naufragiază, de la mare la mic. fot aşa-i şi eu durerea, fie a ochilor, fie a unui mădular oarecare, fie a întregului trup; de ea avem parte toţi, atâta vreme cât toţi avem un trup în lumea aceasta.”

Cu adevărat numai în cealaltă lume, odaia înviat şi ajuns nestricăcios, trupul va putea, prin harul Iui Dumnezeu, să se unească deplin cu sufletul, sa-i fie cu totul supus şi înduhovnicit pe de-a-ntregul (cf. i Comitem 15, 44). Chiar dacă încă de aici, de pe pământ, trupul este strâns legat de suflet şi poate fi, împreună cu el, transfigurat într-o oarecare măsură de energiile dumnezeieşti. EI are, în realitatea sa actuală de „trup firesc” (I Corinteni 15, 44), o natură şi un destin care-i sunt proprii. Prin cele din care este compus şi prin modul său de a fî, el rămâne legat de cosmos, îndurând, prin urmare, toate vicisitudinile acestei lumi. Natura sa materială îl face supus legilor materiei; viu fiind, duce aceeaşi viaţă ca toate celelalte făpturi vii. Are parte, aşadar, de „diviziune, de împuţinare, de schimbare” şi de stricăciune ; este „schimbător prin fire [...] şi nestatornic prin fiinţă” . Aşa se face că, în viaţa de acum, „nu-i cu putinţă sa scăpăm de boală”, nici de suferinţă, nici să nu fim „măcinaţi de vreme, căci a rămâne mereu în aceeaşi stare” nu e o însuşire a firii noastre. Există chiar o parte a trupului care nu se supune voinţei omului şi care deci nu poate fi nici stăpânită, nici controlată. „Mare este prefacerea ce are loc în trup, plecând mai totdeauna de la firea lui”, constată Sfântul Simeon Noul Teolog.

Jean-Claude Larchet

Dumnezeu nu vrea suferinta omului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Dumnezeu nu vrea suferinta omului"

 

Pe aceeaşi temă

04 Octombrie 2018

Vizualizari: 2765

Voteaza:

Pentru ce mai este suferinta pe lume 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE