Pot spune că de câţiva ani mă simt singură, dar m-am obişnuit cu ideea. Totuşi, cum aş putea să-mi atrag părinţii înapoi în viaţa mea? Am greşit cu ceva de s-au depărtat aşa de mult?

Nu! Folosiţi perioada aceasta de singurătate ca să fiţi un părinte mai bun când va fi să fiţi. Iar dacă nu veţi fi părinte mai bun, folosiţi perioada aceasta de singurătate ca să-i ajutaţi pe cei pe care-i veţi avea în faţă singuri şi nu vor putea suporta singurătatea. Părinţii noştri nu pot fi recuperaţi niciodată. Ei sunt părinţii noştri.

Dar vine un moment când noi ne transformăm în părinţii părinţilor noştri - şi nu e niciun pericol! Trebuie să fim foarte atenţi, extrem de echilibraţi. Şi vreau să vă spun că, în ciuda faptului că vă am pe dumneavoastră în jur acum şi în ciuda faptului că sunt un om care se bucură de prietenia multora, tot singur sunt. E singurătatea din care rodeşti. Se tot întreabă unii de unde le tot scoate ăsta, domnule? Că vorbeşte tot timpul. Credeţi-mă că uneori tac! Că sunt mai singur decât par la prima vedere, dar singurătatea asta rodeşte altfel. Singurătatea mea a rodit într-o bucurie de viaţă, care a scos foamea din bârlog. Da!. Ce, credeţi că ceilalţi nu sunt singuri? In noaptea în care a murit tata, a fost singura seară în care am trecut telefonul pe mut, că nu mai puteam de oboseală. Şi am pus în priză un telefon care n-a funcţionat de vreo şase luni de zile. Altfel, aflam doar dimineaţă că a murit. Poate că mai dormeam o noapte în plus, dar îmi pierdeam şi ultimul fir de demnitate de fiu al tatălui meu. Intre 1 şi 7 n-am putut vorbi cu nimeni. I-am trimis un mesaj lui Romeo Petraşciuc, colegul şi prietenul; ba nu, camaradul meu. Va daţi seama cine sunt eu, dacă am un şofer de două ori director de editură?! Şi am mai scris unui prieten de-al meu, care e monah şi despre care ştiam că e la priveghere şi care mi-a confirmat că i-am transmis mesajul morţii tatălui exact înainte de pomenirea morţilor. Şi m-au încurajat! Mi-au transmis încurajări, dar dimineaţă nici n-am avut curaj să-i spun băiatului meu că nu mai are bunic, în chipul acesta. Fetiţei. Fata mea mi-a spus prima: Eu ştiu că a murit bunicul! Am visat astă-noapte că Bubu a venit la mine şi mi-a spus că nu o să mă mai doară capul niciodată, că are grijă de mine. Şi ştiu că asta n-o poate face decât dacă pleacă. Dar dacă numai pentru atâta a murit, ca să nu mă mai doară pe mine capul. Dar asta a fost când m-am întors de la Liturghie. Nici soţiei mele nu i-am spus. M-am dus la Liturghie, m-au văzut toţi colegii că eram însingurat, că nu ţi-e uşor să faci tot ce trebuie, corect, când te simţi ca în menghină. In schimb, am primit cea mai frumoasă lecţie de însingurare rodnică din preoţia mea. Mi-a venit rândul la Ecfonis şi primul pe care-l zic la Liturghie, eu, care mi-am pierdut tatăl, a fost: Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti. Şi al doilea ecfonis a fost Că Tu eşti învierea şi Viaţa şi Odihna. Singurătăţile care rodesc astăzi sunt cele mai de preţ.

Am avut o mătuşă care mi-a atras atenţia că n-am ajuns dimineaţa la ora 8 la tata, la noi, acasă. Inchipuiţi-vă că în starea aceea m-am dus şi am făcut o emisiune la Antena 1 locală. Şi i-am făcut pe ăia să cadă de pe scaune de râs. Vorbeam de post; am scos nişte prostii din mine! Nu mai mari ca cele de azi, dar pe aici. Şi m-am dus liniştit acasă, la întâlnirea cu tata. Mi-era frică, fără îndoială, dar e o frică pe care o depăşeşti. Moartea tatălui meu nu e un eşec. Moartea tatălui meu e un dar al lui Dumnezeu pentru el. Suferinţa lui era un eşec pentru medicii care s-au comportat după rigorile ştiinţei medicale actuale. Şi când am ajuns acolo, mătuşa mea a spus: N-ai fost aici! Şi i-am răspuns: Pe mine nu m-a trimis tata la facultate să mă fac şofer, ci preot! Locul meu nu era într-o maşină, alergând spre tata, ci în Liturghie, alergând spre Dumnezeu, ca să-l odihnească pe tata. Şi cu asta, basta! Acestea sunt singurătăţile care rodesc. Acolo nu te ajută nimeni. M-au ajutat studenţii enorm. La priveghiul tatei au venit şi au cântat colinde. Tata a avut un priveghi de trei ore de colindat.

Acestea sunt tainele care ne ţin! Astea trebuie convertite, astea trebuie ţinute în Biserică. Acestea sunt harismele Bisericii. Nici măcar nu trebuie să facem nişte chestii copleşitoare, aşa. Pur şi simplu să recuperăm camaraderia pe care ne-am pierdut-o, fir-ar să fie! Am atârnat-o în cui cu arogantele personale.

Parintele Constantin Necula
Cum să ieşim din mediocritate, Editura Agnos

Cumpara cartea "Cum să ieşim din mediocritate"