„Era, vasăzică, o vreme de mare cumpănă pentru norodul acela. Oastea se ridicase ca să spele o mare nedreptate făcută lui de un alt norod dinspre soare-răsare, care, cu câtva timp mai înainte, pândind ca un fur şi duşman, îi răpise o bucată din pământul dat lui de Dumnezeu.
Şi, ca pentru o vreme ca aceasta, oamenii dintr-un sat, la un ceas de răgaz, stăteau de vorbă, vânturând veştile care veneau dinspre hotarul de foc al luptelor. între ei era, fireşte, şi preotul satului, părintele duhovnicesc al tuturor. Grăiră pe urmă despre chipurile prin care se puteau întări şi ei mai bine pentru lupta grea ce se dădea.
Şi iată că, la o cotitură a vorbirii lor, părintele luă cuvântul şi spuse:
- Mare este puterea rugăciunii, iubiţilor mei fii sufleteşti. Şi mari minuni săvârşeşte rugăciunea cea bine făcută...
Unul din cei de faţă întrebă:
- Dar, taică-părinte, ce înseamnă să fie bine făcută? Părintele luă grăire de răspuns, spunând:
- Ascultaţi, fiilor... Rugăciunea ca să fie bine făcută nu trebuie să fie numai o înfăţişare, ci trebuie să fie un adevăr. Dacă, de pildă, am pune într-o sobă o lumânare. Ea va da înfăţişarea că acolo arde un foc la care ne-am putea încălzi, dar când ne-om apropia, vom vedea că-i numai flacără slabă, care nu ne poate încălzi de loc. Asemenea este şi cu rugăciunea. Ea nu trebuie să fie numai o părere, ca lumânarea de-adineauri, ci trebuie să fie un foc viu care arde în sufletul nostru căci numai aşa va putea ca să ajungă la Dumnezeu... Dar afară de acestea, rugăciunea ca să fie bine făcută, se cade să mai îndeplinească o condiţie...
- Care? întrebă unul din ascultători. Părintele dădu răspuns, zicând:
- Rugăciunea, dragii mei, trebuie să fie fără oprire. Iată, spre pildă, un pârâu de munte. Atâta vreme cât se scurge la vale, izbindu-se de pietre şi de maluri, el este curat şi plin de viaţă, dar de îndată ce se opreşte undeva, el se iezeşte, iar apa lui se strică şi prinde tot felul de necurăţenii şi de mâl. Tot aşa este şi cu rugăciunea. Atâta vreme cât ea curge de vale, ca şi pârâul, ea este vie şi dă sufletului o bună răcoare duhovnicească, dar când s-a oprit se face şi în suflet o iezătură, are, curând se umple de toate gândurile şi ispitele cele rele... Dar în afară de acestea, dragii mei, rugăciunea încă mai cere ceva...
- Ce anume? întrebă altul din adunare.
Părintele răspunse:
- In sfârşit, dragii mei, rugăciunea trebuie să aibă rădăcină adâncă în sufletul nostru. Aţi văzut verdeaţa şi florile pe care le punem ca să înfrumuseţăm un loc pentru o bucată de vreme, sau bradul pe care-l punem la poartă în ziua de nuntă... Ele, deodată, par trainice şi frumoase, dar după o zi două, se ofilesc, iar a treia zi le dăm la gunoi. N-au putut sta mereu frumoase şi trainice, fiindcă n-au avut rădăcină, ele erau numai înfipte în pământ. Aşa-i şi rugăciunea. Ea nu e frumoasă şi trainică, decât dacă îşi are rădăcinile înfipte cu putere în sufletul nostru...
Cei de faţă dădură mulţumire pentru o asemenea frumoasă şi sănătoasă grăire.
Făcându-se astfel pârtie destulă în vorbirea despre rugăciune, unul din cei de faţă luând şi el cuvânt, zise:
- Cunosc şi eu o pildă despre rugăciune, pe care am să vă cer voie s-o povestesc...
Prietenii se grăbiră să-i dea încuviinţare, după care omul grăi:
- Iaca, un credincios sădi legume în grădina sa şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea ploaie. Şi... căzu ploaie. Când avu nevoie de vreme frumoasă, el se rugă din nou lui Dumnezeu, cerându-i să-i dea vreme frumoasă. Şi aşa, de toate câte avea nevoie, el se ruga lui Dumnezeu, şi Dumnezeu i le dădea.
Când veni însă vremea culesului, omul nostru văzu cu uimire şi cu mâhnire, că nimic nu se făcuse în grădină.
Atunci merse la părintele, şi-i spuse acestea plângându-i-se:
- Părinte, iaca eu m-am rugat şi nimic n-am făcut în grădina mea...
Părintele aflând felul în care se rugase acela, l-a dojenit cu blândeţă:
- Te-ai rugat cu greşală, fiul meu... Omul arătând mirare, părintele zise:
- Noi nu trebuie în rugăciunile ce înălţăm lui Dumnezeu să-i arătăm ce are de făcut El, ci numai să ne aşezăm sub voia Lui. Iar prin aceea ce s-a petrecut în grădina ta, El a voit să-ţi arate aceasta. Fii, aşadar, băgător de seamă pe viitor...
Şi gospodarul acela, fiind un credincios cu adevărat, nu numai că nu s-a supărat de vorbirea părintelui, ci, mai vârtos i-a mulţumit, şi de atunci s-a rugat în felul cel cuvenit, adică cerând să se facă voia Domnului în toate... Gospodarul, sfârşind povestea sa, zise:
- Da, fraţilor, rugăciunea-i putere mare, iar cu ajutorul ei putem ajunge chiar până la Dumnezeu...
Iar pentru a încheia, părintele rosti încet dar cu mare tărie sufletească:
- Da, fiii mei, rugăciunea este puterea duhovnicească cea mai mare...
Alexandru Lascarov Moldovanu
Putere Crucii - Povestiri crestine, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Putere Crucii - Povestiri crestine"
-
O lume privita dintr-o parte
Publicat in : Religie -
Slujba Domnului
Publicat in : Religie -
O intamplare mica
Publicat in : Religie -
Marturia mincinoasa
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.