Dragostea la prima vedere există... dar Woody Allen zice că e bine ca întotdeauna să arunci o a doua privire.

Roberto Gervaso: Dragostea la prima vedere este adesea o omisiune. Când o femeie te întreabă ce se întâmplă cu ea, înseamnă că deja s-a întâmplat cu altcineva.

Dragostea şi tusea nu se pot ascunde, Publio Ovidio Nasone.

S-a scris suficient de limpede pe această temă:

Forţa impresiilor este asemenea apei, pe care dacă nu o stăpâneşti, atunci vei ajunge să fii stăpânit de ea, aruncându-te nu de puţine ori în abis.

De exemplu, din momentul în care întâlneşti o persoana de sex opus care îţi place cum arată, şuvoiul impresiilor se declanşează, putând să genereze în timp sentimente tot mai puternice, care pot ajunge de nestăvilit în cele din urmă.

[Apreciază momentul unui prim sărut. Ar putea fi ultima oară când mai eşti proprietarul inimii tale, precizează R.M. Drake].

Odată ajuns în acest punct nici un argument raţional nu mai poate fi interpus ca „baraj" şi atunci cu siguranţă vei ajunge să înţelegi că te-ai îndrăgostit.

Dragostea este o nebunie temporară. Erupe precum un cutremur si apoi dispare... Iar atunci când dispare va trebui să iei o decizie. Trebuie să ştii să laşi în urmă dacă rădăcinile tale au devenit mult prea încolăcite încât începe sa doară (Constantin Noica: De altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: Simt că te pot părăsi, le iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine - şi acum te pot părăsi. E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Când pleci, e bine să crezi că ai socotelile încheiate.) Pentru că asta este dragostea adevărată. Dragostea nu doare, nu te lasă fără aer, nu este doar emoţie, nu este un amestec de promisiuni spuse în vag.

Dacă iubeşti pe cineva, eliberează-l. Dacă se întoarce, a fost întotdeauna al tău. Dacă nu, nu a fost niciodată, Kahlil Gibran.

Liam Neeson mărturisea: Toată lumea spune că iubirea doare, dar acest lucru este fals. Singurătatea doare. Abandonul doare. Pierderea cuiva drag doare. Invidia (resentimentul, pasiunea) doare. Toata lumea confundă aceste lucruri cu iubirea însă, în realitate, iubirea este singurul lucru din lume care (vindecă) trece peste orice durere şi care te face să te simţi minunat din nou. Iubirea este singurul lucru din lume care nu doare.

Lipsa resentimentelor e deseori semnul unei nobleţe. Ratatul suferă şi nutreşte sentimente de răzbunare mult mai cumplite decât desfrânatul, notează memorabil Alexandru Mironescu.

De asemenea se ştie că:

Dragostea în sine reprezintă urmările care au succeciat de atunci de când ai fost îndrăgostit, iar acest lucru este o adevărată artă şi un accident norocos.

La început au fost câteva mici impresii amestecate printre multe altele, după aceea prin reîntâlnirea persoanei în cauză, acestea s-au multiplicat vertiginos, pentru ca în final „paharul să dea pe dinafară" într-un sentiment ce nu mai poate fi ascuns. Din acel moment, forţa impresiilor acumulate se va „converti" în cea a sentimentelor, care vor ajunge sub o formă sau alta să îţi dicteze comportamentul şi alegerile.

E ceva rău în acest lucru?

Depinde de context, mai precis situaţia poate evolua către o frumoasa poveste de dragoste, dar şi către un adulter imposibil de evitat sau o istorie tristă a unor aventuri ascunse.

Puterea impresiilor este cea care dă savoare, culoare şi sens la tot ceea ce trăim, dar ea poate dărâma cu uşurinţă tot universul nostru interior în rnod ireversibil. Este asemenea descatuserii fortelor naturii după o abţinere prelungită.

Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea sa-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am râvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decât mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam de unde era să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atârnă când intr-o parte, când într-alta după imponderabile de care rar ne dăm seama. Iată de ce prăbuşirea noastră, în lipsa coloanei vertebrale, e aşa de catastrofală, scrie Mihail Drumes.

Din iubirile la întâmplare se nasc cele mai mari catastrofe, ne apostrofează Ortega y Gasset.

Indrăgostitul, când dragostea-l copleşeşte, iubeşte şi transfigurează cusurul fiinţei ce-o iubeşte, rosteşte Moliere.

Am văzut furtunile femeilor, le-am văzut pe cele ale mărilor şi am plâns mai mult pentru îndrăgostiţi decât pentru marinari, ni se adresează Byron.

Alain de Botton evidenţiază câteva nuanţe:

E poate adevărat că nu existăm cu adevărat până când nu ne vede cineva existând, nu vorbim cu adevărat până când nu înţelege cineva ceea ce spunem, în esenţă, nu suntem pe de-a-ntregul vii până când nu suntem iubiţi.

Dragostea îşi dezvăluie nebunia prin refuzul de a accepta normalitatea inerentă a persoanei iubite. De aceea îndrăgostiţii par plicticosi celor din jur. Pentru că numai trupul este deschis vederii, îndrăgostitul îşi pune speranta in fidelitatea sufletului faţă de învelişul sau, speranţa că trupul deţine un suflet pe potriva, ca ceea ce epiderma reprezintă se dovedeste a fi ceea ce este.

Ce vezi la ea? îi spune mintea oglinzii; ce vrei sa vezi la ea? ii spune inima oglinzii.

Cele mai atrăgătoare femei nu sunt cele care ne dau voie să le sărutăm imediat (devenim repede nerecunoscători) şi nici cele care nu ne lasă deloc să le sărutăm (Ie uităm repede), ci cele care ne duc de nas între aceste extreme.

Evităm ideea de neimaginat că nevoia de dragoste preexistă întotdeauna iubirii noastre pentru cineva anume.

Când doi oameni nu mai reuşesc sa transforme diferenţele dintre ei în glume, e un semn că au încetat să se iubească.

Motivul certurilor nu este niciodată atât de important ca disconfortul al căror pretext sunt. Dragostea neîmpartăşită poate fi dureroasă, dar e o durere lipsită de primejdie, pentru că nu implică prejudicii aduse altcuiva decât ţie însuţi; o durere intimă, pe cât de dulce-amăruie, pe atât de autoindusă. Dar imediat ce dragostea capătă reciprocitate, trebuie să fii pregătit să renunţi la pasivitatea de a fi rănit şi să-ţi asumi răspunderea de a provoca răni.

Ţin la tine, aşa că o să te enervez, te-am onorat cu o viziune despre cum ar trebui să fii, aşa că o să te rănesc.

Ceea ce este atât de înspăimântător este măsura în care poţi să idealizezi pe cineva, când îţi e atât de greu chiar să te suporţi pe tine însuţi - tocmai pentru că aşa o problemă există...

Detest să n-am încotro decât să risc iubindu-te aşa.

John Steinbeck scria:
In primul rând: dacă sunteti îndrăgostiţi, e un lucru bun; este cel mai bun lucru care se poate întâmpla oricui. Nu lăsa pe nimeni sa-l faca mic sau neînsemnat în ochii tăi.

In al doilea rând: există mai multe tipuri de dragoste.

Unul este acel lucru interesat, meschin, zgârcit şi egoist în care unii utilizează dragostea pentru a-şi da importanţă. Acesta este tipul urât şi schilodit:

Se întâmplă (pasiunea) atunci când un bărbat alege o femeie şi înseamnă ca este îndrăgostit de ceva din propria fiinţă care n-are nimic de-a face cu femeia respectivă.

Sau seamănă cu maică-sa, sau este brunetă şi lui i-e teamă de blonde, sau încearcă să se răzbune pe cineva, sau nu este sigur că este bărbat şi vrea să se convingă.

Un individ pe care l-am cunoscut şi care studiase aceste probleme mi-a spus că bărbaţii nu se îndrăgostesc de femei, ci de ceva care să-i schimbe. Dar vor ca ei să aducă schimbarea.

Când un bărbat se îndrăgosteşte, există nouăzeci la sută şanse sa întâlnească singura femeie care nu i se potriveşte.

Celălalt mod sănătos este o revărsare a tot ceea ce este frumos în tine - de la bunătate, la consideraţie şi respect - nu numai respectul în plan social, ci un respect mult mai mare caru vine din recunoaşterea unicităţii şi valorii unei alte persoane.

Primul tip (pasiunea) te poate face bolnav, mic şi slab, în timp ce cel de al doilea poate revărsa în tine forţă, curaj şi bunătate. Şi chiar o înţelepciune pe care nu ştiai că o ai.

Spui că nu este un foc de paie (pasiune). Dacă simţi atât de profund, atunci cu siguranţă că nu este un foc de paie. Dar nu cred că mă întrebi ce simţi. Tu ştii asta mai bine decât oricine altcineva. Ce îţi doreşti este ca eu să te ajut cu ceea ce ai putea face în această privinţă, iar acesta este un lucru pe care pot să ţi-l spun.

Acordă-i gloria pe care o merită şi bucură-te de ea şi fi recunoscător pentru asta. Darul iubirii este cel mai bun şi mai frumos dar. Incearcă să-l trăieşti din plin. Dacă iubeşti pe cineva - nu există nimic rău în a spune asta - trebuie doar să-ţi aminteşti că unii oameni sunt foarte timizi şi, uneori, dedarea iubirii trebuie să ţină cont de această timiditate.

Fetele au un mod de a şti ceea ce simţi, dar, de obicei, le şi place să le spui ceea ce simţi.

Uneori se întâmplă ca, dintr-un motiv sau altul, sentimentele tale să nu fie împărtăşite, însă aceasta nu înseamnă că tot ceea ce simţi este mai puţin bun sau mai puţin valoros.

Şi, nu în cele din urmă: ştiu ceea ce simţi pentru că şi eu am simţit aşa şi sunt sunt bucuros că ţi se întâmplă şi ţie.

Omul care încearcă să cucerească dragostea cuiva prin fapte bune, ajunge să facă experienţa amară a ingratitudinii. A-ţi fi frică de dragoste înseamnă a-ţi fi frică de viaţă, iar când îţi este frică de viaţă eşti pe trei sferturi mort. Cei care nu au încercat niciodată intimitatea profundă şi nici apropierea iubirii reciproce fericite, au pierdut cel mai mare lucru pe care îl are viaţa de dăruit. Oamenii civilizaţi nu-şi pot satisface pe deplin instinctele sexuale fară iubire. Totalul de sex nedorit îndurat de o femeie este probabil mai mare în căsătorie decât în prostituţie. Ceea ce oamenii numesc luptă pentru existenţă, nu este altceva decât lupta pentru ascensiune, Bertrand Russel.

Sex-appeal-ul este doar 50%, meritul femeii. Restul este meritul bărbatului care se uită la ea, declară Sophia Lorett.

Constantin Noica ne-a lăsat câteva gânduri despre iubirea dintre băiat şi fată:

Te iau în braţe: mersul meu să fie mersul tău. Iţi cânt ceva. Cântecul meu să fie vibraţia ta. Scriu o carte: emoţia mea în idee să fie a ta. Vreau să sporesc prin tine. Tot ce mă sporeşte e adevărat.

Tu eşti o noapte, eu o stea. Eu sunt un haos, tu o lumină; eu sunt cuget, tu o problemă; caută-mă şi, mai departe, am să mă ascund în tine.

Eşti contemporan (ai simultaneitate în timp, spun teologii) cu cel pe care îl iubeşti. Asta e tot - şi înseamnă înfrângerea umană a timpului.

Chris Simion ne împărtăşeşte din experienţa iubirii ei:

Iubirea nu aduce durere. Iubirea aduce pace.

Am brodat neîntrerupt pajisti de visuri. Ardeam să petrec tot timpul impreuna cu el, de dimineaţă până dimineaţă, în necuvinte. Imi era dor de el întruna şi dorul de el mă facea sa nu mă simt singură. Ani de zile am trăit dependentă de respiraţia lui, ca de o boală.

Nimeni nu are de unde să ştie ce te doare şi ce nu te doare. Poate, dacă ai noroc, să te intuiască, dar atât. Şi totuşi, nu poate sa ştie dacă acolo unde el calcă e cărare de munte printre stânci, printre flori sau printre lacrimi. Iubirea nu înseamnă să-ţi laşi sufletul sa fie un teren de joacă pentru nebuni, ci un ring de dans unde nu ai voie să te opreşti, unde trebuie să rezişti până la capăt, indiferent de muzica pe care o auzi, indiferent că-ţi place sau că nu-ţi place, că ai obosit, că-ţi este frică... In infinit nu există popas. Dacă ai obosit, îţi tragi răsuflarea din mers.

Ştii destul de bine că în profunzimea ta există doar o singură magie, o singură putere, o singură salvare... şi asta se numeşte iubire. Ei bine, atunci, iubeşte ca să se vindece neputinţa ta. Nu te împotrivi, nu fugi de ea. Este resentimentul tău care doare, nimic altceva. Hermann Hesse

A iubi înseamnă a înceta să trăieşti pentru tine, a face ca toate sentimentele omeneşti, teama, speranţa, durerea, bucuria, plăcerea să nu depindă decât de o singură fiinţă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nicio limită simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu trăieşti şi să nu gândeşti decât pentru a o face fericită; a turna măreţie în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferinţă şi suferinţă în plăcere; adică a întruni în sine toate contradicţiile. Dacă te vei îndrăgosti vreodată, păstrează-ţi bine taina! N-o da în vileag mai înainte de a şti cui îţi deschizi sufletul. Ca să-ţi aperi din vreme această iubire ce n-a luat încă fiinţă, învăţă să nu te încrezi de fel în lumea asta.

Iubirea şi pasiunea sunt două stări sufleteşti diferite, pe care oamenii le confundă mereu.

Iubirea comportă o reciprocitate de sentimente, o certitudine a bucuriilor pe care nimic nu le poate vătăma şi o foarte statornică împărtăşire a aceloraşi plăceri - iubirea neputând să existe fără cunoaşterea intimă a plăcerilor ce o perpetuează -, o totală aderenţă între inimi pentru a nu îngădui nicio gelozie. Atunci posesiunea devine un mijloc şi nu un scop; o infidelitate produce suferinţă, dar nu desparte; sufletul nu mai este ba arzător ori turburat, ba rece sau senin, ci e necontenit fericit; în sfârşit, dorinţa, desfăşurată ca printr-o inspiraţie divină peste întreaga imensitate a timpului, ni-I colorează într-o singură nuanţă: viaţa pare albastră ca un cer senin.

Pasiunea este presentimentul iubirii şi al infinitului ei, după care aspiră orice suflet sensibil. Pasiunea e o speranţă ce poate fi înşelată. Pasiune înseamnă şi suferinţă şi tranziţie totodată; chin şi zbucium pustiitor, mistuindu-se în dorind, simţind tot ceea exprimă cuvântul pasiune: durere, suferinţă; se amestecă de-a valma vâltorile ridicate de vanitate, de amorul propriu, de trufie, toate aceste feluri de egoism care se înlănţuiesc; pasiunea inceteaza atunci când speranţa a murit. [Obsesia continua chiar dacă speranţa a murit] Şi bărbaţii şi femeile pot să nutrească mai multe pasiuni; e atât de firesc să alergi după fericire! Insă nu iubeşti decât o singură dată.

Toate discuţiile despre sentimente se pot rezuma la aceste două întrebări: e vorba de o pasiune? Sau e vorba de iubire? Honore de Balzac

Ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost încredinţată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu... Iubirea este un imbold pentru fiecare să se desăvârşească, să devină cineva, să devină o lume el însuşi de dragul cuiva, scrie Rainner Mariei Rilke.

Indoiala Adam Mickiewicz

Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc,
Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc;
Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte,
Ceva îmi lipseşte, un dor mă cuprinde;
Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire:
Noi suntem prieteni sau asta-i iubire?
De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt
Să fac chipul tău să-mi revină în gând;
Uneori totuşi simt far’să vreau, că mereu
Acest chip este-aproape de cugetul meu
Şi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire?
Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum
Lângă tine să viu, ce mă doare să-ţi spun;
Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale,
Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale;
Şi-atuncea, intrând, mn-ntrebam cu uimire:
Am venit ca prieten? Sau venii din iubire?
Sănătatea să-ţi apăr, eu şi viaţa mi-aş da,
Aş intra şi-n infern pentru liniştea ta;
Căci în inima mea nu-i dorinţă mai vie
Decât pace să ai şi trupească tărie.
Şi atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?
Când pe mâinile mele-ţi cobori a ta palmă,
O plăcută simţire mă-nvăluie, calmă,
Parcă viaţa-ntr-un somn liniştit mi-o sfârşesc;
Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezesc
Care-mi pun răspicat vechea mea întrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?
Iar când strofele-acestea le-aşternui pentru tine,
N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine;
Ci, uimit, nici măcar nu luai seama prea bine
Ce idei mi-au venit, împletite în rime,
Şi mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire?
Asta-i prietenia sau e, poate, iubire?

Nu există prietenie între băiat şi fată, ci doar iubire; căci se merge cu mintea foarte adânc pe intimităţi, iar prietenia e cu totul altcev a: fără nici cel mai mic interes. Părintele Arsenie Papacioc

Unii confundă obsesia pentru o persoană de sex opus cu dragostea pasională, însă cele două sunt absolut diferite. Este uşor să confunzi o fixaţie pe

Relaţia de dragoste nu trebuie confundată cu îndrăgostirea cineva cu iubirea - căci te gândeşti la acel cineva constant şi simţi nevoia de apropiere, însă ele sunt chiar opuse cel puţin dintr-un punct de vedere: în timp ce, atunci când iubeşti, vrei tot ce este mai bine pentru persoana iubită, când te fixezi obsesiv pe cineva te gândeşti la propriile dorinţe şi nevoi, nu ale persoanei.

Ce este şi cum se manifestă obsesia pentru o persoană? Dicţionarul explicativ român defineşte în general o obsesie ca fiind o „tulburare a voinţei care se manifestă prin idei fixe, prin dorinţa irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conştient de caracterul anormal al acţiunilor sale" sau ca „imagine sau idee inadecvată care revine neîncetat in câmpul conştiinţei, stăruitor şi anormal, o preocupare chinuitoare". Intr-adevăr - cu precizarea că individul nu este întotdeauna conştient de caracterul anormal al obsesiei sale, aşa se poate defini această fixaţie pe o persoană de sex opus: persoana are gânduri fixe şi constante despre celălalt, dorinţa de necontrolat de a o vedea sau auzi, o preocupare intensă faţă de ceea ce face celălalt.

Aceasta preocupare devine într-atat de obsesiva, încât uneori persoana obsedată nu mai poate îndeplini activităţi normale din viaţa de zi cu zi, fiind blocat în gândurile persistente despre celălalt: îi vine greu să meargă la serviciu, să se întâlnească cu alte persoane şi sa aibă o viaţă socială normală. Obsesia pentru o persoană poate evolua şi determina probleme cu somnul: persoana visează pe celalalt în fiecare noapte şi gândurile îi tulbură odihna. In final, se poate ajunge de la nevoia de a o vedea şi auzi, la colecţionarea unor poze cu acea persoană, până la a o urmări pe furiş, a îi urmări viaţa şi ce face pe parcursul unei zile - în acest stadiu, doar o intervenţie specializată poate ajuta eficient pe cel obsedat.

De ce apare obsesia pentru o persoană? Iniţial, fixaţia poate fi uşor confundată ui dragostea: întâlneşti sau doar observi o anumita persoană şi constaţi apoi că numai la ea te gândeşti! însă evoluţia anormală a acestei fixaţii este radical diferită de iubire: obsesia presupune că nu te gândeşti la binele acelei persoane - ca în cazul iubirii, ci la propria dorinţă şi nevoie disperată de a o vedea, de a fi în apropierea sa. Mai mult, uneori cel obsedat nu este interesat să cunoască cu adevarat persoana, ci îşi creează mental o anumită imagine distorsionată despre cine este, ce o caracterizează, ce viaţă are. Obsesia provine dintr-un egocentrism exacerbat: chiar dacă eşti intrusiv în viaţa celuilalt, îl deranjezi evident cu insistenţele tale, nu îţi pasă şi nu iei în vedere dorinţele celuilalt, ci doar pe ale tale - care te controlează.

Obsesia pentru o persoană se dezvoltă datorită unor trăsături de personalitate specifice: egocentrism, o timiditate exacerbată, stimă de sine scăzută, închidere în sine. Persoana care face obsesii are un stil de relaţionare ciudat, nu poate comunica adecvat cu oamenii din jur şi este de obicei extrem de introvertită, închisă în sine. Acest mod deficient de socializare poate proveni fie din dificultăţi în dezvoltarea psihologică, fie dintr-un mediu familial dezorganizat, agresiv sau experienţe traumatizante. Stima de sine scăzută îl impiedică pe acest om sâ dezvolte relaţii normale de cuplu şi sâ creadă că ar merita o anumită persoana - motiv pentru care se „mulţumeşte" să o urmărească pe furiş! Insa stima de sine se poate dezvolta fie intr-un complex de inferioritate - după cum s-a spus mai devreme, dar şi intr-un complex de superioritate ce îl maschează pe ultimul - persoana se consideră specială, diferită, deasupra „muritorilor de rând", netrebuind să urmeze regulile sociale ale celorlalţi!

Obsesia pentru o persoană nu se poate dezvolta în lipsa unui egocentrism exacerbat: alţi indivizi nu contează, ci numai nevoile personale. De aceea, deşi persoana are un stil de comunicare închis, rigid, poate fi deosebit de intrusivă în viaţa altora - în special în viaţa persoanei pentru care are o fixaţie. Se ajunge de la provocarea unor întâlniri „întâmplătoare" la urmărirea propriu-zisă a celuilalt în necunoştinţă de cauză. Se ajunge la urmărirea lui şi prin internet, se sparg parole personale, se intervine cât se poate de concret în viaţa celuilalt. Nevoia acută şi de necontrolat conduce acţiunile persoanei obsedate - uneori, deşi ştie că nu trebuie să facă ceea ce face, nu se poate opri şi îşi găseşte justificări diverse: „doar nu fac nimic rău, nu o deranjez"!

Obsesia pentru o persoană de sex opus este cu atât mai gravă cu cât, chiar dacă individul la un moment dat se vindecă de aceasta stare de fixaţie, nu trece mult până ce dezvoltă o alta, legată de o altă persoană. Atât timp cât nu relaţionea/ă în mod normal şi se închide m propria-i lume mentală, individul nu poate întreţine o relaţie normală - deşi uneori, la prima vedere, ui pare absolut în regulă. Când se dezvolta aceasta obsesie? Atunci când individul întâlneşte sau observă în anturaj - la serviciu, în grupul de cunoştinţe, intr-un bar, nu contează - o persoană la care apoi se gândeşte constant. Ce urmează? Uneori, abordează persoana, se întâlneşte cu ea, are o perioadă o relaţie care pare în regulă - ţinta obsesiei nedându-.şi seama despre ce este vorba. Insă simptomele - se gândeşte constant la ea, o visează, simte nevoia să o vadă sau să o audă mereu, începe să o verifice şi să intre abuziv în viaţa ei personală, cât mai curând şi de multe ori relaţia se termină - însă nu şi obsesia. Alteori, individului îi este teamă de respingere, nu ştie cum să abordeze persoana, nu găseşte strategii de comunicare şi astfel dezvoltă în sinea sa, şi fără a relaţiona direct cu persoana, obsesia.

„Se mulţumeşte" astfel să o urmărească de la distanţă, ca un adorator tăcut. Insă există riscuri: dacă îşi vede obiectul adoraţiei cu un alt individ de sex opus, ieşind la întâlniri şi simţindu-se bine, obsesia poate căpăta laturi agresive: fie faţă de ţintă, fie faţă de propria persoană. Aici depinde mult ce fel de complex a dezvoltat individul: cel cu un complex de superioritate îşi va îndrepta agresiunea asupra celuilalt, simţindu-se trădat, iar cel cu un complex de inferioritate şi-o va îndrepta asupra propriei persoane, simţindu-se incapabil...

ieromonah Benedict Stancu

Cheia labirintului casniciei:supletea iubirii; Editura Eena

Cumpara cartea "Cheia labirintului casniciei:supletea iubirii"

 

• Indragostirea: un inceput, nu o cale!
  Publicat in : Editoriale
• Despre indragostire
  Publicat in : Credinta
• A da si a lua
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: