- De vreme ce ai hotărât să rămâi la Sfântul Munte trebuie să mergi la duhovnic să te mărturiseşti, îmi spuse într-o zi Bătrânul.

Duhovnicul meu, părintele Hristofor, era sihastru la Karoulia, un loc reprezentativ pentru pustia aghioritică. Am plecat împreună cu un frate, împovăraţi de desagii plini cu mâncare pentru pustnicii de la Karoulia, care sunt lipsiţi de toate cele trebuincioase. Noi, slavă Domnului, ne bucuram de toate bunurile pământului.

Prima noastră oprire a fost la coliba părintelui imnograf Gherasim. Eram fericit că-l întâlneam pe omul acesta pe care îl cunoscusem în 1935 la Pireu. Imi era tare drag şi îmi impunea mult respect. Şi bucuria lui a fost mare când m-a văzut acum la Sfântul Munte, în straie de călugăr şi cu toate acele „însemne distincte” ale Muntelui Athos: desaga, toiagul, ghetele groase cu tălpi din roţi de maşină. Dar cel mai mult s-a bucurat că Dumnezeu mi-a purtat paşii spre o obşte severă şi aspră în nevoinţe.

Il priveam plin de admiraţie. Era imnograful contemporan al bisericii noastre, iar talentul său dobândise şi mai multă valoare pentru că îl exersase în acel loc pustnicesc al Sfintei Ana Mică.

- Aşadar, e prima ta mărturisire la Sfântul Munte? mă întrebă părintele Gherasim. Mergi la un duhovnic ales şi de o mare sfinţenie. Ingrijeşte-te să te arăţi vrednic de darurile Domnului.

Am primit binecuvântarea părintelui Gherasim, i-am mulţumit şi am pornit spre înfricoşătoarele Karoulii. Am ajuns la punctul de unde, pentru a ne continua drumul, aveam ca ajutor doar lanţurile. Stânci uriaşe, prăpăstii abrupte, iar jos - marea adâncă, întunecată, sălbatică. Era prima dată când treceam Karoulia şi nu-mi închipuisem vreodată ce aveam să văd. De altfel, nici nu eram atât de hotărât pentru astfel de fapte vitejeşti. Din fericire, fratele care mă însoţea îmi risipi teama şi mă ajută. După prima trecătoare periculoasă, ne găsirăm în faţa a trei colibe mici.

- Aici, îmi spuse fratele, este coliba Sfântul Gheorghe.

Aici sihăstreşte un rus foarte învăţat, părintele Nicon, fost ofiţer în armata rusă.

Am bătut în poartă şi am aşteptat. In scurt timp apăru un Bătrân cucernic, alb cu desăvârşire, cu un zâmbet coborât parcă din ceruri şi cu o bunătate dumnezeiască. I-am lăsat câte ceva de-ale gurii, am primit binecuvântarea sa şi, după ce i-am sărutat mâna sfântă, ne-am continuat drumul.

Mai încolo era cea de-a doua colibă, în care trăia, de asemenea, un sihastru rus. „Pustnicul acesta lucrează tăcerea”, mă încunoştinţă tovarăşul meu de drum. Şi, într-adevăr, ne deschise fără a ne adresa un cuvânt. A făcut numai o plecăciune adâncă, în semn de salut şi de recunoştinţă pentru darul dragostei noastre. Nu am schimbat nici o vorbă. Cufundat în rugăciune şi în linişte, se încredinţase întru totul tainelor lui Dumnezeu. Cine ştie de câţi ani nu scosese o vorbă! Şi noi, la rându-ne, am respectat altarul sfânt al tăcerii sale. Puţin după aceea, ne-am luat rămas-bun şi l-am lăsat să trăiască iar singur cu Domnul său.

In flecăreala necontenită a lumii acesteia, cât de mult se distingeau mucenicia sa şi acea taină a tăcerii pustniceşti! Câtă odihnă găseşte într-însul Sfântul Duh!

Puţin mai la dreapta de cea de-a doua colibă rusească, aproape de marginea unei stânci uriaşe, „se căţărase” coliba unui pustnic grec, părintele Bartholomeu. Om de o expresivitate bogată, cu purtare firească şi dragoste plină de grijă faţă de aproapele. Cât de mare este, într-adevăr, bogăţia darurilor lui Dumnezeu! Domnul Se odihneşte în firile cele mai diferite şi dăruieşte tuturor harul Său. Părintele Bartholomeu era atât de slab, încât credeai că vezi un schelet; câteva oase legate între ele şi acoperite cu o piele subţire, nimic mai mult! Ochii săi însă erau luminoşi şi nevinovaţi ca ai unui copil. Il văzusem pentru prima dată la prăznuirea colibei noastre, pe 8 septembrie 1938.

In faţa colibei sale se afla un migdal. în jur, pe stânci, salvia îşi răspândea mireasma plăcută, în timp ce păsările sălbatice risipeau tăcerea cu glasurile lor monotone, dulci şi tânguitoare. Jos, marea, când liniştită, de parcă ar fi fost adormită, dar cu freamăt continuu, când neliniştită, zbuciumată. Şi în tot acest cadru, Bătrânul Bartholomeu, pustnicul numai piele şi os...

- Hai, frăţiorul meu, du-te să te cureţi de păcatele lumeşti, ca să fii curat precum un copil al Preacuratei! Imi spuse la despărţire, luându-şi rămas-bun.

In câteva minute am ajuns la sihăstria duhovnicului. Era închinată Naşterii Domnului. Când am ieşit în pridvor, teama şi neliniştea au pus stăpânire pe mine. Sub noi, hăul şi marea, marea întunecată.

Ucenicul său, părintele Simeon, ne-a condus la odaia duhovnicului. L-am găsit întins pe o laviţă, pentru că avea un beteşug la picioare. S-a ridicat ca să ne primească şi, plecându-se, a făcut metanie.

- Bine aţi venit, fiii mei! Şedeţi! Bine ai venit, călugărul meu! îmi zise. Ai venit pentru spovedanie?

- Chiar pentru asta, sfinţite părinte, pentru prima mea spovedanie la Sfântul Munte.

II vedeam pentru prima datăpe duhovnicul nostru, după cum pentru prima dată vedeam şi sihăstria sa, cu chiliile ei mici. In colţul dinspre răsărit al odăii atârna un iconostas cu icoane din hârtie, în faţa căruia ardea o candelă mică. Pe măsuţă, manuscrise cu fragmente aghiografice şi paterice. Peste tot stăpâneau sărăcia obişnuită şi lipsa oricărei bogăţii.

- Iată, aici locuim, în acest mic palat, îmi spuse, când am rămas singuri. In faţa noastră se întinde Marea Egee. Din când în când trec peşti mari, balene, câini de mare şi delfini jucăuşi. In acest pridvor, în zilele bune ne bucurăm de puţin soare... Şezi! îmi zise iarăşi şi îmi arătă un taburet.

Locul nostru de aici nu ne oferă nici o mângâiere. In afară de câţiva nopali şi migdali sălbatici, nu avem nimic altceva. Chiar şi lemnele le cărăm cu spinarea, urcând şi coborând stâncile acestea... Te-ai mai spovedit şi altă dată, fiule?

- Da, sfinţite părinte. Am făcut prima mea mărturisire la doisprezece ani în faţa unui ieromonah rus, fugar din Rusia. Mai târziu însă am avut duhovnic pe părintele Paisie Finiokaliotakis.

- Bine, atunci. Totuşi, această mărturisire nu încetează să fie un moment de cotitură pentru noua ta viaţă. Mai întâi, trebuie să avem o privire generală asupra sinelui, ca să ne putem cunoaşte mai bine. Şi acum să începem. Te rog, închide fereastra şi îngenunchează aici, în faţa icoanei Domnului.

Am îngenuncheat. Aşadar, această mărturisire trebuia să cuprindă şi cei optsprezece ani ai vieţii mele. Duhovnicul şi-a pus patrafirul, a aprins o lumânare şi a început slujba Sfintei Taine. Când a terminat, mi-a dat câteva rugăciuni pe care le copiase, se pare, din fragmente de vechi pravile referitoare la Taina Sfintei Spovedanii.

Am început să citesc cu atenţie, dar erau atât de cutremurătoare, se potriveau atât de bine cu sentimentele şi cu starea mea sufletească din acele clipe, încât nu am apucat
să le termin. Niciodată în viaţa mea nu am simţit o asemenea izbucnire în clipa spovedaniei; niciodată nu am vărsat atâtea lacrimi. Din ochi lacrimile îmi curgeau şiroaie, limba nu mai putea să articuleze un cuvânt, iar mâinile îmi tremurau şi împreună cu ele rugăciunile pe care le ţineam.

- Te aştept, fiule, nu te grăbi! îmi spuse duhovnicul.

Dar îmi era cu neputinţă să continui. Sufletul meu fusese zguduit din temelii. L-am rugat să întrerup puţin cititul ca să-mi revin. Părintele, cu răbdare, răsucea mătăniile. După ce am reuşit să mă stăpânesc şi să citesc şi celelalte rugăciuni, îmi zise:

- Acum, fiule, spune în faţa lui Dumnezeu păcatele pe care le-ai făcut de atunci de când îţi aminteşti de tine şi până astăzi.

Doamne, Dumnezeule, ce mărturisire a mai fost şi aceasta! In faţa lui Dumnezeu Care mă auzea şi mă vedea, la Karoulia Sfântului Munte, având drept duhovnic un călugăr care încă de pe vremea când mă aflam la Voios era vestit pentru aspra sa nevoinţă. Cu durere în suflet, mi-am înfăţişat întreaga păcătoşenie ticăloasă, netrebnică. La sfârşit, am observat că duhovnicul meu lăcrimase.

Nu m-a întrebat nimic. Nu mi-a cerut nici o altă lămurire. Ii spusesem totul aşa cum se întâmplase.

- Şi acum să citim rugăciunea de iertare, îmi şopti.

- Dar nu aveţi nimic să-mi spuneţi, să-mi daţi vreun sfat, sfinţite părinte?

- Nu, aici, la Sfântul Munte, părinţii care au în grijă ucenicul iau asupra lor şi povăţuirea, şi îndrumarea lui. Noi doar săvârşim Taina. Pregăteşte-te să te împărtăşeşti de Crăciun.

M-am plecat aproape până la pământ, ca să-mi citească rugăciunea de iertare.

- Nu atât de jos, fiule. Puţin mai sus, ca să-mi sprijin mâna pe capul tău. Aşa trebuie să primeşti iertarea. Inainte de a pleca, duhovnicul îmi spuse că de obicei dă nou incepătorilor un canon mare. Până ce să le îngăduie Sfânta împărtăşanie lasă să treacă destul de mult timp de la venirea lor la Sfântul Munte. Când însă vede durere şi căinţă adevărate, scurtează durata canonului. Ne aflam atunci la mijlocul lui octombrie. De Crăciun, prin urmare, mă voi împărtăşi cu Sfintele Taine.

Ii chemă apoi şi pe ceilalţi fraţi şi dădu glas bucuriei şi entuziasmului său:

- Iorgos s-a rânduit. Acum să-i urăm să ajungă un călugăr bun.

Am mai rămas puţin în sihăstria duhovnicului nostru, bucurându-ne de tovărăşia sa întru duh. Am băut ceaiul de munte, fierbinte, şi ne-am întors cu aripi la picioare şi în inimă.

„Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.”

O nouă viaţă, cu un suflet curat, a început deja...

* * *
Micuţa colibă a duhovnicului nostru era izvor nesecat de forţă duhovnicească şi de reîncărcare sufletească. Nu voi trece cu vederea o întâmplare plină de învăţăminte, pe care am trăit-o când am mers acolo altă dată pentru mărturisire. Pe când coboram prăpastia ţinându-mă de lanţuri, am întâlnit un călugăr care urca şi pe care-l cunoşteam bine. Era ucenicul unui Bătrân cu darul dreptei socotinţe şi foarte „călugăresc”, cum se spune la Sfântul Munte. Ne-am heretisit cu heretisirea obişnuită: „Binecuvântaţi - Domnul!”

Puţin după aceea am bătut la uşa duhovnicului. Mi-am dat seama că duhovnicul însuşi venea să-mi deschidă, pentru că, şchiop fiind, avea un mers aparte. Mă primi cu multă bunătate şi îmi oferi trataţia obişnuită la Karoulia.

După spovedanie am ieşit puţin în înfricoşătorul pridvor. Părea încă şi mai înfricoşător, deoarece trăinicia lui nu-mi inspira încredere, iar priveliştea înfiorătoare a mării întunecate de la Karoulia îmi umplea sufletul de nelinişte. II aveam însă alături pe duhovnic, şi asta îmi dădea curaj. Simţeam că în ziua aceea ceva îl istovise, ceva îl întristase. Şi, într-adevăr, nu a lăsat să treacă mult timp şi mi-a dezvăluit ceea ce-l frământa.

- Astăzi am trecut prin grea încercare. înaintea ta a venit la mine un alt călugăr pentru a se spovedi. Călugărul acesta m-a necăjit amarnic. Greşise la un moment dat în viaţă şi venise să mărturisească, fără însă să-i fi spus şi Bătrânului său. Ba chiar îmi ceruse încuviinţarea de a-şi ascunde păcatul. Eu, cum era şi firesc, am refuzat să-i ascult mărturisirea şi i-am spus: „Du-te şi spune mai întâi Bătrânului tău şi abia după aceea vino să te spovedeşti.” A plecat foarte trist.

Intâmplarea aceasta era un bun prilej de a iscodi gândurile duhovnicului meu. Ştiam că îmi va fi de mare folos.

- Sfinte duhovnic, cum vedeţi acest fapt şi care îi este locul în viaţa unui călugăr?

- Ascultă, fiule: Dumnezeul nostru este Dumnezeul bunei orânduieli şi nu al neorânduielii. Ordinea lucrurilor în situaţia de faţă este Dumnezeu - Bătrân - ucenic. Aceasta este rânduiala în care trăieşte Biserica noastră din momentul în care Sfântul Duh a organizat prin părinţi monahismul ca un sistem duhovnicesc aparte. Tocmai de aceea ordinea aceasta a treimii Dumnezeu - Bătrân - ucenic o pun în legătură cu treimea din Vechiul Testament Dumnezeu-Tatăl - Moise - Poporul lui Israel.

Tot ce a dat Dumnezeu poporului lui Israel a dat prin Moise, după cum şi tot ce voia să ceară poporul de la Dumnezeu cerea, de asemenea, prin Moise. Trebuie să ştii, continuă, că toate instituţiile vieţii Bisericii pământeşti se întemeiază, pe de o parte, pe Sfânta Scriptură, care se coboară direct de la Domnul nostru Iisus Hristos, şi, pe de altă parte, pe Sfântul Duh, Care a călăuzit şi călăuzeşte Biserica „spre tot adevărul” prin Sfinţii Părinţi. Fiule, dacă vezi obşti şi mănăstiri care merg spre pierzanie, să ştii că aceasta se datorează stricării ordinii date de Dumnezeu. Binecuvântaţi sunt călugării aceia care îşi numesc Bătrânul „Dumnezeu după Dumnezeu”!

Fratele despre care ţi-am vorbit la început a plecat foarte trist după ce am refuzat să-i ascult mărturisirea. Niciodată însă nu mi-aş dori să plece mulţumit. Dacă îi îndeplineam dorinţa, adică dacă îl lăsam să-mi mărturisească mie păcatul pe care să-l ascundă însă de Bătrânul său, ar fi căzut în neascultarea unor rânduieli de bază ale vieţii monahiceşti; l-aş fi trimis, cu siguranţă, în braţele satanei. Sper că va înţelege curând şi se va căi. Atunci te voi face şi pe tine părtaş al bucuriei mele, pentru că, fără îndoială, te necăjeşti şi tu, chiar dacă nu-l cunoşti.

Nu voiam să-mi pun duhovnicul la grea încercare, de aceea nu i-am spus că l-am întâlnit pe acel călugăr. Ştiam că un asemenea lucru i-ar fi pricinuit o mare rană în suflet. Era peste poate ca duhovnicul meu să se fi gândit vreo clipă că era cu putinţă să ne fi întâlnit, pentru că, în mod normal, drumul pe care trebuia să-l urmeze acel frate trecea dincolo de Karoulia, iar acel frate nu avea de ce să urce pe la lanţuri. Aceasta a avut în minte duhovnicul meu când mi-a vorbit de întâmplare.

Când m-am întors în coliba noastră, i-am povestit totul Bătrânului, pentru că era cu neputinţă ca eu să ştiu ceva pe care el să nu-l ştie.

ARHIM. HERUVIM KARAMBELAS

Fragment din cartea "DUHOVNICII DIN GRĂDINA MAICII DOMNULUI", Editura Sophia

Cumpara cartea "DUHOVNICII DIN GRĂDINA MAICII DOMNULUI"


 

 

• Marturisirea pacatelor
  Publicat in : Sfintele Taine
• Marturisirea, mijloc de crestere duhovniceasca
  Publicat in : Religie
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta