Cât priveşte a treia treaptă a punerii în faptă a încrederii în Dumnezeu, stareţa Gavriilia afirmă: „Dumnezeu nu ne dă întruna ceea ce ne place, ci ceea ce merităm, şi întotdeauna spre folosul nostru". A nu se înţelege cuvântul „merităm" ca având caracter psihologic sau sentimental, ci ca „tot ce ne este de trebuinţă".
Oare ne-am întrebat vreodată în rugăciunea noastră dacă avem nevoie cu adevărat de ceea ce cerem de la Dumnezeu? Ştim oare de ce avem nevoie în cele din urmă, care ne sunt nevoile reale, câţi oameni, câţi credincioşi îşi ştiu nevoile reale şi în ce măsură căutările lor nu sunt decât nişte nevoi false, pe care le creează cultura contemporană şi pseudocultura actuală, care, în cele din urmă, nu răspund cerinţelor mai profunde ale sufletului omenesc? „E necesar ceea ce cer?" De multe ori trebuie să vedem de ce Dumnezeu „tace". Ce înseamnă această „ tăcere" a Lui? Oare nu cumva e răspunsul la ceva distructiv pentru noi? Oare nu cumva tăcerea Sa este binefacere, şi nu desconsiderare?
Apoi, ştim foarte bine că dorinţa omului, dacă nu a fost tămăduită, restabilită în Duhul Sfânt şi prin viaţa ascetică şi latreutică a Bisericii, este autodistructivă. Dorinţele omului, în cea mai mare parte, cum ştim într-o oarecare măsură cei mai mulţi dintre noi, sunt autodistructive. Şi singurul lucru sigur este că Dumnezeu nu ne va da ceea ce ne va distruge.
Aşadar, ceea ce spune stareţa Gavriilia este că Dumnezeu, când I te rogi, când Ii ceri lucruri, îţi va da ce-ţi trebuie, lucrul de care ai nevoie şi care n-o să-ti facă rău. In cartea Stareta bucuriei, monahia Gavriilia Papaiânni, la pagina 40 se spune: „După ce trec necazurile şi încercările şi privim înapoi, înţelegem, deşi mult mai târziu, că aşa trebuia să fie şi că în cele din urmă toate s-au făcut cum nu se putea mai bine". Altfel, ne spune că noi, într-o anume perioadă a vieţii, e posibil să fi cerut ceva de la Dumnezeu ce nu ni s-a împlinit, faţă de care Dumnezeu n-a arătat pogorământ, ceva ce Dumnezeu n-a binevoit, ceva ce nu s-a realizat.
Şi atunci se poate să ne fi plâns, să ne fi întrebat, să ni se fi umplut sufletul şi inima cu mii de „De ce-uri" şi de alte semne de întrebare. Şi din acest motiv să ne fi îndepărtat de Dumnezeu sau de Biserică; relaţiile să ni se fi răcit, să fi trăit sentimentul absenţei lui Dumnezeu din viaţa noastră, o tăcere sfâşietoare, care să ne fi provocat durere şi împotrivire. Şi, dacă faptul respectiv ne va fi amintit de felul în care tatăl nostru ne respingea cererile pe care i le făceam, cu atât mai rău.
Stareţa ne spune că la momentul respectiv nu poţi înţelege, dar, odată cu trecerea anilor, privind în urmă, pricepi că toate au avut un rost.
Şi atunci e clipa când recunoşti, aşa cum mi-a mărturisit un teolog contemporan important - acum la vârsta senectuţii cu multă înţelepciune şi experienţă de viaţă: „Eu, părinte, în tinereţe am cerut de la Dumnezeu multe lucruri; în legătură cu care, când am îmbătrânit şi am crescut, am ajuns să-I spun: «îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că nu m-ai ascultat»! Din fericire, nu m-a ascultat şi n-a făcut ceea ce I-am cerut, pentru că m-aş fi pierdut!".
PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS
Fragment din cartea "Increderea", Editura Sophia
.jpg)
-
Increderea in Dumnezeu
Publicat in : Editoriale -
Toxicomania - pacat al deznadejdii sufletesti
Publicat in : Morala -
Despre grijile vietii
Publicat in : Interviuri -
Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa - Antonie Plamadeala - Recenzie
Publicat in : Religie -
PS Vasile Coman
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.