Există în viaţă o anumită contradicţie. Se înţelege că atunci când se căsătoresc oamenii au unul faţă de celălalt sentimente puternice. Dacă este vorba sau nu de iubire adevărată, nu ştim. Mai apoi, sentimentele acestea trec, şi apar două alternative. Unii spun: „întrucât sentimente nu mai există, de ce să ne chinuim în continuare unul pe celălalt? Să ne despărţim!” în felul acesta poţi să te întâlneşti şi să te desparţi toată viaţa cu diferiţi oameni. Cea de-a doua cale este cea pe care merg oamenii responsabili. Aceştia spun: „Da, iubire nu mai există şi pare că nu avem de unde să o mai luăm, însă există datoria; pentru a ne păstra căsnicia, pentru copii, vom rămâne împreună.” Uneori, totuşi, nu rezistă, alteori aşa îşi şi duc această cruce până la capăt, scrâşnind din dinţi. Eu îi respect profund pe aceşti oameni, însă, bineînţeles, mi-e milă de ei.
Ei, şi atunci cazi pe gânduri: „Cum e mai bine, cum e mai corect: să-ţi faci datoria, dar în acelaşi timp să te chinui?” Adeseori, omul pur şi simplu nu vede alte variante. Se gândeşte: „Aici am şi casă, am totul aranjat, am şi bani, am şi copii cu el (ea)” - căci pe lângă dragoste, în căsătorie apar o mulţime de alte lucruri care îi leagă pe oameni. Trebuie să rupi prea multe, şi de aceea oamenii preferă câteodată să păstreze totul aşa cum este. Iar ura creste în continuu...
Sau e mai bine să te întâlneşti şi să te desparţi în funcţie de apariţia şi dispariţia sentimentelor? Şi această cale e îndoielnică, poţi să-ţi distrugi toată viaţa.
Acest tablou ar arăta foarte întristător, foarte mohorât, dacă asupra dragostei nu s-ar putea lucra, dacă omul nu ar putea cultiva în el dragostea. Atunci când privim dragostea ca pe ceva ce nu depinde de noi absolut deloc, la fel ca vremea - a venit şi mă bucur, a plecat şi îmi rup părul din cap nu procedăm corect. Dragostea ţine de voinţa omenească, de alegerea noastră, întrucât ea vine de la Dumnezeu, însuşi Dumnezeu este Dragoste - în noi înşine nu se află izvorul dragostei. Nu putem să stârnim în noi dragostea printr-un efort de voinţă, dar dacă omul înţelege: „Cu omul acesta m-a unit Dumnezeu, mi-am luat răspunderea pentru viaţa acestui om, am rostit făgăduinţe, oricum ar fi va trebui să trăiesc cu el, şi fie îl voi răbda pur şi simplu, fie îl voi îndrăgi. îmi dau seama că mai bine e să-l iubesc. Cum să fac asta?”
De voinţa mea ţine, în primul rând, să cer dragoste de la Dumnezeu, Care este izvorul dragostei, iar în al doilea rând să fac tot ce vine din dragoste. După cum spun Sfinţii Părinţi, dacă nu ai în tine dragoste, fa faptele dragostei, şi vei învăţa să iubeşti. Altfel spus, fă faţă de omul de lângă tine ceea ce ai face dacă l-ai iubi. Aceasta nu va fi făţărnicie, căci dacă eu creez o formă însetând ca Domnul să o umple de conţinut, lucrul acesta poate să se întâmple. Aşa ceva se întâmplă. Ştim cazuri când soţii nu aveau nici un fel de sentimente deosebite unul faţă de celălalt, însă mai apoi, depăşind împreună o mulţime de greutăţi, având grijă unul de celălalt, slujindu-se unul pe celălalt, au dobândit o asemenea dragoste, încât se miră şi ei.
In această privinţă, remarcabil este episodul evanghelic din Cana Galileii, când Domnul a prefăcut apa în vin, şi nunul i-a spus mirelui că de obicei se bea la început vinul bun, iar apoi cel de calitate mai proastă: iar tu ai ţinut vinul cel bun pana acum. Eu le spun totdeauna tinerilor că prin cele întâmplate atunci Domnul nu numai că a rezolvat problema lipsei vinului de la masă, ci ne-a şi dat un minunat simbol a ceea ce se întâmplă cu dragostea. Vinul este aici un simbol al dragostei. La început, aceasta este romantică, puternică, iar apoi, când se încheie această perioadă minunată, plină de bucurie - care de obicei este scurtă, pentru că viaţa de zi cu zi le arată oamenilor că nu este totul aşa cum şi-au închipuit ei -, se bea deja ceea ce a mai rămas. Iar câteodată rămâne apă în loc de vin. Şi iată că Domnul ne aminteşte încă o dată că El este gata să prefacă iarăşi această apă în vin, şi încă într-un vin mai bun şi decât ceea ce fusese la început.
Dragostea este în orice caz un dar de la Dumnezeu. Există gesturi şi acţiuni ale noastre care micşorează darul acesta şi există altele care îl sporesc. După cum spune Apostolul Pavel, duhul să nu-l stingeţi. Nici duhul nu este al nostru. Putem să-l stingem, însă ni s-a dat sarcina de a face în aşa fel, încât să se aprindă tot mai puternic în noi.
Eu cred că dacă oamenii au primit fie şi numai o fărâmă din acest dar al dragostei - iar de vreme ce au luat hotărârea de a întemeia o familie şi a fi împreună, ceva între ei a fost -, în continuare ţine de ei înşişi ca acest dar să crească sau nu.
Dacă îmi voi jigni soţia, dacă nu voi avea grijă de ea, dacă ea mă va înşela, dacă eu vin acasă beat seară de seară, se înţelege că acest dar nu o să crească nicidecum. Dimpotrivă, se poate pierde totul. Dar dacă ambii soţi conştientizează valoarea dragostei, şi vor ca aceasta să existe între ei, şi sunt gata să îşi dea osteneala cu lucrurile care o vor înteţi, există nădejdea că vor atinge scopul acesta. De ce se întâmplă lucrul contrar ? Pentru că mulţi nu au grijă de asta. Foarte mulţi ar fi de acord să existe dragoste între ei, dar nu fac nimic în scopul acesta.
De fapt, este foarte greu să păstrezi dragostea. Există o mulţime de cărţi de psihologie unde se spune cum nu trebuie să te porţi cu tovarăşul tău de viaţă, ce ucide dragostea şi ce, dimpotrivă, ajută la dezvoltarea ei. Nu demult am citit o asemenea carte: „Străduiţi-vă să vă faceţi mai puţine reproşuri, să vă spuneţi mai puţin vorbe grosolane...” Bun, toate acestea sunt corecte, atâta doar că nu vreau să repet adevăruri pe care le ştie toată lumea. Mie mi se pare că oamenii pur şi simplu nu ţin cont de aceste reguli. Foarte des, pur şi simplu nu vor să-şi dea osteneala în mod serios. „Lasă că merge şi aşa!”
Situaţiile familiale sunt foarte des obiect al discuţiei cu preotul. Un exemplu tipic este atunci când vine unul dintre soţi şi povesteşte ce se petrece la ei în familie, şi povesteşte sincer, cu lacrimi şi cu amărăciune - şi când ascult, mă pătrund şi eu şi mă gândesc: „De ce ticălos sau ticăloasă a avut parte!” Zic: „Spuneţi-i să vină, aş vrea să vorbesc şi cu el.” Uneori, după un timp ajung să vorbesc şi cu jumătatea a doua, şi am deja o anumită prejudecată împotriva lui. Nici n-a deschis omul gura şi poate îmi vine deja să-i spun ceva „de dulce”, dar am destulă minte să nu fac asta, şi-l las să-şi spună oful până la capăt... Şi pe măsură ce povesteşte, văd un tablou diametral opus. Privesc situaţia cu ochii lui şi văd că are dreptare, că nu se poate să fie altfel. El povesteşte tot felul de amănunte pe care soţia lui le-a trecut sub tăcere, vorbeşte de anumite eforturi ale sale - şi văd că fiecare are dreptate în felul său. Fiecare are dreptate în proprii săi ochi şi este atât de convins de asta, încât până şi eu, ascultându-l sau ascultând-o, în momentul acela mă pătrund. Atunci mă întâlnesc iarăşi cu jumătatea cealaltă...
Când eram preot tânăr, credeam imediat prima parte care venea la mine şi o susţineam cu înflăcărare. Acum, când oamenii mi se adresează cu asemenea probleme, la început doar ascult şi compătimesc, iar a doua oară spun deja: „Haideţi totuşi să privim situaţia din altă perspectivă şi să încercăm să descoperim cu ce nu avem dreptate aici noi înşine. Probabil că tot ce spuneţi este adevărat, însă nu se poate ca pentru tot să fie vinovat numai el...” Ei, şi atunci te ciocneşti imediat de o reacţie negativă. Atâta timp cât omul se plânge şi tu îl compătimeşti, totul este în regulă, dar imediat ce-l chemi să privească şi să se cerceteze în mod critic pe sine însuşi, îţi spune: „Da, sigur”, dar se înstrăinează imediat. O asemenea întorsătură nu prea îl mai interesează. Există, desigur, şi excepţii. Uneori, omul este gata să facă acest efort, însă foarte greu.
Ca atare, este foarte important pentru fiecare din soţi să ştie să-l înţeleagă pe celălalt şi să privească situaţia cu ochii lui...
- Ce mai împiedică păstrarea dragostei?
- Incapacitatea de a te privi în mod critic pe tine însuţi.
Foarte des împiedică lipsa dorinţei de a-ţi accepta soţul aşa cum este, punerea de condiţii: „Trebuie să devii aşa şi pe dincolo, altfel nu am nevoie de tine.” Năzuinţa de a-l ajuta pe celălalt să devină mai bun este, în principiu, o dorinţă firească şi bună. Pe de o parte văd neajunsurile soţiei mele şi vreau ca ea să le depăşească - dar pe de altă parte trebuie şi să înţeleg cât este de greu şi în ce măsură lucrul acesta depinde de cât mă voi schimba eu.
Nu demult stăteam de vorbă cu un tânăr. In familia lor pare a fi totul în regulă, dar el iubeşte poezia, pe când ea nu, şi îl tot ia peste picior pe această temă. Bine, nu-ţi place poezia, nu-ţi place, dar măcar dă dovadă de respect faţă de această dragoste a lui - sau, şi mai bine, străduieşte-te să îndrăgeşti sau măcar să înţelegi ceea ce îi e drag omului tău iubit. Să nu-l răneşti însă în nici un caz.
Iată ce este important. Dacă omul pe care îl iubesc are anumite valori în viaţă în afara iubirii noastre, trebuie să mă strădui ca ele să devină şi valorile mele, iar dacă nu s-a întâmplat asta, măcar să am respect faţă de ele.
IGOR GAGARIN, PROTOIEREU
Dragostea adevarata, Editura Sophia
Cumpara cartea "Dragostea adevarata"
-
Casatoria e o minune pe pamant
Publicat in : Nunta -
Rugaciunea parintilor pentru casatoria fiului lor
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe -
Cununia si casatoria civila
Publicat in : Drept bisericesc -
Casatoria de levirat
Publicat in : Iudaism
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.