Persoana Stareţului Sofronie mi-a rămas săpată în amintire ca cea a unui om de prim rang al Bisericii, care a trăit şi a pus în practică viaţa creştină ortodoxă în deplinătatea sa teologică. Şi am putut înţelege, după respectul pe care ni-l arăta, cum şi cât de necesar este respectul de sine şi respectul pentru ceilalţi. Am putut simţi, după libertatea pe care ne-o acorda, cum şi cât trebuie să preţuim libertatea fiecăruia. Prin orizonturile pe care ni le-a deschis, am putut să medităm la posibilităţile noastre nelimitate. Printr-o mică intervenţie sau o sugestie, a putut să traseze calea întregii noastre vieţi. Chiar înainte ca noi să ne cunoaştem îndeajuns de bine pe noi înşine şi înainte de a fi pe deplin conştienţi de propriul caracter, l-am auzit dându-ne indicaţii sau îndemnuri de o importanţă crucială pentru felul nostru de a ne purta şi pentru parcursul întregii noastre vieţi.

In preajma Stareţului am văzut minuni, nu doar intervenţii extraordinare care depăşesc legile firii, precum vindecările, ci le-am constatat în primul rând în sprijinul şi tovărăşia pe care le oferea cu generozitate oamenilor aflaţi în suferinţe şi greutăţi, chiar dacă ştia dinainte că aceştia, poate, vor suferi o viaţă întreagă şi că nu aveau nici cea mai ică bănuială privitor la aceasta. Deşi sunt conştient că încalc regula mănăstirii sale, ceva mă îndeamnă să vă spun că ştiu multe minuni de netăgăduit ale Părintelui.

Cu toate acestea, pentru moştenitorii săi spirituali şi pentru continuatorii operei sale, cele mai mari minuni sunt scrierile sale, care au lămurit numeroase persoane, dintre care unele au fost îndreptate spre viaţa monahală. Stareţul Sofronie a avut cu adevărat experienţa harului lui Dumnezeu şi, atunci când credea de cuviinţă, formula cuvântul lui Dumnezeu într-o manieră responsabilă, înainte de toate, formula teologia ortodoxă într-un fel clar, actual şi fără devieri, în mijlocul incoerenţei şi confuziei contemporane.

Eforturilor neputincioase ale omului epocii noastre de a se apropia de adevărul persoanei şi de a-l formula, Stareţul Sofronie oferă răspunsul teologiei ortodoxe, aşa cum a trăit-o în propria sa experienţă. Mergând dincolo de personalism şi de pozitivism şi trecând cu lejeritate peste limitele filozofiei şi ale psihologiei, Părintele vedea persoana umană în comuniune nu numai cu alte persoane umane, ci şi cu persoana absolută a lui Dumnezeu.

Temeiul vieţii şi al învăţăturii sale a fost Descoperirea lui Dumnezeu care a început pe Sinai cu cuvintele „Eu sunt Cel ce sunt" (Ieşire 3,14] şi s-a încheiat cu venirea lui Hristos şi pogorârea Sfântului Duh. Părintele refuza metoda filozofică a apropierii de Dumnezeu, care se sprijină pe raţiune şi care îi aplică lui Dumnezeu categoriile omeneşti. Din această cauză era străin de toate acrobaţiile teologice şi de consecinţele lor antropologice, care abundă la teologii moderni.

Cele trei persoane ale Dumnezeirii, cele trei ipostasuri divine nu sunt simple reprezentări, ci purtătoare vii ale esenţei lor. Nu există nimic în afara ipostasului. Este principiul prim şi ultim, care acoperă toate lucrurile. Astfel, cred că putem pe bună dreptate să îl socotim pe Stareţul Sofronie un teolog al principiului ipostatic, al principiului persoanei. Acest principiu, care se bazează pe Treimea divină, este fundamentul îndumnezeirii omului, prin deschiderea persoanei sale spre Infinitul dumnezeiesc.

Stareţul Sofronie trăia în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea era atât de apropiat de fiecare. Când îi vorbeam, eram siguri că ne înţelegea mai bine decât noi înşine şi că ne putea răspunde la toate întrebările: dacă se întâmpla să nu răspundă, înţelegeam că întrebarea, în sine, era deplasată. Ni se întâmpla şi să auzim lucruri care ne lăsau perplecşi. Dar mai apoi, nedumeririle ni se lămureau fie prin nişte evenimente, fie printr-o mai bună apropiere şi cunoaştere de sine.

In persoana Stareţului se putea recunoaşte călăuza experimentată, mărturisitorul viu al cunoaşterii autentice a lui Dumnezeu. Stareţul Sofronie a fost „semnul lui Dumnezeu" pentru generaţia sa, aşa cum sunt sfinţii în istoria Bisericii. Scrierile sale, precum şi cele învăţate prin viu grai, poartă pecetea unei autenticităţi patristice şi, în acelaşi timp, pe cea a unei actualităţi extreme.

Sunt numeroşi aceia care susţin, şi nu fără temei, că ştiau dinainte răspunsul pe care urma să îl dea părintele lor duhovnic la întrebările lor. însă nu era cazul Stareţului Sofronie. El spunea că trebuie să-I urmăm lui „Hristos urcând Golgotha". Acest îndemn, deopotrivă general şi individual, oferă regula de viaţă şi de conduită pentru orice creştin. Hristos este măsura omului, „evenimentul fără de început al fiinţei". Viaţa lui este un model de urmat pentru credincioşi. Paza poruncilor precede progresul duhovnicesc.

Vedea omul ca pe o pură potenţialitate, care de-a lungul vieţii sale poate primi treptat în el totalitatea fiinţei divino-umane. Autodeterminarea omului, oricum ar fi - pozitivă sau negativă -, este o premisă a libertăţii sale. Cu toate acestea, o autodeterminare pozitivă presupune o înţelegere corectă a modelului, o viziune justă a lui Dumnezeu şi a dogmelor ortodoxe.

Pentru Părintele Sofronie, dogma şi morala, credinţa şi viaţa constituie una şi aceeaşi realitate. Adevărata viaţă creştină se întemeiază pe o înţelegere corectă a lui Hristos şi a Sfintei Treimi. „[...] toată curgerea vieţii mele în Dumnezeu m-a adus la convingerea că orice abatere a conştiinţei minţii noastre de la adevărata înţelegere a Descoperirii, negreşit se va răsfrânge în manifestările duhului nostru, în cele de zi cu zi".

Experienţa trăită a credinţei l-a condus la formarea a ceea ce el însuşi numea „conştiinţa dogmatică". Această conştiinţă, care îi caracterizează pe „Bătrânii" (stareţii) autentici şi pe Părinţii Bisericii ortodoxe, devine o călăuză de încredere în credinţa şi în viaţa creştinilor.

In timpul celei de-a doua părţi a lungii sale vieţi, Părintele Sofronie, care trăia în mijlocul Occidentului creştin, heterodox şi secularizat, a păstrat şi a prezentat credinţa şi viaţa ortodoxe cu putere şi într-o manieră autentică.

Avea o conştiinţă profund eclezială şi un ataşament ferm faţă de instituţiile Bisericii. Nicio amărăciune personală şi nicio conjunctură politică sau bisericească nu i-au zguduit ataşamentul faţă de călăuzele Bisericii. Respecta reprezentanţii teologiei şi manifesta un interes viu pentru educaţia bisericească. Se ruga fără încetare „cu tânguiri adânci" pentru mântuirea Bisericii persecutate din Rusia, patria sa, ca şi pentru întreaga Biserică ortodoxă. Era pasionat de viaţa liturgică. Chiar la o vârstă înaintată, şi chiar şi cu două luni înaintea morţii, încă mai oficia liturghia. Pe scurt, era un autentic om al Bisericii.

Respectând şi iubind sincer non-ortodocşii şi în acelaşi timp menţinând o poziţie clară vizavi de dogmele şi de divergenţele acestora, întrupa gândirea şi viaţa autentice ale Ortodoxiei. Pentru Stareţul Sofronie erau trei lucruri de neconceput: a] o credinţă fără dogme; b] creştinismul în afara Bisericii; c] creştinismul fără asceză.

Asista cu o mare compasiune la luptele anevoioase ale omului în diferitele etape ale vieţii; trăia suferinţele lui; participa la neliniştile lui; suferea din pricina nereuşitelor şi impasurilor lui; folosindu-se de mijloacele potrivite, se îngrijea să aline suferinţele pe care le vedea în jurul său, dar în acelaşi timp se ruga pentru progresul credincioşilor
în singura cale care îl face pe om vrednic de chemarea sa şi care îi era cel mai drag lucru: lupta duhovnicească.

Este o luptă crâncenă şi grea, o luptă care depăşeşte măsura omenească. Experienţa personală a Stareţului îl făcea să ezite atunci când ar fi venit vorba să descopere marile greutăţi pe care aceasta le presupune, deoarece îi era teamă de slăbiciunea omului. însă dorinţa de a împărtăşi cu fiecare marile daruri pe care le primise de la Dumnezeu
îl îndemna să se roage fără încetare pentru lumea întreagă şi pentru întregul Adam.

Moartea este ţinta esenţială spre care se îndreaptă lupta duhovnicească a omului. Dar a câştiga lupta este cu neputinţă, dacă ne bizuim doar pe puterile omeneşti. Singură voinţa umană nu ajunge nici măcar să intre în această luptă, care se încinge şi se poartă în întâlnirea dintre două voi: cea a lui Dumnezeu şi cea a omului.

Părintele Sofronie lega indisolubil lupta duhovnicească, deci toată viaţa creştinului, de experienţa trăită a conţinutului credinţei. Lupta duhovnicească nu este un lux, nu se poartă la marginea vieţii Bisericii, ci se desfăşoară în chiar inima vieţii bisericeşti şi constituie caracteristica esenţială a acesteia. Este o luptă de zi cu zi împotriva păcatului şi pentru sfinţenie, constând dintr-un efort zilnic de a te abandona în mâinile lui Dumnezeu şi de a face sfânta Sa voie: „Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat... Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!" (cf. Sfânta Liturghie, rugăciunea de cerere).

In ultimă instanţă, cel care îl urmează pe Hristos în urcuşul Său pe Golgotha, se luptă să atingă Inaccesibilul. Dar aceasta nu justifică nici frica, nici laşitatea şi nici nu permite coborârea ţintei căutate. Hristos însuşi a spus: „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 11, 30). Această victorie a fost repurtată de Hristos ca om. După cum Părintele Sofronie o subliniază cu putere, Hristos-Omul reprezintă deplinătatea naturii umane. Viaţa lui Hristos trebuie să se reflecte într-un fel sau altul în viaţa fiecărui creştin.

Scopul ultim pentru fiecare creştin adevărat este asemănarea cu Hristos. Cel care devine asemănător lui Hristos, după exemplul Său pământesc, se aseamănă Lui şi pe plan divin. Părintele Sofronie insista asupra acestui lucru: această identificare nu trebuie să ne uimească şi nu trebuie să ne considerăm nişte fiinţe slabe, justificându-ne astfel feluritele manifestări care încalcă voia lui Dumnezeu. Cu o asemenea mentalitate, de fapt refuzăm să urmăm pe „Hristos urcând Golgotha".

Asemănarea cu Hristos presupune pocăinţa. Unii asociază pocăinţa cu un stadiu pregătitor, propriu gradelor inferioare ale vieţii duhovniceşti, şi preferă să se îndeletnicească cu îndumnezeirea omului, considerând-o pe aceasta drept obiectul unei teologii mai înalte. Stareţul Sofronie gândea altfel: insista asupra faptului că drumul spre îndumnezeire este cel al pocăinţei şi că nimic nu înlesneşte o mai bună cunoaştere a lui Dumnezeu ca Tată decât pocăinţa. Este o cale fără sfârşit, pentru că sfârşitul ei este desăvârşita asemănare cu Hristos.

La sfârşitul vieţii, Stareţul Sofronie era cel mai în vârstă părinte duhovnic din Biserica ortodoxă. Dispunea de o profundă cunoaştere a omului şi de o bogată experienţă duhovnicească, ale căror rădăcini se găseau în Sfântul Munte, unde trăise timp de mai bine de douăzeci de ani ca monah, pustnic şi duhovnic, iniţiat în vederea luminii necreate. Astfel, putea să îşi depăşească rezervele şi să vorbească despre minunatele vizite ale lui Dumnezeu petrecute de-a lungul vieţii sale, într-un mod care aminteşte de Sfântul Simeon Noul Teolog. Aportul pe care l-a adus teologiei şi obştea monahală pe care a adunat-o în jurul său, constituie un tezaur pentru fiii săi în duh şi pentru întreaga Biserică ortodoxă.

Georgios Mantzaridis

Fragment din cartea "S-a dus sa-L vada precum este. 20 de ani de la mutarea in eternitate a Parintelui Sofronie Saharov", Editura Reintregirea

Cumpara cartea "S-a dus sa-L vada precum este. 20 de ani de la mutarea in eternitate a Parintelui Sofronie Saharov"

• Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Parinti
• Paraclisul parintelui Sofronie Saharov
  Publicat in : Slujbe si randuieli
• Sfantul Sofronie Saharov
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Parinti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: