- Părinte, prin ceea ce spuneţi, trec de la o surpriză la alta. Chiar înainte de a-mi reveni după cea dintâi, am parte de a doua surpriză. Cum, adică, simţirea este şi ea o consecinţă a căderii? Sau, mai bine zis, cum se vădeşte boala prin simţire?
- Simţirea este amestecată cu patimile iubirii de plăcere. Nu se identifică cu aceste patimi, însă se adapă din ele într-o mare măsură. Omul echilibrat, ca să mă exprim mai bine, omul sănătos duhovniceşte, are o bărbăţie în toate manifestările sale. Spuneam mai înainte că dacă mintea omului este luminată, când omul se găseşte, adică, în stadiul luminării minţii, nu mai este mişcat de Dumnezeu şi de zidire pur şi simplu psihologic şi sentimental, ci are o adevărată părtăşie cu Dumnezeu şi, totodată, prin prisma întregii zidiri, vede raţiunile făpturilor, adică energia-lucrarea chivernisitoare nezidită a lui Dumnezeu.
Nu mai este mişcat pur şi simplu sentimental de natură şi de frumuseţea acesteia, ci vede în ea lucrarea lui Dumnezeu. De altfel, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, credinţa din vedere, pe care o are omul aflat în stadiul luminării minţii, este „uşa tainelor" (19 Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoittţe, în Filocalia vol. 10, trad. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloao, Editura Institutul Biblic de Misiune Bucureşti, 2015, p. 422. (n. trad.).
Vă voi da un exemplu simplu. Sfântul Diadoh al Foticeii spune: „Alta este bucuria începătoare şi alta, cea desăvârşitoare. Cea dintâi nu e lipsită de lucrarea închipuirii (de năluciri); cealaltă are ca putere smerita cugetare. Iar la mijlocul lor se află întristarea iubitoare de Dumnezeu şi lacrima fără durere". Nu este osândită bucuria simţămintelor (sentimentală) pe care sfântul o numeşte „începătoare", însă avem trebuinţă să fim călăuziţi către cea desăvârşitoare. Această desăvârşire, această tămăduire se înfăptuieşte prin mijlocirea crucii. „Prin cruce bucurie în lume a răsărit." Astfel, în sânul Bisericii ne luptăm să ne transfigurăm simţirile, precum şi toate stările noastre omeneşti. Această transfigurare a simţirilor în trăiri adevărate şi autentice se lucrează prin pocăinţă. Iar pocăinţă înseamnă să încetăm monologul nostru dureros şi trist şi să intrăm în dialog cu Dumnezeul Cel Viu. Prin pocăinţă, prin osândirea de sine, prin smerenie, ne transfigurăm simţirile în trăiri duhovniceşti.
Şi aici sunt valabile cele spuse despre imaginaţie. Cu cât omul este mai bolnav la nivelul simţirii, al sentimentelor, cu atât mai mult îşi vădeşte moartea şi întunecarea minţii. Iar cu cât îşi transfigurează simţirea, cu atât arată că mintea sa este luminată; unul ca acesta se află în stadiul luminării. Vedeţi marea importanţă a mişcării minţii? Vedeţi că mişcarea minţii împotriva firii sau după fire joacă un rol însemnat?
- Ingăduiţi-mi, a continuat Irina, să vă rog să-mi explicaţi mai amănunţit cum se pot preschimba simţirile în trăiri duhovniceşti.
- Cred că am surprins punctele esenţiale. Dacă vreţi, le pot dezvolta mai mult. Sfinţii Părinţi spun că în sufletul femeii cele ale psihismului sunt într-o legătură mai strânsă cu cele duhovniceşti. Cu alte cuvinte, multe femei socotesc aşa-numitele stări psihologice drept trăiri duhovniceşti. Pot simţi, de pildă, la rugăciune o dulceaţă pricinuită de emoţii şi astfel pot crede că ea este semnul venirii harului dumnezeiesc.
Este trebuinţă de multă atenţie deoarece în acest punct se amestecă mult şi închipuirile, care creează condiţiile prielnice apariţiei unor mari anomalii psihice.
Vă voi da un exemplu. O fetiţă îşi exprimă maternitatea prin joaca ei cu păpuşile. Le hrăneşte, se îngrijeşte să fie curate, le culcă etc. Când, însă, creşte şi devine cu adevărat mamă, face acestea trecând prin dureri: durerea de a naşte copilul şi durerea şi suferinţa de a-L creşte. Fetiţa îşi exprimă maternitatea, şi aş putea spune că se desfătează de ea sentimental, fără suferinţă şi durere, în vreme ce maternitatea femeii mature este strâns legată de suferinţă, de durere şi de cruce.
Tot astfel am putea spune că deosebim şi bucuria sentimentală de cea duhovnicească, sentimentele de trăirile duhovniceşti. Numai pocăinţa adevarată şi desăvârşită poate curăţi toate aceste stari omeneşti şi le poate face duhovniceşti. Şi, fireşte, aceasta ne ajută povăţuitorul nostru duhovnicesc, care poartă răspunderea deosebirii şi a tămăduirii acestor stări. Astfel, cu ajutorul povăţuitorului nostru duhovnicesc, mintea se vindecă, este călăuzită de la mişcarea împotriva firii la cea după fire şi mai presus de fire, se luminează şi se uneşte cu Dumnezeu, iar atunci se tămăduieşte de închipuiri şi simţăminte. Iată de ce este trebuinţă atât de conştientizarea adevăratei probleme, cât şi de tămăduirea minţii întunecate.
IEROTHEOS, MITROPOLIT AL NAFPAKTOSULUI
Fragment din cartea "BOALA ŞI TĂMĂDUIREA SUFLETULUI", Editura Sophia
Cumpara cartea "BOALA ŞI TĂMĂDUIREA SUFLETULUI"
-
Despre nesimtirea oamenilor
Publicat in : Editoriale -
Numai prostia sau nesimtirea ne-ar mai putea desparti de Dumnezeu
Publicat in : Duminica a 14-a dupa Rusalii -
Darul nesimtirii
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.