Tot ce a fost scris aici, despre mintea cea cu adevărat duhovnicească, începând cu deplina lăsare în voia lui Dumnezeu şi terminând cu rugăciunea văzătoare, poate fi corect înţeles doar atunci când însuşi omul va ajunge în starea duhovnicească de întreagă înţelepciune a minţii şi a sufletului. Altfel, toate tentativele de a înţelege cu ajutorul lecturării esenţa fenomenelor duhovniceşti, vor duce la falsa cunoaştere, deoarece mintea care cugetă trupeşte nu are posibilitatea să perceapă ceea ce este arătat de la Duhul lui Dumnezeu, pentru că ceea ce este cu adevărat duhovnicesc este o taină. De aceea puţine se pot spune despre rugăciunea văzătoare, deoarece păşim pe acel tărâm unde trebuie „să tacă tot trupul omenesc". Iar acel care este ridicat de Domnul în aceste lăcaşuri, devine el însuşi un văzător tainic.
Contemplarea premerge adevăratei vederi a raţiunii. Rugăciunea curată contemplativă anticipează, prin sine, cea mai înaltă treaptă a tuturor virtuţilor, şi anume rugăciunea văzătoare. Această virtute mai este numită şi fecioria duhului. In rugăciunea văzătoare, mintea îl vede nemijlocit pe Dumnezeu, cunoaşte tainele iconomiei Sale, începând cu sfatul aumnezeiesc privind creaţia omului şi terminând cu a doua venire a lui Hristos şi înfricoşata Judecată, şi se îndreaptă spre înţelegerea marilor taine dumnezeieşti. Cele mai vrednice minţi contemplative sunt sălăşluite de către Tatăl în cele mai înalte lăcaşuri cereşti, în lăcaşurile fecioriei duhovniceşti, deoarece e nevoie ca măcar în unii să lucreze cu toata plinătatea toate puterile fiinţei omeneşti. In unii ca aceştia întreaga înţelepciune duhovnicească trece în feciorie duhovnicească, iar viaţa contemplativă şi rugăciunea curată trec în rugăciunea văzătoare.
Acestea le rânduieşte însuşi Domnul Atotţiitorul, hrănindu-l cu cereştile taine. Pe un asemenea om ceresc, care trăieşte duhovniceşte însă cu trupul rătăceşte pe pământ, Dumnezeu îl introduce în rugăciunea văzătoare, în vederea celor mai ascunse taine dumnezeieşti, şi aceasta poate fi o maximă luminare a minţii şi a sufletului. In fecioria duhului are loc atât dobândirea tuturor desăvârşirilor posibile şi o posibilă apropiere faţă de Dumnezeu, cât şi urcarea în cetatea apocaliptică Ierusalimului celui nou care se pogoară din Cer de la Dumnezeul Meu (Apocalipsa 3,12). Sunt rari cei pe care Domnul îi ridică în această stare de adevărată feciorie a duhului. De aici, omul îl slăveşte pe Dumnezeu cu inima sa, în care răsună cuvântul cântat de Biserică cu putere: „Luminează-se întru unimea Treimii cu sfinţenie de taină". In sufletul curăţit, în măsura în care aceasta este posibil, după spusele Sfântului Macarie cel Mare, „însuşi Duhul petrece", şi acesta este mult iubit de Dumnezeu. Şi se bucură Domnul, cu bucuria Duhului, de un asemenea suflet, care este mireasa Lui.
Sfinţii Părinţi aseamănă astfel de suflete cu soarele, deoarece ele vieţuiesc având raţiune dumnezeiască, primind lumină de la Lumina cea pururea fiitoare. Adevărata viaţă duhovnicească începe odată cu primirea de către om a înfierii lui Dumnezeu, după har. Şi deoarece omul a devenit fiu şi moştenitor duhovnicesc, el este, asemenea lui Hristos, moştenitor al Tatălui Ceresc, Care îi dăruieşte fiului Său după dar mintea lui Hristos, ca astfel cel înfiat să trăiască în slava lui Dumnezeu.
Fragment din cartea "Calea rugaciunii launtrice. Manualul isihiei", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Calea rugaciunii launtrice. Manualul isihiei"
-
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Religie -
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
Publicat in : Religie -
Rugaciunea
Publicat in : Credinta -
Rugaciunea sotilor
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.