Omul trebuie să aibă de la bun început conştiinţa faptului că virtutea la care vrea să ajungă nu este o realitate cu totul nouă, străină de firea lui şi situată undeva în afara sa. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că virtuţile „nu se introduc (în suflet) ca ceva nou, din afară”,1 2 iar Sfântul Ioan Damaschin spune, tot aşa, că virtutea nu se dobândeşte ca ceva „adus din afară”? Sfântul Antonie cel Mare arată, la fel, că virtutea „nu e departe de noi, nici nu ia fiinţă în afară de noi, ci este un lucru cu putinţă de împlinit de către noi şi un lucru uşor (...) Virtutea are nevoie numai de voinţa noastră. Fiindcă este în noi şi ia fiinţă din noi”.3 Intr-adevăr, virtuţile ţin, aşa cum am văzut, de însăşi firea omului: Dumnezeu le-a sădit în el dintru început, făcându-l după chipul şi asemănarea Sa. Starea dintâi, pierdută prin călcarea poruncii, a fost restaurată de Hristos, iar creştinul o recâştigă prin Taina Botezului.

Dacă, totuşi, el cade din nou în păcat şi se lasă pradă patimilor, aceasta nu înseamnă că virtuţile nu mai sunt definitorii pentru natura sa adevărată; dimpotrivă, în realitate, patimile sunt străine de om, vin din afară,4 se aştern peste adevărata sa fire, acoperind-o şi vieţuind pe seama ei. După cum spun Sfântul Maxim5 şi Sfântul Ioan Damaschin,6 faţă de firea virtuoasă a sufletului, patimile sunt ca rugina faţă de fier. Sau, împrumutând de la Sfântul Grigorie de Nyssa o altă comparaţie, ca veşmântul întinat al celui căzut în mocirla păcatului, care ascunde - fără a-i putea şterge strălucirea - frumuseţea firească a omului.7 Recursul la noţiunile de sănătate şi boală ne îngăduie să înţelegem încă şi mai bine lucrurile: am văzut că virtuţile constituie sănătatea sufletului, iar patimile, bolile lui. Or, trebuie să respectăm ordinea fenomenelor: pentru suflet, ca şi pentru trup, sănătatea este cea dintâi, normală, firească, ţinând de natura lui, în timp ce boala vine după aceea, se introduce ca un element străin, care tulbură rânduiala firească.

Acest lucru îl subliniază Evagrie: „Dacă moartea urmează vieţii, iar boala vine ca a doua după sănătate, este limpe’de că răutatea vine după ce mai întâi a fost virtutea”.8 Sfântul Isaac Sirul spune şi el că: „virtutea este în chip firesc sănătatea sufletului, iar patimile sunt boli ale sufletului (...) Deci e vădit că sănătatea există în fire de mai înainte de boala ce-i vine ca ceva ce nu ţine de ea (ca un accident). Şi dacă acestea sunt aşa, precum şi sunt cu adevărat, virtutea este în suflet în chip firesc. Iar cele ce-i vin ca ceva deosebit (accidentele) sunt în afară de fire”.9 De aceea, aşa cum învaţă Avva Dorotei, a vieţui după virtute înseamnă de fapt „să ne reîntoarcem la sănătatea noastră ca de la o orbire oarecare la lumina proprie sau ca de la o boală oarecare la sănătatea noastră cea după fire”.10

Intr-adevăr, atunci când am studiat patologia omului căzut, am văzut cum patimile, boli ale sufletului, se produc prin pervertirea naturii omului, mai precis prin abaterea puterilor şi însuşirilor sale, care la origine tindeau în chip natural spre Dumnezeu, ţinta lor firească; ele au fost însă întoarse de la El prin păcat şi îndreptate, contrar firii şi în chip lipsit de minte, spre realităţile sensibile.

Este limpede, de aceea, că întoarcerea la sănătate constă pentru om în re- câştigarea firii sale originare printr-o mişcare inversă, adică prin îndepărtarea de realităţile trupeşti şi re-întoarcerea la Dumnezeu şi îndreptarea tuturor puterilor sufleteşti spre împlinirea voii Lui. Aşa înţelegem de ce foarte adesea Sfintele Scripturi şi toată Tradiţia vorbesc despre mântuire ca despre o convertire, în sensul etimologic al cuvântului, adică de întoarcere, schimbare a direcţiei şi sensului.11 Pentru că, după cum păcatul şi, în general, orice răutate înseamnă îndepărtarea omului de Dumnezeu, înstrăinarea de El, mântuirea, ca şi tot binele stau, dimpotrivă, în apropierea din nou de El, prin întoarcerea la El cu toată fiinţa.

Sfântul Irineu arată limpede că această întoarcere a omului către Dumnezeu este condiţia esenţială a tămăduirii sale: „Că Domnul a venit ca să-i vindece pe cei bolnavi, a spus-o El însuşi (...) Cum, deci, se vor tămădui cei suferinzi? (...) Oare, stăruind în faptele şi gândurilor lor păcătoase? Şi oare, nu, dimpotrivă, primind să se schimbe cu totul şi să se întoarcă de la vechea lor vieţuire rea, prin care şi-au adus asupra lor o boală foarte grea şi plină de nenumărate păcate ?”.12

Puterile şi însuşirile omeneşti au fost create de Dumnezeu cu scopul împlinirii binelui şi sunt, deci, prin natură îndreptate spre bunătăţile duhovniceşti. In virtutea libertăţii sale, omul poate să le menţină în această stare, folosindu-se de ele firesc, raţional, virtuos, potrivit naturii lor; sau, dimpotrivă, el poate să se folosească de ele în chip rău, patologic, contrar firii, lipsit de minte şi pătimaş, îndreptându-le spre bunătăţile amăgitoare şi deşarte ale lumii materiale. Să ne amintim o dată mai mult, pentru a sublinia acest fapt, că virtuţile şi patimile se definesc ca atare prin felul în care omul se foloseşte de facultăţile sale13 şi în funcţie de scopul pe care-l dă lucrării lor.14

„După cum întrebuinţăm lucrurile cu dreaptă judecată sau fără judecată, devenim virtuoşi sau răi”, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul.15 Sfântul Simeon Noul Teolog arată şi el că sufletul devine păcătos dacă se alipeşte de rău şi, dimpotrivă, se face bun, dacă se alipeşte de bine.16 Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „de noi depinde cum ne folosim mădularele, fie pentru lucrarea păcatului, fie a faptelor de dreptate”.17

„Nimic dintre cele create şi făcute de Dumnezeu nu este rău”, spune Sfântul Maxim,18 pentru a întări faptul că nu puterile sufletului sunt cauza răului, ci „reaua lor întrebuinţare”. „Păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare a puterilor sufletului, a celei poftitoare, irascibile şi raţionale (...) Din buna lor întrebuinţare a acestora ne vin (virtuţile)”.19 Tot aşa spune şi Sfântul Vasile cel Mare, arătând că „fiecare putere a sufletului devine bună sau rea după modul în care fiecare o întrebuinţează. De pildă, puterea de a dori: unul o întrebuinţează în desfătări trupeşti şi plăceri necurate; unul ca acesta este un ticălos şi un desfrânat; altul, vrednic de imitat şi de fericit, o îndreaptă spre dragostea de Dumnezeu şi spre dorirea veşnicelor bunătăţi”.20 De asemenea, arată că este mare „folosul mâniei pentru cei care ştiu să se folosească de ea”, făcând-o „să asculte de raţiune. Căci spre foarte multe fapte de virtute este mânia de folos sufletului”,-dându-i tărie, răbdare şi stăruinţă în bine. Dar când nu se supune la chemarea raţiunii, ea „se sălbăticeşte”.21 „Tot aşa - continuă Sfântul Vasile - şi cu raţiunea; omul care se foloseşte bine de raţiune este un om cu minte şi înţelept; cel care îşi ascute mintea sa spre vătămarea aproapelui este un mişel şi un nelegiuit”.22

Iată că şi virtuţile, şi patimile se împlinesc prin lucrarea aceloraşi mădulare, aceloraşi puteri, aceloraşi facultăţi; doar că la virtute se ajunge prin folosirea lor sănătoasă, potrivită menirii lor fireşti şi normale, adică prin îndreptarea lor spre Dumnezeu; iar la patimă, prin folosirea lor rea, păcătoasă, prin abaterea de la rostul lor firesc şi alipirea lor de realitatea sensibilă sau trupească. De aceea, trecerea de la păcat la virtute nu înseamnă nefolosirea, mortificarea sau chiar nimicirea acestor mădulare şi puteri; ea se face prin reorientarea lor, prin întoarcerea lor la ţelul lor firesc dintâi: realităţile duhovniceşti, Binele, Dumnezeu. Sfântul Nichita Stithatul arată astfel că omul trebuie „să-şi întoarcă puterile sufletului său, prin pocăinţă dureroasă şi stârnitoare, ca să le facă aşa cum ni le-a dat Dumnezeu de la început, când l-a zidit pe Adam”.23

La rândul său, Sfântul Maxim spune că, omul „netrebnic” „urmează şi se învoieşte poftelor şi pornirilor trupului”, iar cel virtuos „se străduieşte să le întoarcă şi să facă bune mişcările de felul acesta ale trupului”.24 „Cei ce se străduiesc... asemenea medicilor înţelepţi, care vindecă chiar prin veninul viperei o muşcătură înveninată, se folosesc de aceste afecte (patimi) - de forţa şi puterea care le mână - spre înlăturarea răutăţii celei de faţă sau a celei ce va să fie şi spre dobândirea şi păzirea virtuţii şi a cunoştinţei. Precum am spus, deci, acestea devin bune prin întrebuinţare în cei ce îşi robesc orice cuget spre ascultarea de Hristos”.25 Putem spune, deci, împreună cu Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol că „suflet desăvârşit este acela a cărui putere pasională este în întregime îndreptată spre Dumnezeu”.26

Insuşi Apostolul Pavel îi cheamă pe cei botezaţi la o astfel de întoarcere către Dumnezeu a tuturor puterilor fiinţei lor, prin care ele îşi regăsesc buna lor rânduială firească: „Să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (Rom. 6, 13); „căci, precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţire” (Rom. 6, 19).

Am văzut că, mai întâi de toate, păcatul constă în uitarea şi necunoaşterea lui Dumnezeu, din pricină că omul şi-a întors de la El puterea cunoaşterii şi a abătut-o spre lumea sensibilă, înrobind-o simţurilor, ajungând astfel la o cunoaştere fantasmatică si delirantă, care ia locul adevăratei cunoaşteri. Facultăţile cunoaşterii îşi recapătă sănătatea printr-o mişcare inversă, adică întorcându-se de la cele simţuale şi îndreptându-se din nou spre Dumnezeu.

„Precum s-au depărtat cu înţelegerea lor de la Dumnezeu şi şi-au închipuit ca zei cele ce nu sunt, aşa pot prin mintea sufletului lor să se întoarcă iarăşi la Dumnezeu”, scrie Sfântul Atanasie cel Mare.27 Iar Sfântul Maxim învaţă că „prin raţiune omul trebuie să ocolească neştiinţa şi să se mişte numai spre Dumnezeu prin cunoştinţă”.28
Organele cunoaşterii nu sunt în nici un fel modificate în ceea ce priveşte natura lor, ci doar lucrarea lor capătă alt sens, căci numai în funcţie de cele spre care se îndreaptă ele sunt fie bolnave, fie sănătoase: „Căci prin cugetare ne îmbunătăţim, şi prin cugetare ne înrăim”, spune Sfântul Isaac Sirul,29 arătând că de aceea Dumnezeu voieşte „schimbarea cugetării”, căci numai o asemenea schimbare ne duce înaintea lui Dumnezeu.30 Iar Sfântul Grigorie de Nyssa constată că „ori de câte ori ne întoarcem mintea spre Dumnezeu”,31 ajungem să cunoaştem care este binele cel adevărat şi dumnezeiesc. Ceea ce-i rămâne atunci omului de făcut este să-şi mişte puterea de cunoaştere spre ţelul care i se cuvine, potrivit rostului ei firesc. „Căci sufletul având prin fire puterea cugetătoare, din aceasta se naşte virtutea. Şi o are prin fire ca să rămână cum a fost făcut. Şi a fost făcut bun şi foarte drept. Iar dreptatea sufletului se arată în păstrarea felului înţelegător al lui, aşa cum a fost creat. Iar atunci când se abate şi se strâmbă de la starea lui cea după fire, se spune că aceasta e răutatea sufletului. Deci nu e greu lucrul virtuţii. Căci suntem în virtute dacă rămânem aşa cum am fost făcuţi”.32

Deci, omul nu trebuie nici să-şi mortifice33 puterea cugetătoare a sufletului şi nici s-o îngrădească, pentru că astfel s-ar lipsi de mijlocul cel mai potrivit pentru contemplarea realităţilor duhovniceşti şi cunoaşterea lui Dumnezeu; trebuie doar s-o folosească în alt fel, adică aşa cum se cuvine. Atunci, după cum arată Sfântul Grigorie Palama, ea-şi regăseşte „adevărata viaţă”, omul slujindu-se de ea ca să se „ocupe din nou cu contemplaţiile dumnezeieşti şi să-I înalţe lui Dumnezeu cântare de laudă şi mulţumită”.34

Nu doar puterea cugetătoare a sufletului trebuie îndreptată spre menirea ei originară, firească şi normală, ci toate celelalte puteri ale lui, puse sub conducerea minţii. „Prin ascultarea de minte, care prin fire a primit conducerea de la Dumnezeu” - scrie Sfântul Grigorie Palama - fiecare putere a sufletului şi fiecare mădular al trupului „ se mişcă spre cele pentru care a fost făcut de Dumnezeu”.35

Puterea de a dori (pofta) şi puterea de a se mânia (iuţimea) - care, pervertite, iscă nenumărate tulburări şi produc aproape toate aceste boli sufleteşti care sunt patimile -, bine cârmuite de minte şi raţiune, se îndreaptă spre Dumnezeu, redevenind sănătoase prin reîntoarcerea la menirea lor dintâi, firească, care este, pentru prima, să-L iubească pe Dumnezeu, iar pentru a doua, să lupte împotriva răului şi să se străduiască să facă binele, adică să se războiască cu toate cele care-l fac pe om să se îndepărteze de Dumnezeu, şi ca să dobândească şi să păstreze tot ceea ce-l poate apropia şi uni cu El. Potrivit Sfântului Maxim, raţiunea poate fi „imprimată în puterile iraţionale ale sufletului - e vorba despre iuţime şi poftă”, pe care omul le „închină şi le supune prin raţiune minţii”.36 După ce arată că pornirile iraţionale ale omului au devenit pofte păcătoase printr-o greşită folosire a puterii sale de cugetare, Sfântul Grigorie de Nyssa spune, în acelaşi sens, că, „dacă, dimpotrivă, puterea minţii ajunge să stăpânească aceste porniri, oamenii pot împlini tot atâtea virtuţi”.37 „Dacă îndreptăm - prin lucrarea înaltă a cugetării - spre bine aceste porniri, ele pot ajunge să se potrivească frumuseţii chipului dumnezeiesc”, arată Sfântul Grigorie în continuare.38 Origen spune şi el că mânia, pofta şi oricare alt simţământ al omului sunt fie bune, dacă sunt folosite potrivit raţiunii, fie rele, dacă se uzează de ele în chip necugetat, şi că trebuie să ne străduim să dobândim „simţirea lui Hristos” pentru a „transforma” după voia Dumnezeu, cele pe care El însuşi ni le-a dăruit.39

Nici în acest caz nu este vorba de a înăbuşi sau mortifica aceste puteri sufleteşti, ci de schimbarea felului în care sunt folosite, fiind cârmuite spre Dumnezeu printr-o cugetare raţională. Sfântul Grigorie Palama spune limpede că tămăduirea nu se face „prin omorârea laturii pătimitoare, ci prin mutarea ei de la cele mai rele la cele mai bune şi prin lucrarea ei îndreptată, prin deprindere, spre cele dumnezeieşti, după ce s-a întors cu totul de la cele rele şi s-a îndreptat spre cele bune”.40 Intr-adevăr, „cu această putere a sufletului iubim şi respingem, apropiem de noi şi depărtăm de noi (...) iubitorii de bine nu mortifică latura pătimitoare, închizând-o în ei înşişi, nelucrătoare şi nemişcată", ci produc o „strămutare” (|X£/xd0£at<;) a ei, adică îşi „mută toată aplecarea spre cele rele a puterii acesteia spre dragostea de Dumnezeu şi a aproapelui”.41 Omul vindecat de bolile sale sufleteşti este, deci, cel care „şi-a supus iuţimea şi pofta - care alcătuiesc împreună latura pătimitoare a sufletului - puterii cunoscătoare, judecătoare şi raţionale a sufletului, aşa cum cei împătimiţi şi-au supus puterea raţională laturii pătimitoare”.42

Astfel, „prin latura pătimitoare a sufletului, atunci când se mişcă pentru ceea ce a fost făcut de Dumnezeu, (omul) lucrează virtuţile corespunzătoare”,43 adică i se dă acesteia lucrarea sănătoasă care i se cuvine. Dacă omul şi-ar înăbuşi, şi-ar omorî ori şi-ar nimici partea pătimaşă a sufletului, s-ar lipsi astfel de însuşirile şi de energia necesare pentru a se depărta de rău şi a se îndrepta spre Dumnezeu; „ar fi nemişcat şi nelucrător chiar'şi spre deprinderile şi dispoziţiile dumnezeieşti”, cum spune Sfântul Grigorie Palama.44 Dimpotrivă, „cel ce şi-a supus-o, prin ascultarea de minte, fiind condusă cum trebuie, (o face) să tindă spre Dumnezeu şi să se ridice la Dumnezeu”.45 „Iubitorii celor bune nu mortifică latura pătimitoare, închizând-o în ei înşişi, nelucrătoare şi nemişcată. Căci în acest caz n-ar avea cu ce să iubească binele şi să urască răul, nici prin ce să se înstrăineze de rău şi să se apropie de Dumnezeu. O mortifică pe aceasta numai în sensul că-şi mută toată aplecarea spre cele rele a puterii acesteia, spre dragostea către Dumnezeu, potrivit celei dintâi şi mai mari porunci: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată tăria ta» (Mc. 12, 30), adică din toată puterea ta. Care e toată puterea ta ? Fără îndoială, cea a laturii pătimitoare, căci aceasta este puterea iubitoare a sufletului”.46

Este cu totul limpede că dorirea şi iubirea lui Dumnezeu se împlinesc nu prin vreo altă putere sau energie a sufletului, ci chiar prin cele prin care omul pofteşte şi iubeşte pătimaş cele trupeşti şi ale lumii, şi că, din acest punct de vedere, nu există nici o deosebire de natură între iubirea de Dumnezeu şi iubirea celor pământeşti. Astfel, Fericitul Teodoret al Cirului scrie că „pofta (kîuBuiikx) ne este de mare folos (...); prin ea dorim şi râvnim bunătăţile dumnezeieşti (...); prin ea pătimim dorul de Dumnezeu, voind fierbinte să-L vedem pe Domnul care este în ceruri; prin ea tindem cu ardoare spre virtute, şi tot prin ea rămânem în trup şi ne ducem pe mai departe viaţa, primind hrană şi băutură; prin ea sporeşte neamul omenesc prin naşterea de prunci”.47 De la o iubire la alta se trece schimbând numai orientarea acestei unice puteri sufleteşti din care se nasc şi una, şi cealaltă. Pentru a sublinia faptul că puterea poftitoare este una şi aceeaşi, Sfântul Maxim Mărturisitorul nu se fereşte să folosească acelaşi termen, „patimă” (ridGog), pentru a denumi şi iubirea trupească, şi iubirea virtuoasă,48 specificând doar că „patima de ocară a dragostei ocupă mintea cu lucrurile materiale”, iar „patima de laudă a dragostei o leagă de cele dumnezeieşti”.49

Deci, chiar din puterea poftei pătimaşe, din însăşi puterea cu care râvnim cele necuvenite se va hrăni râvna şi dorirea lui Dumnezeu. „Dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, însăşi pofta lui creşte covârşitor după dragostea dumnezeiască”, arată Sfântul Maxim,50 spunând în altă parte că: „Sufletul... preface pofta în plăcere curată şi atracţie neprihănită pentru dragostea dumnezeiască (...), în dorinţa ce se desfată de cele dumnezeieşti”.51 De aceea, el îndeamnă ca „să ne mişte şi pe noi... puterea poftei spre dorirea Lui”.52 Iar altundeva sfătuieşte ca „omul... cu ajutorul căutării prin dorinţă, curăţit de patima iubirii de sine, să se lase purtat numai de dorinţa spre Dumnezeu”.53 Evagrie arată, în acelaşi sens, că puterea poftitoare a sufletului trebuie „îndreptată spre Dumnezeu”.54 Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind despre patima lăcomiei (pleonexia), scrie: „Cât priveşte această poftă nesăţioasă, puternică şi nestăpânită, care zace în fiecare suflet, dacă o va folosi omul ca să dorească în chip cuvenit cele după voia lui Dumnezeu, fericit va fi pentru această lăcomie a lui”.55 Şi, aşa cum am văzut, Sfântul Vasile cel Mare spune, în acelaşi sens, că, dacă omul „întrebuinţează (puterea poftitoare) în desfătări trupeşti şi plăceri necurate..., este un ticălos şi un desfrânat”. Dacă, dimpotrivă, „o îndreaptă spre dragostea de Dumnezeu şi spre dorirea veşnicelor bunătăţi..., este vrednic de imitat şi de fericit”.56

Iată deci că pentru om este vital să nu-şi omoare şi să nu-şi îngrădească puterea poftitoare, căci numai prin ea primeşte ardoarea iubirii de Dumnezeu, şi prin ea capătă forţa de a vieţui în chip duhovnicesc, şi prin ea se face începutul întoarcerii către Dumnezeu - sub călăuzirea plină de înţelepciune a minţii - a tuturor puterilor sufletului său. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „Pofta, asemenea unui animal de povară puternic şi ascultător, ia sufletul în spate şi-l duce spre înălţimile (virtuţii), atunci când este mânată în chip înţelept, prin frâiele minţii, spre bunătăţile de sus”.57 Iar Sfântul Maxim, în continuarea textului citat mai sus, spune: „mintea să se întindă întreagă spre Dumnezeu... aprinsă de dorul poftirii dusă la culme”.58 Puterea poftitoare a sufletului are o asemenea forţă pentru că, de fapt, într-o mai mică sau mai mare măsură, ea este legată de toate celelalte puteri sufleteşti, şi, de asemenea, pentru că atunci când se îndreaptă, aşa cum i se cuvine, în chip firesc, spre Dumnezeu, ea capătă forma iubirii celei sfinte, care, alături de cunoştinţă,59 dă sens şi raţiune vieţii duhovniceşti a omului, o înalţă şi o însufleţeşte.60 De aceea Sfântul Grigorie Palama arată că „primind (puterea iubitoare a sufletului) o asemenea aplecare (spre dragostea de Dumnezeu) desface şi celelalte puteri ale sufletului de la cele pământeşti şi le înalţă spre Dumnezeu”.61

Este limpede, de asemenea, că prin convertirea, adică prin îndreptarea spre cele cuvenite a puterii poftitoare, patima trupească devine „dragoste duhovnicească”62 sau, altfel spus, virtute; forţa ei, care se îndreptase toată în chip pătimaş spre cele din lume, este acum mânată spre bunurile cereşti pe care i le dezvăluie cugetarea minţii. Sfântul Maxim explică astfel aceasta: „Dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu (...), acela, strângând în sine partea pătimitoare a sa, s-a întors spre iubirea dumnezeiască neîncetată, mutându-se cu totul de la cele pământeşti spre cele dumnezeieşti”.63 Şi încă, în altă parte: „în cei ce se străduiesc, şi afectele (pătimaşe) devin bune, şi anume atunci când, desfăcându-le cu înţelepciune de lucrurile trupeşti, le folosesc spre câştigarea bunurilor cereşti. De pildă, pofta o pot preface în mişcarea unui dor spiritual după cele dumnezeieşti”.64 Sfântul Grigorie de Nyssa descrie şi el acelaşi proces: „Sufletul nostru îşi va întoarce de la cele trupeşti puterea sa iubitoare, pentru a o înălţa la vederea duhovnicească şi nematerială a Frumuseţii celei adevărate”.65 Sfântul Ioan Scărarul arată, în acelaşi sens, că omul poate trece de la „năravul său iubitor de plăceri... la iubirea de Dumnezeu”,66 învăţând că „cei care au pornit să se suie la cer cu trupul au nevoie cu adevărat de silire şi de dureri neîncetate (...) până ce trec de la năravul lor iubitor de plăceri şi de la inima neîndurerată, la iubirea de Dumnezeu”.67 In lumina aceleiaşi învăţături, el vorbeşte despre cel care „a respins dragostea (trupească) prin dragoste (faţă de Dumnezeu)”.68 Şi pentru a arăta că o asemenea schimbare o pot suferi formele cele mai pătimaşe, cele mai senzuale ale iubirii, chiar cele mai decăzute, el dă această mărturie: „Am văzut suflete necurate, stăpânite nebuneşte de dragostea trupurilor; luând din cercarea dragostei pricină de pocăinţă, au întors aceeaşi dragoste spre Domnul... şi s-au altoit fără saţ în dragostea de Dumnezeu... schimbând cu uşurinţă dragostea cu dragostea”.69

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "Terapeutica bolilor spirituale", Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"


Note:
1 Disputa cu Pyrhus, PG 91, 309C.
2 Dogmatica, III, 14.
3 Viaţa Cuviosului Părintelui, nostru Antonie, XX.
4 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 14.
5 Disputa cu Pyrhus, PG 91, 312 A.
6 Dogmatica, III, 14. A se vedea, de asemenea, Sf. Grigorie de Nyssa, Despre fecione, XII, 2.
7 Loc. cit.
8 Capete gnostice, I, 41.
9 Cuvinte despre nevoinţă, 83.
10 învăţături, de suflet folositoare, XI, 10.
11 Termenii cel mai frecvent folosiţi în Scriptură sunt:  (a se întoarce, a se întoarce înapoi, a se reîntoarce), (a se întoarce spre, a se îndrepta spre, a se întoarce înapoi, a se reîntoarce, a se înapoia, a-şi veni întru sine, a se întoarce din drum, a se reîntoarce), (acţiunea de a se întoarce, de a se reîntoarce).
12 Adv. haereses, III, 5, 2.
13 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 75.
14 A se vedea, de pildă, ibidem, II, 36. 1
15 Ibidem, I, 92. Cf. HI, 1, 3. Clement Alexandrinul: „Tot ceea ce este împotriva dreptei raţiuni este păcat. Astfel caută filosofii să definească pasiunile cele mai generale”; dimpotrivă, „virtutea este o dispoziţie sufletească conformă cu raţiunea pe întreaga viaţă (...)”, iar purtarea creştinului „este o lucrare a sufletului raţional” potrivit voii lui Dumnezeu (.Pedagogul, I, XIII, 101, 1-2; 102, 3).
16 Cateheze, XXV, 60.
17 Omilii la statui, IV, 5.
18 Capete despre dragoste, III, 3.
19 Ibidem.
20 Omilia X. împotriva celor ce se mânie.
21 Ibidem.
22 Ibidem.
23 Cele 300 de capete..., I, 17.
24 Capete despre dragoste, II, 56.
25 Răspunsuri către Talasie, 1, PG 90, 269BC.
26 Cele 100 de capete..., 66.
27 Cuvânt împotriva elinilor, 34.
28 Epistole, 2, PG 91, 397B.
29 Cuvinte despre nevoinţă, 49.
30 Ibidem.
31 Despre feciorie, XII, 2.
32 Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostni Antonie, XX.
33 Sf. Grigorie Palama, Triade, II, 2, 23.
34 Ibidem.
35 Ibidem.
36 Ambigua, 6, PG 91, 1068A.
37 Despre facerea omului, XVIII.
38 Ibidem.
39 Omilii la Cartea Facerii, I, 17.
40 Triade, II, 2, 19.
41 Ibidem, II, 2, 23.
42 Ibidem, II, 2, 19.
43 Ibidem.
44 Ibidem.
45 Ibidem.
46 Ibidem, II, 2, 23.
47 Tratamentul bolilor elineşti, V, 77.
48 Capete despre dragoste, III, 67 („fericita patimă a sfintei iubiri”).
49 Ibidem, III, 71.
50 Ibidem, II, 48.
51 Răspunsuri către Talasie, 55, PG 90, 544 A.
52 Tâlcuire la Tatăl nostru, PG 90, 896C.
5- Epistole, 2, PG 91, 397B.
M Capete gnostice, IV, 73.
55 Despre feciorie, XVIII, 3.
56 Omilia a X-a. împotriva celor ce se mânie, V.
57 IM titlurile Psalmilor, I, 8, PG 44, 477C.
58 Tâlcuire la Tatăl nostru, PG 90, 896C.
59 Cf. idem, Capete despre dragoste, II, 28.
60 Ibidem, 26.
61 Triade, II, 2, 23.
62 Origen, Omilii la Cartea Cântarea Cântărilor, II, 1.
63 Capete despre dragoste, II, 48.
64 Răspunsuri către Talasie, 1, PG 90, 269B.
65 Despre feciorie, V.
66 Scara, I, 15.
67 Ibidem.
68 Scara, XV, 1.
69 Ibidem, V, 6.
 

• Tamaduirea maniei
  Publicat in : Editoriale
• Tamaduirea femeii garbove
  Publicat in : Duminica a 27-a dupa Rusalii

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: