Pronia este felul în care Dumnezeu comunică cu noi...1

Alta e limba pe care o vorbim şi alta limba pe care o ascultă sufletul. Tema noastră, mai dificilă, mai puţin de înţeles raţional şi mai mult de asumat la un nivel de trăire mai profund, se referă la pronia lui Dumnezeu şi la dificultatea de a ne încredinţa ei, de a ne încrede în planul lui Dumnezeu.

Pentru început să vedem care sunt defensivele, aceste mecanisme inconştiente, acest „întuneric", după cum îl numesc Părinţii neptici ai Bisericii, acest „celălalt", „sinele potrivnic", despre care vorbeşte Sfântul Porfirie, care nu ne lasă să parcurgem drumul împlinitor şi să ne încredinţăm lui Dumnezeu. Oare de ce ne dorim controlul asupra tuturor?

La auzul cuvântului „control" ar trebui să cădem pe gânduri şi să ne întrebăm: Oare dorim controlul a toate? Poate că majoritatea lumii va răspunde negativ. Dar, dacă luăm mai bine aminte la viaţa noastră, dacă ne aplecăm mai atent asupra vieţii cotidiene, vom vedea că şi noi, mai mult sau mai puţin, deţinem anumite mecanisme prin intermediul cărora ţinem lucrurile continuu sub control.

Vom vedea că noi, oamenii de zi cu zi, ne luptăm pentru mâine, pentru viitor. Ce se ascunde, de pildă, în spatele agoniei oamenilor de a-şi interpreta visele? Ce se ascunde în spatele agoniei oamenilor de a citi horoscopul?

De a li se ghici în cafea? De a avea diferite prejudecăţi ş.a.m.d.? Se ascunde acest control, atât asupra realităţii, cât şi asupra viitorului.

Aşa se explică şi de ce anumiţi oameni cred în noroc. Norocul însă nu e ceva concret. Dacă vom întreba un om ce e norocul, va recurge la cazuistică, evitând să formuleze o definiţie clară. Nu va putea să ne spună ce e norocul, şi pe drept, fiindcă norocul conţine în realitate elemente de metafizică - acesta fiind un paradox cu oamenii care nu cred în Dumnezeu.

Transcendenţa pe care I-o refuză lui Dumnezeu o atribuie norocului, introducând metafizica în viaţa lor pe uşa din dos. în acest fel au un principiu unitar pe baza căruia îşi interpretează realitatea şi o controlează. Insă de fapt nu pot cunoaşte ce e într-adevăr norocul. Vedem, aşadar, că, indiferent dacă credem sau nu în Dumnezeu, în viaţa noastră cotidiană deţinem asemenea mecanisme de control.

Insă noi, creştinii, în locul destinului acceptăm „taina cea mare şi minunată [...] a dumnezeieştii pronii"2. La ce bun să le controlăm pe toate, să le determinăm, să ştim, să cunoaştem?! Astfel viaţa nu ar mai avea nici un farmec; şi-ar pierde esenţa, surpriza, frumuseţea. Să îngăduim a exista şi nedeterminatul, a exista şi această taină; să trăim în această taină. Toate au o frumuseţe şi armonie profunde; un plan ce depăşeşte logica nu fiindcă e ilogic, ci fiindcă e supralogic. Dincolo de înţelegerea, interpretarea şi cunoaşterea mea.

Să lăsăm deoparte ziua de mâine. „Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere" (Pilde 27, 1). Şi nu doar ziua de mâine, dar nici măcar clipa ce vine nu sunt în puterea noastră şi nu le putem controla. După cum spune Hristos, ajunge truda zilei de astăzi care pregăteşte întotdeauna o altă zi, un alt mâine3.

Nu ţi-e de ajuns ziua de astăzi, ci în loc să te odihneşti de ziua în care ai trudit, te-ai istovit, sleit de puteri, şi să te întinzi, te gândeşti, te pierzi şi te afunzi în gânduri, calcule şi socoteli. Trăieşti într-un stres continuu, etern. Dar ziua de mâine nu poate fi sub control; e amăgirea gândului că o poţi ţine sub control. Altceva este a ne face planuri - şi bine facem, pentru că aşa e omul. Totuşi să avem convingerea profundă că Dumnezeu îşi are planurile Sale. Ceea ce înseamnă că trebuie să fim deschişi în faţa eventualităţii răsturnării planurilor, a neprevăzutului, a neaşteptatului.

Pentru a ne face o imagine asupra a ceea ce înseamnă pronia lui Dumnezeu, vom prezenta câteva dintre textele Părinţilor, şi pentru început vom aduce în discuţie un fragment din Maxim Mărturisitorul: „Nu-L cunoaştem pe Dumnezeu după fire, ci din faptele măreţe şi din pronia Sa faţă de făpturi"4. Participarea la pronia lui Dumnezeu şi acceptarea ei pentru toată zidirea sunt o formă de gnoseologie a Persoanei Sale.

Fără părtăşia proniei Sale nu putem susţine că L-am cunoscut pe Dumnezeu. „Căci tăgăduirea proniei lui Dumnezeu este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu", scrie Grigorie Teologul. Dacă dăm la o parte pronia, ne ridicăm împotriva lui Dumnezeu. Negăm posibilitatea de a cunoaşte că El există.

Apoi, a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu după fiinţa Sa înseamnă că în viaţa de aici cunoştinţa despre Dumnezeu pe care o putem avea este indirectă. Fiinţa noastră, creată fiind, cunoaşte pe Dumnezeu „ca prin oglindă, în ghicitură" (I Corinteni 13,12). Această stare de mijlocire implică o diferenţă între Ziditor şi zidire ce împiedică cunoştinţa fiinţei lui Dumnezeu. Insă diferenţa existentă nu înseamnă absenţa relaţiei dintre părţi. O parte e legată de cealaltă prin intermediul proniei.

Nu e o diferenţă care ni-L face inaccesibil, ci o diferenţă care ne îngăduie să simţim apropierea de Dumnezeu. „Au doară Eu numai de aproape sunt Dumnezeu, zice Domnul, iar de departe nu mai sunt Dumnezeu?" (Ieremia 23, 23). Numai mulţumită acestei diferenţe putem striga: „Aproape eşti Tu, Doamne!" (Psalmi 118, 151). Pronia este în cele din urmă cea care dă naştere apropierii de Dumnezeu şi ne îngăduie cunoaşterea Lui. Din perspectiva acestei pronii ca apropiere, Ioan Damaschin afirmă că „pronia este grija lui Dumnezeu faţă de cele ce sunt"5.

Aceasta înseamnă că nimic nu e întâmplător. Pentru creştin, cum deja am afirmat, nu există noroc. Faptul că noi nu înţelegem un lucru, că nu putem să-l interpretăm, nu înseamnă că e vorba de noroc. Este un plan al lui Dumnezeu mai profund în vederea purtării Sale de grijă faţă de noi, de făpturile Sale, oricât ar părea că în afară domină dizarmonia. Şi, din câte ştim, dizarmonia provine din absenţa unui principiu ordonator al lucrurilor de acelaşi fel. Din perspectiva noastră, omenească, parţială, pronia ne apare
la prima vedere ca ceva de neînţeles şi, prin urmare, ca ceva lipsit de armonie.

La suprafaţa mării există valuri, unduiri, dezlănţuire, sălbăticie, dar în străfund domneşte o linişte absolută. Fireşte, noi, oamenii, nu putem înţelege încercările şi greutăţile, dar
aceasta nu înseamnă că nu există armonie, o grijă generatoare de ordine. Acum, în această viaţă, descifrarea absolută a lucrurilor nu ne e cu putinţă. Insă la sfârşit toate se vor explică. In asemenea măsură încât, după cum spune Cuviosul Teofan Zăvorâtul, „te vei uita înapoi în viaţa ta şi vei spune: «Toate s-au petrecut în chipul cel mai potrivit»". Acum nu putem spune acest lucru. Suntem oameni; trăim în timp şi spaţiu, limitaţi. Puterea noastră de înţelegere, mintea, simţirea sunt relative, nu absolute, depline; sunt parţiale: ceea ce vedem, ascultăm, simţim, percepem nu e întregul. Numai sfinţii au asemenea capacităţi de interpretare, ca Sfântul Porfirie, care vedea lucrurile, evenimentele, persoanele, situaţii de viaţă, planul lui Dumnezeu, toate câte se desfăşurau mântuitor pentru fiecare om în parte.

Noi vedem o parte. Dacă vezi o parte nu poţi înţelege întregul, nu-l poţi explica. Vedem ceva ce se întâmplă astăzi. Ni se pare de neînţeles şi spunem: „De ce, Dumnezeul meu?". Dacă vezi acelaşi fapt după douăzeci de ani vei zice: „Slavă Ţie, Dumnezeule!". Insă în clipa aceea ai o înţelegere parţială a faptului. Ceva ce se petrece astăzi influenţează viaţa, viitorul. Insă în clipa respectivă nu poţi pricepe. Din pricina asta şi scrie Sfântul Maxim că „cel ce la momentul încercării nu arată îndelungă-răbdare pentru lucrurile supărătoare din viaţă, nu are nici iubire desăvârşită, nici nu a cunoscut în profunzime pronia lui Dumnezeu"6. Numai printr-o percepţie duhovnicească şi virtute înaltă vei putea înţelege sensul celor ce se petrec.

Acum, chipurile în care se arată pronia dumnezeiască, după Sfântul Ioan Damaschin, „nu pot fi lămurite raţional, nici nu pot încăpea în mintea noastră"7. Asta ne arată că pronia lui Dumnezeu este, după Sfântul Paisie, de neurmat şi mai presus de cercetare. Dincolo de felurile de manifestare, scopul proniei este mântuirea tuturor fiinţelor în general şi a omului în special, şi viaţa veşnică. Aşa cum oricărei purtări de grijă îi sunt menite salvarea, păstrarea nevătămată a obiectului ei, tot aşa şi grija lui Dumnezeu are ca scop mântuirea, împlinirea noastră în Hristos.

Dacă Dumnezeu îşi revarsă pronia asupra noastră, atunci, am putea să ne întrebăm, mai există libertate pentru om? In primul rând, după cum am afirmat şi altă dată, libertate umană există, îndeajuns şi lucrătoare, dar în limitele relativităţii. Nimeni altcineva în afară de Dumnezeu nu e absolut liber.

Pe urmele Sfântului Ioan Damachin, vom susţine că omul are capacitatea de a acţiona liber 8. Această capacitate poate fi sau nu în acord cu pronia lui Dumnezeu. A acţiona liber înseamnă că omul poate să aleagă dintre cele aflate sub puterea lui, prin a sa voie, ceea ce vrea să înfăptuiască9. Dacă ceea ce a ales e bun, Dumnezeu binecuvântează10, îşi dă acordul, întrucât fapta e în concordanţă cu planul providenţei Sale faţă de noi. în acest caz avem parte de sinergia voinţei noastre cu voinţa lui Dumnezeu11.

Dar, dacă fapta noastră nu este bună, Dumnezeu nu-Şi dă acordul; atunci este stimulat harul capacităţii noastre de a acţiona liber prin îngăduinţa voii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu voieşte, însă îngăduie să se petreacă aceasta în virtutea scopului nu imediat, ci mai îndepărtat al pedagogiei noastre12. Dar, dacă nu ne înţelepţim şi continuăm să trăim împotriva voii şi proniei Sale, ajungem, după Sfântul Ioan, la desăvârşita părăsire de către Dumnezeu13. Libertatea noastră poate exista fără ca pronia şi planul lui Dumnezeu faţă de noi să fie desfiinţate. Alegem ceea ce vom făptui, dar urmarea faptei noastre nu depinde doar de noi. Există o sinergie între Dumnezeu şi om.

Aceasta, la rândul său, dă naştere unei alte întrebări: cu care om Dumnezeu lucrează, colaborează? Este sinele meu de acum? Cel al copilăriei? Sau poate al adultului? Cel pe care-l ştiu eu sau cel ce acţionează şi lucrează fără să mă întrebe?

Răspunsul la această întrebare legitimă este că Dumnezeu conlucrează nu doar cu ceea ce noi numim „sinele nostru", ci cu ceva mai profund, cu acel nucleu al existenţei, exprimat în limbajul şi spiritul patristic în diferite chipuri, precum „inima adâncă". De aceea, de pildă, nenumăraţi oameni, care în afară nu par foarte religioşi, nu frecventează biserica şi, în general, n-au o purtare pe potriva omului lui Dumnezeu, sunt înzestraţi cu virtuţi. Si te întrebi cum de au acele virtuţi. Le au pentru că Dumnezeu împreună-lucrează cu partea nevăzută, cu„cele nearătate şi ascunse" (Psalmi 50) ale inimii.

In consecinţă, am spune că a ne încredinţa proniei lui Dumnezeu nu e nimic altceva decât cunoştinţa că mântuirea lui Dumnezeu e aproape. Nu pentru că suntem desăvârşiţi, ci pentru că vom fi arătat lui Dumnezeu, în pofida neputinţei şi limitării, că alegerea noastră este de a ne conforma voii Sale, fără a stărui egoist asupra planurilor noastre nu de puţine ori obtuze.

PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS

Fragmendt din cartea "ÎNCREDEREA", Editura Sophia

Cumpara cartea "ÎNCREDEREA"

 

Note:

1 Fragmente din conferinţa susţinută la biserica Preasfânta Neratziotissa, [din cartierul] Marousi, care aparţine de Sfânta Mitropolie de Kifisia.
2 Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, 23, 1, EPE, vol. 14.
3 Cf Marcu 6, 25-34 şi Luca 12, 22-34.
4 Maxim Mărturisitorul, Capetele despre iubire, prima centurie, 96, EPE, vol. 14.
5 Ioan Damaschin, Expunere exactă a credinţei ortodoxe II, 29, EPE, vol. 1.
6 Maxim Mărturisitorul, Capetele despre iubire, centuria a patra, 16, EPE, vol. 14.
7 Ioan Damaschin, Expunere exactă a credinţei Ortodoxe, II, 29, EPE, vol. 1.
8 Ibidem, II, 25. ’
9Ibidem, II, 26 şi 27.
10 Ibidem, II, 29.
11 Ibidem.
12 Ibidem.
13 Ibidem.
 

• Purtarea de grija a lui Dumnezeu
  Publicat in : Zece cuvantari la Postul Mare
• Purtarea de grija a lui Dumnezeu
  Publicat in : Pilda zilei
• Despre purtarea de grija a lui Dumnezeu
  Publicat in : Duminica a 3-a dupa Rusalii

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: