Expresia este una dintre variantele de traducere a ultimei părți din rugăciunea „Tatăl nostru”, cea care a trezit în ultima vreme serioase semne de întrebare, cu privire la sensul cuvintelor: „și nu ne duce pe noi în ispită”.
S-ar cuveni discutarea acestui subiect, mai ales în contextul declarării anului 2019 drept unul al comemorării marilor traducători din cultura teologică românească. Motivul declarării acestei tematici a fost pricinuit desigur de apropierea acesteia față de tematica pomenirii activității celor doi mari patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu, recunoscuți ca traducători din limba rusă și greacă, cel dintâi chiar ca diortositor al Sfintei Scripturi (cea mai mare parte a ei). Totuși tematica aleasă, cea a traducerilor, s-ar putea să nu fi fost chiar foarte favorabilă pomenirii celor doi ierarhi, pentru că se deschide o „cutie a Pandorei”, legată de situația dureroasă a textelor liturgice, ele însele niște traduceri, care suferă de mari neclarități, unele cu conotații foarte sensibile, implicând propagarea minciunii la nivel de slujire în cult („citirea” /binevestirea Apostolului și a Sfintei Evanghelii) sau chiar blasfemia și desconsiderarea lui Dumnezeu...
Însăși Preafericirea Sa, Părintele Patriarh Daniel, în cadrul conferinței de toamnă a clericilor din Protopopiatele județului Prahova (12 Noiembrie 2019), a abordat această problemă, chiar dacă a făcut-o puțin tangențial, mai mult în spirit de glumă, referindu-se la reverberațiile unor termeni teologici în mintea ascultătorilor credincioși, pe principiul telefonului fără fir, ajungându-se de la „acatist” la „cataclism”...
Totuși s-a desprins o idee foarte importantă, legată de semnificația „cuvintelor”, provenită din etimologia lui „conventus”, însemnând sau căutând comuniunea între oameni, înțelegerea, atât pe orizontală cât și pe verticală, cu Dumnezeu.
Tot de la Preafericirea Sa provine semnalul de atenție (unul mai vechi de data aceasta) asupra termenilor „patimile Mântuitorului” versus „pătimirile Mântuitorului”, termeni care au fost adoptați tacit de toată lumea în varianta secundă, ca o sesizare generală a racilor unei limbi române de cult insuficient adaptată limbajului actual românesc, unul poate mai sensibil și mai nuanțat decât cel de acum 50 de ani, de la Nicodim Munteanu, de acum 100 de ani, de la Anton Pann și Popescu Pasărea (ambii experimentând sensurile și formele gramaticale cele mai corecte românește, mai ales în perspectiva transpunerii lor muzicale în cult), de acum 300 de ani, de la mitropolitul Antim Ivireanu, cel care a „învățat” limba română pentru a tipări cele mai importante cărți de slujbă. „A învățat”, dar poate nu de-ajuns, limba română, sau a făcut-o atât cât putea ea să ducă la vremea respectivă...
Însă nici Antim nu putea trece peste o tradiție deja formată în domeniu, pentru că limba română în cult are caracter imemorial, dovadă fiind nu doar niște mărturii de la 1600, ale unor călători pe la curțile domnești, nu doar niște manuscrise vechi de 1000 de ani (traduceri ale psalmilor), ci chiar o versiune a rugăciunii „Tatăl nostru”, în limba welșă-irlandeză, aproape identic românească, explicabilă doar prin vechimea milenară a traducerii, anterioară marilor migrații europene (goții-geții ajunși de la noi până la Roma, până în Spania și chiar... în Irlanda, cu denumirea de celți).
Iar această versiune păstrează tocmai expresia: „și nu ne duce pe noi în ispită”, ceea ce indică o problemă de adaptare lingvistică, de traducere a cuvintelor Mântuitorului, mult mai veche și mai profundă, la nivel structural și simbolic, spiritual. Problema aceasta este generală, sesizată și la cele mai înalte nivele de teologie catolică, reliefând o rădăcină creștină comună, infectată de o anumită lipsă de înțelegere teologică, susceptibilă doar evoluției lingvistice populare, de masă, ce nu a putut fi eludată foarte ușor, situație identică dealtfel și în zilele noastre...
De aceea, punctul de plecare trebuie să fie tocmai cuvintele Mântuitorului din Rugăciunea Domnească, adresate Tatălui ceresc și date ca pildă de rugăciune și cerere (cuprinde 7 cereri). Dar tocmai acest etalon de rugăciune, descoperit nouă de Fiul, cea mai înaltă autoritatea a cunoașterii lui Dumnezeu, este atăt de neînțeleasă și, cel puțin, prost tradusă/transmisă, cu implicații dintre cele mai dezastruoase, chiar ca o „ispită”... în toate sensurile pe care cultura omenească le include, pentru că nu poți în rugăciunea cea mai importantă să denigrezi pe Dumnezeu... Aceasta ar fi chiar culmea, ceea ce ne obligă să optăm pentru cea de-a doua explicație și anume: traducerea/transmiterea defectuoasă.
Cea mai veche sursă scripturistică este, după știința mea, o formă de exprimare în limba greacă, și ea din păcate tot o traducere, provenită din aramaica pe care o vorbea Mântuitorul. Deși are girul marilor exegeți, a sfinților Părinți, ca forma obișnuită de transmitere a cunoștințelor pe vremea aceea, dominată de cultura elenistică, ar fi fost mai de folos o sursă originală, aramaică, mai ales într-o tematică atât de sensibilă.
Plecând totuși de la ceea ce avem, găsim în grecește doi termeni: „enegkis” și „peirasmon”, având la bază două sensuri: a energiza, a conduce, a îndrepta și, încercare, dovadă, foarte departe - ispită, tentație. Aceștia sunt pilonii în jurul cărora ne învârtim, în jurul cărora trebuie să descoperim ceea ce a vrut Mântuitorul să spună... despre Dumnezeu, Tatăl, despre îngerii răi, despre noi oamenii care suntem la mijloc, între bine și rău... fără a denigra sau a acuza pe nedrept, pentru că în joc intră mântuirea noastră ca oameni...
Analizând concret, sensul nu este decât unul spațial, vizând direcția pe care noi trebuie să o urmăm, depărtându-ne de rău și îndreptându-ne către Dumnezeu. Situația este identică și într-un alt pasaj scripturistic unde se relatează cuvântul Mântuitorului despre priveghere: „Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită” (Mt. 26,41), unde intervin expresiile „elteto” și același „peirasmon”, cu același sens de mergere, spațial deci...
Concluzia celor arătate ne conduce la traducerea: „și nu ne conduce pe noi spre ispită” sau nu ne dinamiza spre aceasta, dacă „peirasmon” se traduce astfel...
Așa cum am anticipat însă, „peirasmon” este echivalent cu încercare, dovadă, mai puțin cu ispită, tentație, care par simple metafore. Se desprind deci două sensuri, oarecum opuse sau cel puțin distincte, sesizate cel mai bine de Sf. Maxim Mărturisitorul, în tâlcuirea rugăciunii „Tatăl nostru”, realizată în sec. VII ...1 Un sens este profrund negativ, legat de lucrarea îngerilor răi, de patimile trupești, de greșeală în general, celălalt se referă la încercare, la dovada credinței, a martirajului spre exemplu. Sf. Maxim preia sensul negativ de la Mântuitorul (Mt. 26,41), iar pe cel pozitiv de la Sfinții Apostoli Iacov și Pavel: „Gândiți-vă la toată bucuria, frații mei, când veți cădea în ispite felurite, că încercarea credinței voastre lucrează răbdarea...” (Iacov 1,2-4, Rom. 5,3). Tentația este departe de aceste sensuri de bază, dar a fost folosită ca traducere de latini, fiind posibil ca de aici să provină deruta maximă... În nici una din situații nu se ajunge însă la sensul, românesc cel puțin: a duce în ispită pe cineva – a înșela, a minți, a duce la rău.
Deși nu putem ști ce a fost mai întâi, cuvântul rugăciunii „Tatăl nostru” sau expresia „a duce în ispită”, nefiind în măsură să apreciem care pe care a odrăslit, trebuie să recunoaștem sensul profund negativ al acesteia din urmă, decantat astfel de evoluția noastră lingvistică românească, pe care nu o mai putem da înapoi...
Apoi, dacă suntem de acord cu sensul negativ al „ducerii în ispită”, atunci se creează o mare confuzie: cine este autor al ispitei, autor dedus din subiectul frazei rugăciunii ca fiind Dumnezeu, care „nu ne duce în ispită”, doar atunci când ne rugăm, dacă și rugăciunea este ascultată, în rest... Sensul rezultat este că Dumnezeu ne duce în general în ispită și că doar prin excepție ne lasă în pace. Dilema aceasta o sesizează și Sf. Maxim, care o pune direct pe seama îngerilor răi, ca o altă „ispită” prin care să dăm vina pe Dumnezeu pentru toate durerile din lume (teză exprimată direct de tot curentul de gândire ateu ca dovadă a inexistenței lui Dumnezeu).
Iată deci unde s-a ajuns și care sunt implicațiile unor simple cuvinte neînțelese deplin. Ori Mântuitorul nu ar fi putut să dorească acest lucru, în nici un caz...
Însă distincția aceasta Dumnezeu bun –Dumnezeu rău este o falsă distincție, pentru că ceea ce este bun pentru unii este rău pentru alții și viceversa... ceea ce nu se poate admite în cazul nici unei ființe. Dumnezeu este Dumnezeu, care-și are lucrarea sa, infinit mai importantă și mai complexă decât ceea ce facem noi oamenii, care putem doar să ne aliniem ei pentru a ne bucura de sprijin sau a ne opune, înfruntând tot ceea ce este în jurul nostru...
În acest sens vorbește și Sf. Maxim spunând că firea este în totalitate bună, ca expresie a creației sale de către Dumnezeu, răul provenind doar din vanitatea folosirii ei de către îngeri sau de către noi.
În această lumină putem să ne apropiem mai bine de expresia „și nu ne duce pe noi în ispită”, care ar fi putut fi mai bine tradusă prin „și nu ne pune pe noi la încercare”, reflectând procesele fizice, chimice, cosmice, de care noi ne bucurăm în cea mai mare parte, dar de care ne dezicem atunci când ne punem contra lor și ajungem să ne rănim... Evenimentele macro se vor produce toate la timpul lor, prin lucrarea lui Dumnezeu, noi rugându-ne să fim bine protejați de către El prin avertizare ca în cazul lui Noe sau chiar prin trimiterea unui înger ca în cazul Mântuitorului (Fuga în Egipt)...
Dar nici acesta nu este sensul ultim al cuvintelor, pentru că termenii utilizați sunt cei referitori la distanță, direcție, mergere, în ambele situații descrise de evangheliști... Deci nu este vorba neapărat de un sens metaforic general, ca în cazul „încercării” de care am amintit, ci de unul mai concret...
Următoarea schiță este poate mai edificatoare, pentru a ne putea hotărî și asupra formei de traducere cea mai adecvată: D⃝mnul←OM←M(alefic) sau mai simplu: ⃝←OM←m
Când spune Domnul: „Ke mi isenegkis imas is pirasmon (peirasmon)” –traducerea greacă, singura disponibilă, cea latină fiind mult ulterioară, primele traduceri provenind de la Fericitul Ieronim (sec. IV-V), sensul avut în vedere se bazează pe negativismul încercării/ispitei, de la care ne rugăm să fim trași înapoi de către Dumnezeu, pentru a fi păziți de consecințele rele, așa cum se confirmă și în cuvintele următoare ale Rugăciunii Domnești („... ci ne izbăvește de cel rău”), care vin ca o extindere a celor dintâi, pentru mai buna lor clarificare... A prevăzut deci Mântuitorul că noi suntem cam greu de urnit și de priceput... „A ne trage înapoi” ne seamănă deloc cu „a nu ne duce spre”... Putem folosi negația negației ca în cazul traducerii existente, care este însă scărpinarea pe după cap, cu cealaltă mână... Sensul spiritual are o expresie mult mai directă și mai clară: și trage-ne pe noi de la/ oprește-ne pe noi de la/ nu ne lăsa pe noi în ... ispită... dacă vrem neapărat să păstrăm intactă traducerea lui „peirasmon”... Măcar scăpăm astfel de sensul românesc direct al ducerii în ispită...
Această situație este sesizată și de traducerea recentă a Sfintei Scripturi aparținând Mitropolitului Valeriu Anania care precizează: „Din toate acestea vă rog să reţineţi un fapt esenţial, pe care să-l aveţi în minte ori de câte ori rostiţi această cerere: În nici un caz ea nu poate avea sensul de: nu ne duce pe noi în (sau la) păcat, ci: nu ne duce pe noi în încercare… noi, slabi fiind, putem lesne cădea, şi tocmai de aceea Îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne lase singuri…”2 O exprimare asemănătoare găsim și la Sf. Maxim Mărturisitorul, care vorbește despre adevăratul credincios, ca „nefiind lăsat să ajungă în ispită și să fie robit de cel rău pentru un singur lucru, și anume, pentru faptul de a fi iertat din toată inima celor apropiați.” 3
O să relatez acum o întâmplare legată de această problemă gravă de traducere, care motivează o anumită soluționare lingvistică a acesteia:
Semnalul de atenție asupra acestor cuvinte provine de la un copil atent la ceea ce i se preda la școală, chiar dacă susceptibil de a fi fost influențat de undeva de pe Internet, anterior mult însă celor discutate în presa anului 2019. Ca profesor de Religie și preot nu puteam trece triumfal peste aceste nedumeriri tinerești, spunând: acceptă și nu discuta... Cercetarea proprie a relevat că preocuparea nu era chiar nouă, având o origine occidentală, fără amploarea cotidiană însă. De la început am sesizat totuși implicațiile acestei nefericite exprimări românești, moștenită sau evoluată ca atare. Soluția găsită a fost schimbarea ei cu expresia: „Și nu ne lăsa pe noi în ispită”, una care schimbă căt mai puțin forma cuvintelor, eliberând însă sensul... În plus, putând fi și folosită în construcția muzicală tradițională, cea de la Anton Pann, care ridică și ea probleme de adaptare la fel de concrete... Surpriza a venit când tot mai multă lume a început să se sesizeze asupra acestei probleme, pronunțându-se în favoarea unei exprimări sau alta. Surpriza și mai mare a fost atunci când soluția lingvistică găsită de mine am întâlnit-o în Ardeal, la o mare mânăstire, una cu tradiție, expresie adoptată în cult... La întrebarea mea adresată monahului de la Strană, am primit un răspuns categoric: „Așa trebuie să zicem, așa este corect”... Nu am insistat asupra motivației, fiind convins că nu oricine poate face aceasta, mirat mai mult că diferiți oameni, fără o legătură directă între ei, pot ajunge la aceeași soluție de cult... Explicația este, cu siguranță, Harul lui Dumnezeu, care vrea poate să ne trezim dintr-un marasm de 2000 de ani.
2000 de ani înseamnă foarte mult, mai ales în Ortodoxie, aceasta fiind expresia purtării de grijă a lui Dumnezeu, a Proniei divine, a Sfintei Tradiții, care sunt dovada supremă a veridicității mărturisirii noastre de credință... Totuși... democrația nu este infailibilă... Aceasta se vede tot mai mult astăzi, când politica nu reușește să facă dreptate socială decât într-o mică măsură... În numele aceleiași democrații... De aceea nici democrația credinței nu este infailibilă... Nu este infailibilă autoritatea catolică singulară, dar nici cea sinodală ortodoxă, deși ortodoxia, datorită acestei deliberări în comuniune, a fost întotdeauna mai aproape de realitate și adevăr... Dar realitatea lui Dumnezeu este mai greu de surprins... cel puțin în cuvinte...
Din acest motiv apreciem că nici expresia „Și nu ne lăsa pe noi în ispită” nu este definitivă și deplin satisfăcătoare, dar este un început necesar... măcar pentru dezbatere... pentru democrație... dar mai ales pentru reconsiderarea lui Dumnezeu, pentru evitarea calomniei și... blasfemiei...
Note:
1. Despre Rugăciunea Domnească, colecția Comorile Filocaliiei, vol. 4, Editura Patriarhiei, București, 2019, p.53
2. (https://rugaciuneatatalnostru.wordpress.com/2013/04/24/autorul-direct-sau-indirect-al-ispitei-este-intotdeauna-diavolul-ips-bartolomeu-anania/)
3. Despre Rugăciunea Domnească, colecția Comorile Filocaliiei, vol. 4, Editura Patriarhiei, București, 2019, p.53
Pr. Duță Marian
-
Tatal nostru - Rugaciunea Domneasca
Publicat in : Credinta -
Rugaciunea Domneasca - Tatal nostru
Publicat in : Credinta -
Rugaciunea Tatal nostru
Publicat in : Liturghia -
Modelul rugaciunii: Tatal Nostru
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.