Hristos a întemeiat Taina Spovedaniei, Taina pocăinţei şi mărturisirii după învierea Sa, când, îndreptându-se spre ucenici, le-a spus: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”176.
Cuvintele lui Hristos sunt foarte limpezi şi nu lasă loc de nicio îndoială. Doar ucenicii Săi şi, apoi, urmaşii lor - şi nimeni altcineva! - au dreptul de a ierta sau de a nu ierta păcatele oamenilor. In esenţă, ei sunt unelte ale lui Hristos. Hristos este Cel ce iartă păcatele oamenilor.
Contemporanii lui Hristos - fariseii, saducheii şi ceilalţi - se îndoiau că Hristos ar putea ierta păcatele sau că ar fi avut puterea, adică autoritatea s-o facă. Vedem acest lucru la vindecarea slăbănogului. Hristos i-a spus: „Ţi se iartă păcatele tale”. Aceia s-au îndoit de puterea Sa. Şi, după ce le-a răspuns: „Ca să ştiţi că putere177 are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”, i-a zis slăbănogului: „Ţie zic, scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”178. Tămăduirea slăbănogului a dovedit celor ce se împotriveau lui Hristos că El are cu adevărat putere a ierta păcatele. Bineînţeles, această putere vine de la dumnezeirea Sa şi din jertfa Sa pe cruce. Hristos le-a dat această putere şi Apostolilor şi urmaşilor lor, episcopii şi preoţii; n-a mai dat-o nimănui altcuiva, nici măcar îngerilor. Nimeni să nu zică, aşadar, că se poate spovedi lui însuşi Dumnezeu, sau direct unui sfânt, sau unei icoane. Nu! Spovedania se poate face doar la un episcop sau la un preot - şi la nimeni altcineva.
Avem nevoie de Taina pocăinţei şi mărturisirii? N-am avea nevoie dacă omul n-ar păcătui. Insă omul păcătuieşte chiar şi după Botez, aşa că este neapărată nevoie de aceasta Taină pentru a ne curăţi de păcate şi a ne spăla pe dinlăuntru De aceea spovedaniei i se zice şi „al doilea Botez”.
Pentru a pricepe cum trebuie să ne spovedim, nu trebuie să căutăm mai departe decât la înţelesul cuvintelor „pocăinţa" şi „mărturisire”. Pocăinţa înseamnă o schimbare a minţii, a gândurilor, a purtării şi a simţămintelor. Este o recunoaştere a răspunderii şi a vinei pentru păcatele făcute, dar şi a firii păcătoase a omului. Această recunoaştere trebuie urmată de dorinţa de a ne schimba felul de-a fi - însă nu-i de ajuns doar dorinţa. Ea trebuie însoţită de o neîncetată hotărâre şi strădanie de a nu rămâne în păcat, ci de a rămâne în har, de a vieţui în chip drept şi de a urca necontenit scara duhovnicească cea fără de sfârşit. De aceea, pocăinţa nu este ceva de moment. Este un mod de viaţă. Este un urcuş, o stare progresivă. Şi este neapărată nevoie de ea pentru a căpăta iertarea păcatelor, curăţire, îndreptăţire, sfinţire şi proslăvire.
Spovedania înseamnă că omul îşi descoperă tot ce are în inimă către cel ce îl ascultă în chipul lui Hristos, episcopul sau preotul; îşi descoperă orice greşeală a făcut, orice gând viclean pe care l-a avut - este nevoie de toate acestea pentru a căpăta iertarea păcatelor. Cum ar putea ierta preotul, dacă nu ştie? Cum ar putea pocăinţa să fie adevărată, fără mărturisirea păcatelor?
Mulţi zic: „Mi-e ruşine să vorbesc despre cutare lucru pe care l-am făcut”. Fireşte, păcatele sunt ruşinoase. Insă ar trebui să ne fie ruşine când facem un păcat, nu când îl
mărturisim. Din nefericire, când păcătuim nu doar că nu ne este ruşine, ci chiar ne simţim bine. Abia mai apoi ne dăm seama că păcatul, deşi îmbrăcat în miere, este o otravă duhovnicească. Păcatul este o toxină, care slăbănogeşte sufletul şi provoacă moarte duhovnicească.
Pocăinţa şi mărturisirea nu sunt o judecată sau un tribunal, ci o bolniţă de tratare a păcătoşilor, un spital. Cel ce se spovedeşte nu e judecat sau osândit, ci este primit cu dragoste, mângâiere şi grijă nefaţarnică; este îngrijit, tămăduit şi ajutat de doctor; este învăţat şi iertat. Duhovnicul nu este judecător, ci un doctor, un părinte iubitor; nu este un
temnicer, ci un înger al libertăţii şi iertării.
După o pocăinţă şi o spovedanie adevărată, duhovnicul dă dezlegarea. Canonul de pocăinţă dat de duhovnic nu este o pedeapsă pentru ispăşirea păcatelor, ci un mijloc pedagogic pentru învăţarea celui ce se spovedeşte. Este cârja pe care paraliticul o foloseşte până ce picioarele i se vor înzdrăveni şi va putea merge singur. Niciun păcat nu este de neiertat în afară de păcatul nepocăinţei - care, în esenţă, este o hulă împotriva Sfântului Duh. Cu alte cuvinte, singurul om care va rămâne neiertat este cel ce nu crede că Dumnezeu poate ierta şi mântui.
Hristoase, Care Te-ai răstignit pentru noi şi pentru toate noroadele, Care ai luat păcatele noastre şi ai pătimit, prin ale Cărui răni toţi ne-am vindecat, Cel ce eşti doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care din preaplin de bunătate şi înţelegere pentru om ai întemeiat Taina Pocăinţei şi mărturisirii ca liman al nostru şi spre a ne tămădui la bolniţa aceasta şi spre a ne spăla şi curăţi în baia aceasta oricând ne întinăm cu duhul - cum Ţi-am putea mulţumi după cuviinţă? Fă numai prin a ne folosi de prilejul acesta de a ne pocăi de tot păcatul şi de a-l mărturisi, ca să putem lua iertare. Inţelegem acestea, Doamne, dar nu le facem. Ajută nouă să vieţuim in neîncetată pocăinţă, curăţire şi înălţare spre Tine!
Fragment din cartea "Temeiurile credintei ortodoxe. Mic catehism", Editura Renasterea
Cumpara cartea "Temeiurile credintei ortodoxe. Mic catehism"
.jpg)
NOTE:
176 In 20, 22-24.
177 în greacă = autoritate, stăpânire, drept. (n. trad.)
178 Mc 2, 10-11
-
Emil Cioara - Duhovnicul si Taina Spovedaniei in Biserica Ortodoxa - Recenzie
Publicat in : Religie -
Taina Spovedaniei - taina iertarii pacatelor
Publicat in : Sfintele Taine -
Pregatirea pentru Taina Spovedaniei
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.