Consider că ar fi trist să încheiem o serie de conversaţii (sau prelegeri) despre frumuseţe cu discuţia despre urâţenie. Dacă urâţenia ar fi ultimul cuvânt, ai înţelege că nu poţi şi nu trebuie să faci aceasta. Dar dacă voi vorbi despre locul, rolul şi semnificaţia urâtului, o voi face în contextul frumuseţii şi pentru că eu cred că urâtul este foarte important şi are o semnificaţie - nu doar estetică, ci şi morală şi chiar duhovnicească.

Ieri v-am atras atenţia asupra faptului că, încă din primele zile ale creştinismului, conceptul de frumuseţe a fost considerat ca aparţinând domeniului spiritual şi, încă din antichitate, se vorbea despre frumuseţe şi bunătate împreună. In Grecia Antică, o persoană era descrisă ca fiind frumoasă, bună şi curajoasă cu ajutorul unui singur cuvânt, care combina toate aceste caracteristici. Iar scrierile în care Biserica Primară a combinat învăţăturile ascetice şi mistice au fost adunate sub un singur nume:  „iubirea de frumos". Nu de aparenţă, ci de frumuseţea profundă, esenţială, atât exterioară, cât şi interioară.

Acest simţ al frumosului i-a determinat pe autorii antici să afirme că toată viaţa este o operă de artă, că fiecare dintre noi este un artist, că datele noastre, am putea spune, materialul, fizic, psihic şi spiritual, care constituie personalitatea noastră, sunt asemenea materialelor din care un sculptor este chemat să confecţioneze o statuie. Tot ceea ce face cineva pentru a se dezvolta în plinătatea demnităţii sale este opera artistului, iar vârful artei este lupta care la care suntem chemaţi să aspirăm, este exprimat în cuvintele Sfântului Irineu de Lyon când spune: „Slava lui Dumnezeu este omul care a ajuns la măsura deplină joacă un rol şi îşi are locul nu numai în domeniul sculpturii, al artelor plastice, al muzicii, ci şi în primul rând, el spune: „Frumuseţea va salva lumea". Frumuseţea a fost înţeleasă în tradiţia clasică drept puterea de convingere a adevărului, ca revelaţie a realităţii aşa cum este ea. In adevărata ei lumină, fără urâţenia pe care i-o impune adesea înţelegerea greşită sau distorsiunea pe care o aducem în această lume. Dar Dostoievski insistă, de asemenea, asupra faptului că frumuseţea este o taină, că nu este univocă, că există în ea o multiplicitate care face dificilă deosebirea frumosului de urât, aşa cum deosebim o culoare de alta, cum întunericul diferă de lumină.

Am reprodus ieri un citat din Dostoievski, în care acesta vorbeşte despre mai multe aspecte. Pentru el, există două tipuri de frumuseţe. Şi, aşa cum se întâmplă adesea la Dostoievski, ceea ce afirmă necesită explicaţii lungi, pentru că nu întotdeauna înţelege el însuşi foarte clar ce vrea să spună atunci când susţine că există două feluri de frumuseţe. Mai departe, în notele sale, scriitorul explică faptul că nu este vorba despre două tipuri diferite de frumuseţe, ci despre o singură frumuseţe care poate fi privită în două moduri. Se poate privi cu o inimă curată, cu o minte limpede, sau se poate privi şi vedea distorsionat, cu o înţelegere greşită, transferând la ceea ce vedem - „vedem" în sensul cel mai larg al cuvântului - propriile noastre percepţii sau stări interioare.

V-am relatat deja povestea povăţuitorului duhovnicesc care, atunci când s-a uitat la prostituată, a văzut în ea doar strălucirea frumuseţii pe care i-o dăduse Dumnezeu. Ucenicii Săi, fiind încă în stăpânirea poftei şi a ispitei, nu puteau să se uite la ea fără să vadă urâţenia curviei ei. In acest sens, e cert faptul că frumuseţea este unică, frumuseţea este inimitabilă, frumuseţea este holistică, dar modul în care vedem frumuseţea poate fi o problemă; Nu este vorba doar de frumuseţe, ci de tot ceea ce există în viaţă. Privirea noastră trebuie să fie limpede, inima noastră trebuie să fie curată, mintea noastră trebuie să fie luminată, întreaga noastră fiinţă trebuie să aibă integritate şi plenitudine, dacă vrem să vedem plenitudinea şi integritatea în jurul nostru.

Astfel, dualitatea nu este conţinută în frumuseţe, ci în om. Omul este divizat în sine. Ceea ce spun despre om nu mai are nevoie, evident, de explicaţii suplimentare, dar Apostolul Pavel spune în două locuri din epistolele sale că simte în sine confruntarea dintre două legi: legea vieţii şi legea stricăciunii. Este impulsul de a trăi viaţa din plin, de a creşte la maximum, de a depăşi orice sclavie şi îngustime, iar celălalt impuls care înclină spre inerţie, de a se mulţumi să nu mai fie vocaţia omului, de a se târî în loc să trăiască.

In altă parte, el oferă o altă alegorie: susţine că în el, ca în oricare dintre noi, există un Adam nou, după chipul lui Hristos, şi un Adam vechi, după chipul celui care a ales moartea şi stricăciunea. Atunci când ne confruntăm cu frumuseţea, suntem provocaţi nu doar să recunoaştem frumuseţea şi să o deosebim de urâţenie. Există frumuseţe care poartă venin, nu în sine, ci pentru că noi o vedem astfel; şi există urâţenie - urâţenie obiectivă, vizibilă - care poate juca un rol pozitiv.

Am întâlnit pentru prima dată acest gând din întâmplare, într-un poem al scriitorului francez Baudelaire. Iertaţi-mă că am citat din nou un autor străin şi nu pe scriitorii englezi potriviţi în acest caz. Are o poezie intitulată „Un hoit", în care descrie cum, în timp ce se plimba pe un drum de ţară, a dat peste un cadavru în descompunere. Il descrie grosolan şi apoi trece la un alt gând: „Dar nu uita: şi tu, exudând contagiune, cadavru vei zăcea putred".

Apoi continuă şi ne face să ne dăm seama că acesta nu este ultimul cuvânt. Cred că acest lucru este foarte important: în orice denaturare, ori de câte ori ne confruntăm cu un neadevăr, să fim capabili să citim sensul celor cu care ne confruntăm, să îl depăşim şi să mergem dincolo de urâciune, spre o viziune diferită.

Vorbind din perspectiva fostei mele profesii, în calitate de medic am apreciat orice lucru care aducea un pacient la mine. Nu pentru că am făcut profit din aceasta, ci pentru că, dacă o persoană nu ar simţi durere sau o senzaţie neplăcută, nu şi-ar face griji cu privire la starea ei şi, prin urmare, ar muri de o boală necunoscută.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre urâţenie atunci când ne atrage atenţia asupra ei. Ceea ce aş vrea să înţelegeţi din ceea ce tocmai am spus este că urâţenia nu reprezintă în primul rând o formă sau o trăsătură sau o aparenţă, ci în modul în care percepem mesajul cu care ne confruntăm şi ce se întâmplă cu noi atunci când ne confruntăm cu el. Aş spune aici ceea ce s-a spus despre frumuseţe: urâtul este în ochii privitorului, în percepţia noastră. Dar putem spune şi despre urâţenie că poate fi obiectivă.

Ceea ce este frumos pentru un englez poate părea urât pentru un african sau un chinez, pentru că în fiecare ţară există un ideal diferit, un „canon" al frumuseţii. Dacă ne amintim, de exemplu, de imaginile sfinţilor, vedem că imaginea unui sfânt englez diferă de cea a unui sfânt grec prin contur, culoare, mărime. Cu toate acestea, ambele imagini simt o încercare de a prezenta cea mai frumoasă imagine care poate exista. Totuşi, pentru artistul englez nu există nimic mai frumos decât chipul englezesc, iar pentru artistul grec şi rus nu există nimic mai frumos decât chipul grecesc şi rusesc. Există frumuseţe în toate aceste imagini, dar forma ei este diferită.

Am cu mine un fragment dintr-un interviu realizat cândva de un bărbat pe nume Jacques Brel, un cântăreţ născut în Belgia, care a trăit în ţările francofone, adică în Belgia, Franţa şi Elveţia, şi care a murit de cancer în Franţa. In acest interviu, el a fost întrebat despre aspectul său urât. Era urât, nimeni nu nega acest lucru şi nici el însuşi. Aici, dacă îmi permiteţi, voi face o mică digresiune pentru a povesti o întâmplare foarte emoţionantă din viaţa Sfântului Vincent de Paul. Intr-o zi, când Sfântul Vincent era încă foarte tânăr (avea în jur de optsprezece ani), tatăl său l-a văzut uitându-se în oglindă şi a încremenit, pentru că nu se aştepta ca fiul său, fiind atât de urât, să se privească pe sine.

Şi l-a auzit pe Sfântul Vincent spunând: „Pentru bărbaţi sunt prea urât, dar poate că Dumnezeu mă va accepta ca atare". Aici, vedeţi, el evaluează urâţenia în funcţie de ceea ce era considerat frumos în timpul său, în rândul poporului său, în ţara sa, în circumstanţele sale. Dar există şi o soluţie la această problemă. Nu s-a dat bătut, a luat urâţenia ca pe o provocare şi s-a întrebat: „Ce poţi face dacă eşti aşa cum eşti?". Şi iată ce a făcut: a întruchipat cea mai înaltă operă de artă - arta sfinţeniei, arta de a deveni un om în frumuseţea desăvârşirii; un om a cărui sfinţenie se revarsă în jurul său şi se realizează în beneficiul unei vaste mulţimi de oameni, nu numai în timpul său, ci până în epoca noastră.

Când Brel a fost întrebat despre urâţenia sa, el a răspuns: „Cred că dacă o persoană este urâtă la o vârstă fragedă, ea scapă repede de sentimentul de importanţă. Când un băiat are cincisprezece ani, frumuseţea îi aduce o mulţime de dificultăţi, atât pentru vârsta lui, cât şi pentru viitorul său, pentru că în acel moment se concentrează pe faţa lui, pe aspectul său. Pentru cel urât nu este deloc dificil să supravieţuiască acestei vârste. Pur şi simplu, se angajează şi se luptă, îndepărtându-se de el însuşi şi grăbindu-se spre viaţă".

In acelaşi sens, deşi nu în aceleaşi cuvinte, vorbeşte şi Sfântul Vincent de Paul. Brel a fost apoi întrebat de ce abordează atât de des acest subiect în cântecele şi poeziile sale, iar el a răspuns: „Da, scriu despre aceasta pentru că vreau ca ceilalţi oameni să înţeleagă că atunci când o persoană este urâtă, nu va putea să-şi concentreze atenţia, a sa şi a celorlalţi, doar asupra sa. Dar tot ceea ce îi va rămâne sunt faptele sale şi ceea ce poate oferi şi împărtăşi cu alţi oameni".

Cred că este important să înveţi să fii creativ cu tot felul de urâţenii. Nu mă refer doar la o fată urâtă ca a Sfântului Vincent sau Jacques Brel. Noi toţi, atunci când ne privim, avem trăsături care nu ne satisfac. Trăsături care nu ne plac, pe care le dispreţuim, care credem că ne strică, ne împiedică să întruchipăm acea frumuseţe, acea revelaţie a frumuseţii pe care o putem deveni. Dar, în loc să ne retragem, să ne întoarcem de la ea, şi să spunem: „Ce minunat este că am o slăbiciune în mine! Da, este o infirmitate, dar mă poate învăţa să mă îndepărtez de mine şi să-mi îndrept atenţia spre ceea ce înseamnă mult mai mult, fie că este vorba de viaţă, de alţi oameni, de Dumnezeu, de o singură persoană sau de umanitate".

Dacă este vorba de o infirmitate psihologică sau morală în noi, o putem privi dintr-o perspectivă diferită, deşi întotdeauna percepem infirmitatea - lipsa de desăvârşire din noi - ca pe o urâţenie. Există un exemplu minunat în scrisorile Sfântului Apostol Pavel, când acesta se roagă lui Dumnezeu să-l izbăvească de slăbiciunea sa (oricare ar fi ea), iar Dumnezeu îi răspunde: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.

In consecinţă, Apostolul Pavel zice: Mă voi lăuda cu slăbiciunile mele, căci atunci tot ce este bun în mine va fi lucrarea lui Dumnezeu (cf. II Corinteni 12, 7-10). Cu alte cuvinte, acele trăsături urâte, acele slăbiciuni pe care le vedem în noi înşine, pot da libertatea lui Dumnezeu de a acţiona. Dacă am fi complet mulţumiţi de noi înşine, am putea să-i luăm libertatea de a lucra, căci am putea dori sau am putea decide să acţionăm singuri.

Există un alt aspect care ar putea fi numit transcendent, în care credinţa noastră este destul de coerentă cu psihologia jungiană, deşi o exprimăm oarecum diferit. Este vorba despre a descoperi o urâţenie în noi înşine care se dovedeşte a fi nu urâţenia noastră personală, ci o urâţenie moştenită: acele trăsături negative pe care le-am moştenit. Şi în acest caz putem alege două căi. Putem să ne întoarcem de la ele şi să spunem: „Oh, dacă nu aş avea această moştenire, aş fi liber să manifest slava lui Dumnezeu şi pe mine însumi.

Am putea face aceasta, dar am putea alege şi cealaltă cale, spunând: „Am moştenit nu doar slăbiciuni, infirmităţi sau calităţi vicioase, ci şi o sarcină. Dacă pot să schimb, atunci să transfigurez ceea ce am primit. Dacă pot crea ceva nou, atunci nu numai că mă voi schimba pe mine însumi, dar îi voi ajuta şi pe strămoşii mei. Şi nu voi transmite urmaşilor mei acele trăsături pentru care vor fi urâţi sau de temut". Toate acestea sugerează că urâtul, personal sau social, trebuie să fim gata să îl întâlnim în noi înşine, în societatea noastră, în umanitate. Insă să îl întâlnim cu îndrăzneală, cu inspiraţie, ca pe o sarcină care ne este pusă în faţă, ca pe o lecţie care ne poate învăţa ceva şi ca pe un obstacol pe care trebuie să îl depăşim.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Fragment din cartea "Frumusetea si uratenia. Convorbiri duhovnicesti despre arta si realitate", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Frumusetea si uratenia. Convorbiri duhovnicesti despre arta si realitate"


 

• Ortodoxia ca mod de viata
  Publicat in : Editoriale
• A vedea frumusetea propriului suflet
  Publicat in : Religie
• Situatie fara iesire: aspect fizic urat
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: