Pocainta este mijlocul prin care se curateste oglinda sufletului si se reinnoieste chipul lui Dumnezeu in noi. In cele din urma, pocainta ne aduce la asemanarea cu Dumnezeu. Dupa cum bine stim din Cartea Facerii, omul a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu: chipul este ceea ce Dumnezeu a pus in om, ceea ce a suflat inlauntrul lui, in vreme ce asemanarea este potentialul omului care se implineste prin vietuirea potrivit poruncilor dumnezeiesti.

Omului ii sta in putinta sa se pocaiasca tocmai pentru ca a fost zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Daca nu am avea in noi aceasta inrudire cu Dumnezeu, ar fi cu neputinta sa luam asupra noastra nevointa pocaintei si sa purcedem pe calea Domnului. Dar pentru ca asa a hotarat si a lasat sa fie Dumnezeu [căci cuvantul Sau este fapta: „Ca El a zis si s-au facut” (Ps. 32, 9)], omul poate lua asupra sa nevointa desavarsirii asemanarii sale cu Dumnezeu. Asijderea, daca Dumnezeu nu ar fi zis: „Luati, mancati, acesta este Trupul Meu. Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu”, evenimentul acesta nu ar fi devenit punctul central al Sfintei Liturghii. Cuvantul Domnului este temelia a toata fiintarea si aceasta se vadeste in rugaciunea Bisericii facuta in Duhul Sfant.

Prin urmare, se cuvine sa stim ca Dumnezeu ne-a dat sa fim „chip” al Sau, in vreme ce la „asemanarea” cu El ajungem doar prin nevointa de bunavoie a pocaintei. Sfintii Parinti au talcuit in mod diferit chipul si asemanarea lui Dumnezeu; unii au identificat chipul lui Dumnezeu in om cu caracterul sau de fiinta intelegatoare, altii cu libertatea lui. insa, potrivit Sfantului Grigorie Palama, intreaga fiinta a omului este zidita dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nu doar sufletul, ci si trupul, pentru ca si trupul primeste suflarea lui Dumnezeu si se sfinteste, dupa cum neobosit ne aminteste Sfantul Siluan.

Am fost ziditi pentru scopul unic de a vadi in viata noastra virtutile lui Dumnezeu: „Iar voi sunteti semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa vestiti in lume bunatatile Celui Ce v-a chemat din intuneric la lumina Sa cea minunata“ (1 Petru 2,9). Si, iarasi, Evanghelia ne spune intr-un fel chiar mai simplu ca lumina lui Dumnezeu ar trebui sa se reverse din noi, ca oamenii vazand aceasta sa laude pe Dumnezeu (cf. Matei 5,16). Din pacate, chipul lui Dumnezeu in noi e atat de slutit incat a devenit aproape de nerecunoscut, insa cu toate acestea suntem chemati sa dobandim adevarata asemanare cu Dumnezeu, numita si indumnezeire.

Pentru a intelege mai bine caderea omului si, prin urmare, nevoia de a dobandi acea pocainta care sa refaca in noi chipul lui Dumnezeu si sa desavarseasca asemanarea noastra cu Ziditorul, ingaduiti-mi sa va amintesc pe scurt de invatatura Sfantului Grigorie Palama despre energiile dumnezeiesti. El identifica patru categorii de energii. Prima categorie cuprinde energiile lui Dumnezeu care dau substanta sau fiinta lucrurilor. Zidirea neinsufletita primeste de la Dumnezeu doar acest fel de energii.

Plantele, animalele si fiintele omenesti poseda un al doilea fel de energie, energia datatoare de viata a lui Dumnezeu. Ele poseda si energia care da substanta, si cea care da viata, dar numai omul poseda un al treilea fel de energie, care il face sa fie o fiinta intelegatoare. In cele din urma, cea de-a patra si cea mai inalta forma de energie este energia indumnezeitoare care le este data numai crestinilor, ca madulare vii ale Trupului lui Hristos, care isi lucreaza mantuirea, asemanarea lor cu Dumnezeu si care se fac partasi la firea Sa dumnezeiasca. Ingerii si oamenii care se mantuiesc participa la acest al patrulea fel de energie.

Folosindu-ne de terminologia Sfantului Grigorie Palama, am putea spune ca atunci cand Adam a cazut, el a pierdut energia indumnezeitoare, dar nu si chipul, pentru ca acesta este nepieritor si nu poate fi nimicit. Chiar daca chipul lui Dumnezeu in om s-a intunecat, omul inca mai detine cea de-a treia forma de energie atata vreme cat continua sa fie o fiinta intelegatoare. Rostul pocaintei este acela de a redobandi cea de-a patra forma de energie, si anume cea care il indumnezeieste pe om si-l face asemeni ingerilor.

Cu alte cuvinte, cand omul a cazut din rai prin neascultare, pamantul a fost blestemat si a inceput sa rodeasca spini si palamida (cf. Fac. 3, 18). Omul, care a fost plamadit din tarana (Fac. 2, 7), a suferit si el aceeasi soarta, adica sufletul sau fost napadit de spinii si maracinii patimilor. Prin pocainta omul isi regaseste starea de nepatimire dintru inceput, nevoindu-se pentru a dobandi asemanarea cu Dumnezeu.

Din pricina caderii din har, omul devine slab si nu izbuteste sa implineasca poruncile lui Dumnezeu. Insa pocainta intareste puterile sufletului pentru a putea face voia Domnului. La inceput, el primeste destul har pentru a-si „veni in fire”. Insa adevarata pocainta harica este un dar de la Duhul Sfant, Care vine sa aprinda candela sufletului. Dar ce se intampla cu cei ale caror candele nu au fost aprinse de Duhul Sfant?

Potrivit Sfantului Grigorie Palama, acestora le este de folos sa urmeze cu credinta calea plansului duhovnicesc cel de bunavoie. Simtim din nou nevoia sa subliniem ca plansul duhovnicesc nu este totuna cu introspectia morbida a plansului sufletesc care poate sa distruga o persoana. Plansul duhovnicesc este o nevointa asumata de bunavoie si se intemeiaza pe nadejdea ca chemarea Celui Care pe toate le-a zidit ne va aduce mangaiere in suflet, dupa cum si scrie in Evanghelie: „Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia“ (Matei 5, 4).

Plangem pentru ca ne-am venit in fire, pentru ca ne-am vazut starea cazuta si primim mangaiere de la Mangaietorul, Cel Care da har biruitor a toata deznadejdea si ne intoarce la asa o neclintita nadejde, incat ne apropiem tot mai mult de minunata iubire a lui Dumnezeu.

Domnul zice in Evanghelie: „Dar, mai inainte de toate acestea, isi vor pune mainile pe voi si va vor prigoni, dandu-va in sinagogi si in temnite, ducandu-va la imparati si la dregatori, pentru numele Meu. Si va fi voua spre marturie. Puneti deci in inimile voastre sa nu ganditi de mai inainte ce veti raspunde; caci Eu va voi da gura si intelepciune, careia nu-i vor putea sta impotriva, nici sa-i raspunda toti potrivnicii vostri” (Luca 21,12-15).

Aceste indemnuri le erau adresate crestinilor care urmau sa fie prigoniti, insa noi acum suferim foarte putin, ba mai mult, asteptam chiar sa fim laudati pentru aceasta.

Atunci cum ramane adevarat in veac cuvantul acesta al Domnului (cf. 1 Petru 1, 23)? El ramane adevarat atunci cand primim a ne osandi pe noi insine, cand ne intoarcem spre Dumnezeu si ne infatisam de bunavoie inaintea scaunului Sau de judecata, luand asupra noastra toata vina pentru slabiciunea si pacatul nostru. Atunci Dumnezeu ne da gura si intelepciune pentru ca rugaciunea noastra de pocainta ne indreptateste inaintea Lui. El este Cel Ce ne da cuvant de rugaciune si tot El ne si indreptateste; si suntem cu adevarat mangaiati.

Ba mai mult, ne statornicim in credinta pentru ca devenim partasi la Crucea si Invierea lui Hristos, precum si la harul si mantuirea care izvorasc din ele. Insa aceasta nu se intampla intr-o clipa, ci este vorba mai degraba de un proces, de o perioada din viata noastra duhovniceasca pe care Sfintii Parinti o numesc catharsis sau curatirea de patimi, de spinii si palamida care au napadit tarina sufletului nostru dupa nesocotirea poruncii lui Dumnezeu (cf. Matei 13,7,22). La fel cum nesiliti de nimeni ne-am lasat dusi in ispita, tot asa si acum, prin pocainta, ne intoarcem de bunavoie la Dumnezeu. Intr-adevar, catharsis-ul, curatirea de patimi, nu poate fi decat un act voluntar.

Cuvantul catharsis ne trimite cu gandul la un proces mai degraba negativ de lepadare de ceva, dupa cum citim in Epistola catre Coloseni: „V-ati dezbracat de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui” (Col. 3, 9). De fapt, procesul nu se limiteaza la a ne curati casa sufletului de duhurile rautatii care s-au cuibarit in ea, precum ne zice Domnul.

Pentru ca, daca numai ne razboim cu patimile, sfarsim prin a ne matura casa fara insa a ingadui harului dumnezeiesc sa patrunda inlauntru, iar usa casei ramanand deschisa, exista primejdia ca un numar si mai mare de duhuri rele sa intre si sa se salasluiasca intr-insa (cf. Luca 11,24-26). Trebuie mai degraba sa „sporim in cresterea lui Dumnezeu” (Col. 2,19) si sa incepem, incetul cu incetul, a ne impodobi casa sufletului cu lucrurile cele bune ale lui Dumnezeu.

Lepadarea de omul cel vechi dimpreuna cu faptele lui, adica lupta cu patimile este fara indoiala un aspect negativ al procesului de curatire, insa noi suntem chemati sa facem si ceva pozitiv: „sa ne imbracam cu omul cel nou, care se innoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui Ce l-a zidit” (cf. Col. 3,10).

Incepem sa intelegem ca Hristos, Noul Adam, este adevaratul chip al lui Dumnezeu in om. Hristos Se descopera pe Sine ca insusi Chipul lui Dumnezeu si pentru ca Dumnezeu ni Se arata in trup, ne dam seama ca omul a fost plamadit dupa chipul lui Hristos. Omul este zidit dupa chipul Chipului, precum spun Parintii; noi nu suntem chipul lui Dumnezeu, pentru ca atunci am fi de o fiinta cu Dumnezeu, dar suntem ziditi dupa chipul Lui, adica suntem oglindiri ale lui Dumnezeu produse de energiile Lui.
Ba mai mult, atunci cand se curata chipul lui Dumnezeu in noi, omul biruie toata dezbinarea pricinuita de cadere, asa incat pentru el „nu mai este elin si iudeu, taiere imprejur si netaiere imprejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate si intru toti Hristos“ (Col. 3, 11).

Cu alte cuvinte, Hristos devine viata noastra si, dupa cum spune Sfantul Pavel, nu mai traim noi, ci Hristos traieste in noi (cf. Gal. 2,20). In Epistola catre Coloseni, Apostolul vorbeste despre Hristos ca fiind Capul Trupului de la Care toate „incheieturile si legaturile” (Col. 2,19) isi primesc hrana. Trebuie sa ramanem alipiti de Hristos Care este Capul Trupului, Capul Bisericii, asa incat viata si energia Lui sa curga fara oprelisti prin madularele Bisericii Sale, ca sa ne umplem incetul cu incetul de curatia Lui dumnezeiasca. Si atunci cand vom primi darul curatiei dumnezeiesti vom ajunge si la starea de nepatimire. In Epistola catre Efeseni, Apostolul isi exprima dorinta ca noi sa nu mai fim asemeni pruncilor care se lasa „purtati incoace si incolo de orice vant al invataturii”, ci ca „tinand adevarul, in iubire, sa crestem intru toate pentru El, Care este capul – Hristos”, pana „vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos” (Efes. 4,14-15; 4,13).

Aceasta crestere ontologica este urmarea fireasca a curatirii si restaurarii noastre ca si chipuri ale lui Dumnezeu, Care ne daruieste plinatatea, inaltimea, chiar masura lui Hristos Insusi.

Sfintii Parinti, mai cu seama Sfantul Grigorie Palama, vorbesc despre doua cruci. Prima cruce este nevointa pe care o luam asupra noastra de bunavoie, precum postul, plansul duhovnicesc, metaniile, rugaciunea; aceasta este crucea praxis-ului, a faptuirii. In troparul Sfintilor Sfintitilor Mucenici spunem: „Sfinte, de Dumnezeu insuflate, tu ai aflat in faptuire scara spre contemplatie.”

Crucea faptuirii este stradania noastra personala de a omori pacatosenia trupului; daca vom vietui dupa trup, vom muri, zice Sfantul Pavel, dar daca vom ucide cu duhul cele ale trupului, atunci vom trai vesnic (cf. Rom. 8,13). Prin purtarea acestei prime cruci noi incercam sa biruim patimile, caci inca nu am ajuns la desavarsita nepatimire. Cand omul ia asupra-si de bunavoie crucea curatirii de toata lucrarea si pofta trupului, o noua vedere se naste inlauntrul lui: Hristos i Se descopera in toata frumusetea Lui si omul I se da cu totul. Tocmai la aceasta se gandea Sfantul Pavel cand ne indemna ca „tot gandul [sa] il robim spre ascultarea lui Hristos” (2 Cor. 10, 5). Cu alte cuvinte, trebuie sa ne lasam rapiti de frumusetea, curatia, smerenia si blandetea lui Hristos, a Arhetipului nostru.

Cea de-a doua cruce despre care vorbesc Sfintii Parinti este crucea nepatimirii, cand nu mai suntem noi cei care trudim, caci toate faptele noastre sunt calauzite acum de Duhul Sfant. Omul devine „roibul” lui Dumnezeu, dupa cum spunea odata un preot grec, adica este rapit de vederea lui Dumnezeu, este manat de Duhul Sfant precum un cal de calaretul lui si incepe sa guste din nepatimirea cea desavarsita si dumnezeiasca.

Cata vreme ne aflam inca in perioada de curatire a primei cruci, nu vom fi statornici in niciuna din starile de despatimire pe care ne este dat sa le traim, caci duhul nostru sufera multe schimbari intrucat puterile sufletului nu sunt inca pe deplin curatite si tamaduite.

De pilda, la inceput, cand suntem plini de har, inclinam sa ne rugam mult si pentru o vreme ni se pare ca mintea s-a curatit si traim parca intr-o alta lume. Insa nu trebuie sa ne amagim ca am ajuns deja la limanul nepatimirii. S-ar putea sa fi dobandit o oarecare curatie a facultatilor noastre intelegatoare datorita rugaciunii neincetate, dar nici dorintele si nici trupul nostru nu au fost inca pe deplin curatite. Daca credem ca am ajuns la nepatimire, atunci riscam sa cadem in inselare. Potrivit Sfantului Simeon Noul Teolog, noi izbutim sa pastram harul si ruga-ciunea neincetata, si sa inaintam cu hotarare pe calea Domnului, numai atunci cand Lumina dumnezeiasca vine si ne tamaduieste sufletul de toata rana.

Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU,
Fragment din cartea "Omul cel tainic al inimii", Editura Basilica

Cumpara cartea "Omul cel tainic al inimii"

Referindu-se la lucrarea pe care a lansat-o cu prilejul vizitei în România, arhim. Zaharia a spus că a adunat în ea aspecte esenţiale ale tradiţiei ortodoxe privind lucrarea de curăţire a inimii, care ne duce la primirea harului lui Dumnezeu, ţelul vieţii noastre. „În această carte am încercat să adun câteva fărâmituri de la masa bogată a părintelui meu duhovnic, arhimandritul Sofronie Saharov (1896-1993). Cartea vorbeşte îndeosebi despre pocăinţă şi despre vindecarea duhovnicească, cele două mijloace prin care ne împăcăm cu Dumnezeu. În toate capitolele acestei cărţi vorbim despre mijloacele prin care putem aduna în inima noastră harul lui Dumnezeu, astfel încât să zidim acolo Biserica Sa cea nefăcută de mână omenească“, a spus arhim. Zaharia.

• Desavarsirea omului in conceptia filocalica a parintelui Dumitru Staniloae
  Publicat in : Lumea vazuta