Ziua a şaptesprezecea a lunii noiembrie
Pomenirea Cuviosului Zaharia
cel foarte nevoitor şi a lui Ioan
- povestire de folos -

Un om cu funcţie socială foarte înaltă, care se numea Ioan, după ce le-a nesocotit pe toate cele lumeşti şi trăia sărăcăcios, s-a nevoit şi a devenit părtaş al virtuţilor, priveghind în rugăciuni şi rugându-se să nu piardă ceea ce a câştigat.

Printre altele nu uita să privegheze în toate nopţile în bisericile Domnului.

Aşadar, într-o noapte s-a dus la biserica Sfânta Sofia, la Constantinopol. Dar a găsit uşile închise şi, cum era obosit, s-a aşezat pe o bancă, acolo aproape, citind cu voce joasă slujba care se cuvenea.

Insă precum citea, a văzut că de afară se apropie o lumină strălucitoare.

A privit mai atent şi a văzut că un om cuvios urmează acea lumină.

In faţa acestei privelişti, Ioan s-a încovoiat de bucurie. S-a ghemuit şi mai mult în colţul în care se afla, vrând să vadă ce se întâmplă cu omul care venea. Acela, în vreme ce lumina înainta, a ajuns în faţa uşilor închise şi a îngenuncheat pe prag. S-a rugat mult cu mâinile ridicate. Mai târziu a făcut semnul crucii la porţi şi a intrat imediat în biserică, împreună cu lumina!

A căzut iarăşi la pământ, în locul unde sus pe perete era pictată icoana Maicii Domnului. S-a ridicat. A deschis în acelaşi fel şi aceste uşi.

A înaintat în pronaos. In faţa uşilor de argint s-a rugat după câte se pare la Sfântul Ioan, timp îndelungat. Le-a deschis şi pe acestea cu semnul crucii şi, scăldat tot în lumină, a intrat în naos, a stat în mijlocul acestuia, a ridicat mâinile în înălţime şi a cerut milostivirea Domnului. Şi, când şi-a terminat rugăciunile către Dumnezeu, s-a întors iarăşi spre ieşire, în vreme ce uşile se închideau prin lucrare dumnezeiască.

Aşadar, evlaviosul Ioan stătea şi urmărea cu atenţie ca să vadă, precum el însuşi mărturisea mai târziu, unde se va duce omul care a ieşit din biserică.

A luat-o pe drum înainte. Ioan nu a renunţat: l-a urmărit din spate, vrând cu tot dinadinsul să vadă unde se ascunde acest mărgăritar sfânt al lui Dumnezeu.

Necunoscutul a cotit puţin şi a luat cărarea de urcuş, care ducea la scara Sfântului Mucenic Iulian. S-a oprit în faţa unei căsuţe foarte mici şi a bătut la uşă.

- Măria, a zis, strigând-o cu voce uşoară pe femeia care era înăuntru.

A intrat şi lumina care îl scălda pe tot parcursul drumului a dispărut. întunericul nopţii i-a acoperit pe amândoi. Dar femeia i-a adus o lampă aprinsă soţului ei. Şi acela, fără să se întindă în pat sau să-şi odihnească trupul în vreun fel, s-a apucat de treabă - era cizmar şi croitor de piei.

Atunci Ioan a lăsat ruşinea deoparte, s-a repezit în casă şi a căzut la picioarele necunoscutului, udându-le cu lacrimile lui.

- Nu-mi ascunde, i-a zis, cine eşti şi care este marea ta lucrare duhovnicească faţă de Dumnezeu, cu a cărui putere ai făcut minunile mari pe care le-am văzut.
Acela însă, smerit cum era, a spus:

- Iartă-mă, bătrânule, pentru Domnul. Sunt om păcătos şi nu am nimic bun în mine. Cine crezi că sunt decât un om de nimic? Şi de unde am învăţat să-i pilduiesc pe ceilalţi şi să fac pe dascălul, de vreme ce sunt atât de sărac şi am o meserie atât de josnică? Ai fost amăgit, omule. Ai fost amăgit. Cred că ceea ce ai văzut a fost închipuire, nu realitate.

Atunci Ioan a început să verse lacrimi peste lacrimi şi nu a încetat să-l roage ca să-i dezvăluie marea lui virtute.

- Dacă aceasta, zice, nu era lucrarea proniei dumnezeieşti, ca să se facă vădită trăirea ta, neîndoielnic nu m-aş fi învrednicit eu, cel prea mic, să văd cu ochii mei asemenea taine!

Atunci celălalt se pare că s-a supărat de atâtea stăruinţe. S-a ridicat deci din locul lui, a pus metanie bătrânului Ioan şi apoi a început să povestească:

- Iartă-mă, frate. Nici un bine nu am săvârşit pe pământ, în afară de a mă tăvăli în păcate şi de a da mare importanţă trupului meu. Dar odată bunătatea lui Dumnezeu a sădit în mine frica de iad. Şi m-am căsătorit cu această soră pe care o vezi aici, dar nu am murdărit curăţia de la început a trupului. Am căzut amândoi de acord să trăim o viaţă neprihănită, dar ascunzând acest fapt prietenilor noştri şi zicând că femeia e stearpă. Şi până acum, pentru iubirea Creatorului, am rămas curaţi de unirea trupească. Dar întrucât ai stăruit, voi adăuga şi aceasta: toţi banii mei nu depăşesc un tremis. Cu aceştia cumpăr piei şi mă ostenesc să muncesc. Şi câştigul îl împart în două. Prima şi cea mai importantă parte o dedic lui Hristos. Pe cealaltă o păstrez pentru nevoile noastre. Aşa trăiesc mereu. Şi îl port în fiecare zi în minte pe Judecător şi atacurile la care mă vor supune demonii vameşi.

Aşa a încheiat cuvântul Zaharia - acesta era numele său.

Au căzut atunci unul la picioarele celuilalt şi s-au îmbrăţişat. Şi Ioan a ieşit liniştit afară şi a plecat pe drumul către casa unde locuia, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru măreţia pe care l-a învrednicit să o vadă. Iar cizmarul acela minunat, cel cu adevărat smerit, ferindu-se de momeala slavei omeneşti, şi-a lăsat casa lui şi a fugit, rămânând cu totul necunoscut tuturor.

Sursa: "Intamplari cutremuratoare", Editura Egumenita

Cumpara cartea Intamplari cutremuratoare

.

• Sfaturi duhovnicesti pentru parinti
  Publicat in : Cum sa educam ortodox copilul