Creştinismul nu s-a oprit niciodată la stările păcătos-neharice: el a dat nu mai puţină atenţie şi celor duhovnicesc-harice. Acestea sunt de o însemnătate vitală pentru dezvoltarea duhovnicească a fiecărui creştin: „După cum unii simt în ei lucrarea răutăţii prin patimi cum ar fi întărâtarea, pofta, zavistia, îngreunarea, gândurile viclene şi alte lucruri nelalocul lor, aşa trebuie omul să simtă harul şi puterea dumnezeiască prin virtuţi, şi anume prin dragoste, prin îngăduinţă, prin bunătate, prin bucurie, prin uşurime, prin veselia dumnezeiască" (Sfântul Macarie Egipteanul). Acestea sunt trăirile duhovniceşti ce vin cu ajutorul lui Dumnezeu: „Pentru a corespunde denumirii sale, cunoaşterea de Dumnezeu trebuie să fie trăire lăuntrică a prezenţei lui Dumnezeu, care-i dă omului să simtă nemijlocit viaţa dumnezeiască şi să cunoască prin experienţă Fiinţa1 Dumnezeiască" (Mitropolitul Serghie Stragorodski). Şi, cu toate că darurile duhovniceşti duhovniceşte se şi simt, ele pot fi pe deplin „palpabile": „Să ne rugăm ca şi noi să primim harul Sfântului Duh întru toată încredinţarea şi simţirea" (Sfântul Marcu Ascetul).
Aceste simţiri lăuntrice sunt din punct de vedere creştin extrem de importante datorită sursei ce le provoacă, deoarece, după cuvântul Evangheliei, împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul nostru este (v. Lc. 17, 21). Ca atare, „împărăţia cerurilor este nepătimirea sufletului împreunată cu adevărata cunoaştere a celor ce sunt" (Sfântul Evagrie Ponticul). Cu alte cuvinte, „împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui se află prin puterea sa în toţi credincioşii, dar prin lucrarea sa se arată doar în cei care prin buna alegere a voii lor, lepădând cu totul viaţa cea firească după suflet şi după trup, duc numai viaţă duhovnicească şi pot spune despre sine: nu mai trăiesc eu, ci Hris- tos trăieşte în mine (Gal. 2, 20)" (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Sau, cum scria Sfântul Teofan Zăvorâtul, „din punct de vedere psihic despre împărăţia lui Dumnezeu trebuie spuse următoarele: împărăţia lui Dumnezeu se zămisleşte în noi atunci când mintea se uneşte cu inima, contopindu-se cu aducerea-aminte de Dumnezeu". Acest aspect psihologic al împărăţiei lui Dumnezeu a fost dintotdeauna important în creştinism: „Esenţa împărăţiei lui Dumnezeu ca stare lăuntrică aparte a omului, mai particulară decât primirea de către om a «îndumnezeirii» sau «împărtăşirii cu Dumnezeu», este arătată foarte clar, aproape concomitent, de către toţi Sfinţii Părinţi" (Arhiepiscopul Teodor Pozdeevski).
Ca atare, tocmai în sufletul nevoitorului se află scara către cer: „Sârguieşte-te să intri în cămara ta cea lăuntrică, şi vei vedea cămara cerească, fiindcă una şi cealaltă sunt una şi aceeaşi, şi intrând într-una le vei vedea pe amândouă. Scara împărăţiei aceleia e înlăuntrul tău, ascunsă în sufletul tău. în tine însuţi cufundă-te, fugind de păcat, şi vei găsi acolo suişuri pe care vei putea să urci" (Sfântul Isaac Şirul).
Este vorba de stări nu psihologice, ci tocmai duhovniceşti: „Simţirile duhovniceşti sunt imateriale, lipsite de formă, nu pot fi explicate, redate limpede, de cuvântul material al omului, şi totodată sunt simţite, puternice, biruie toate celelalte simţiri, le fac nelucrătoare, ca şi cum nici nu ar exista" (Sfântul Ignatie Briancianinov). Lucrul acesta e valabil şi în privinţa stărilor mistice aparte: „Contemplaţiile mistice nu sunt trăiri ale unor stări psihice subiective de bucurie, pace, linişte, ci descoperiri ale celeilalte lumi, contact real cu această lume care, deşi este duhovnicească, nu este mai puţin reală" (Konţevici). Din punct de vedere creştin, stările psihice lăuntrice sunt importante întrucât prin ele se manifestă şi în spatele lor stă realitatea extrapsihică: Dumnezeu. Sau, ca să folosim cuvintele unui psiholog dinaintea epocii bolşevice: „La baza religiei stă ideea unei Forţe personale atotputernice, altfel spus Personalităţi atotputernice, care provoacă în om excitaţii - sentimente şi acţiuni - de un tip aparte" (Sneghirev, 1893).
Stările duhovniceşti au şi anumite semne exterioare: „Semnul general al stărilor duhovniceşti este constituit de profunda smerenie şi de smerita cugetare unită cu punerea tuturor semenilor mai presus de propria persoană, cu dragostea evanghelică faţă de toţi semenii, cu năzuinţa de a nu fi ştiut, de a te depărta de lume. „Părerea" are aici puţin loc, fiindcă smerenia stă în lepădarea de toate vredniciile proprii" (Sfântul Ignatie Briancianinov). Iată cu câtă smerenie scria despre sine un alt excepţional ascet creştin, şi anume Sfântul Teodor Studitul: „Eu însumi, fiii mei iubiţi, nu am nimic şi merit tot dispreţul: nu am nici Duh, nici lumină, nici curăţire, nici strălucire, nici vedere, nici suiş, nici sporire, nici năzuinţă, nici alergare; sunt cu totul părăginit, pătimaş, întunecat, lipsit de putinţa vederii, netocmit, neîntărit, necopt şi nestatornicit pentru mântuire."
Cele mai importante semne ale stărilor duhovniceşti sunt liniştea şi nepătimirea lăuntrică: „Precum marea tulburată se potoleşte de obicei atunci când se toarnă untdelemn în ea (fiindcă grăsimea untdelemnului biruieşte puterea valului de furtună ce se ridică), aşa şi sufletul nostru, uns cu harul Duhului Sfânt, se umple de dulce linişte... Atunci, spre bucuria lui, se curmă toată învolburarea dintr-însul, făcând loc bunătăţii Duhului, care îl adumbreşte şi prin aceasta naşte nepătimirea. Drept aceea, orice zguduiri ar încerca să facă atunci în suflet dracii, el rămâne împăcat în sine şi plin de toată bucuria" (Sfântul Diadoh al Foticeii).
Totodată, nevoitorul se află într-o stare de bucurie deosebită: „Această bucurie s-a născut în el nu de la slava omenească, nu de la bogăţia multă, nu de la sănătatea trupească, nu de la laudele omeneşti, nici de la altceva dintre cele ce sunt sub ceruri, ci a fost gătită prin durerea cea amară a sufletului său şi prin întâmpinarea lucrării Sfântului Duh al lui Dumnezeu, Care e mai presus de ceruri" (Sfântul Simeon Noul Teolog), şi în continuare: „Nimeni nu-l poate vătăma, nimeni nu-l poate împiedica să se adape pe săturate din izvorul mântuirii. Stăpânitorul lumii acesteia, care domneşte asupra lumii prin răutatea sa, mai-marele celor pământeşti, începătorul întunericului, vicleanul diavol, care împărăţeşte asupra tuturor apelor mării şi se joacă cu lumea aşa cum s-ar juca cineva cu o păsărică ţinută în mâini, nu cutează nici cu toată oştirea sa, nici cu toată puterea sa, să se apropie de el şi să se atingă măcar de călcâiul piciorului său, şi cu atât mai mult să privească la el cu îndrăzneală." Harul nu este însă mai puţin lucrător atunci când nu este simţit fizic. Ava Varsanufie a fost întrebat: „Când mă rog ori mă îndeletnicesc cu cântarea psalmilor şi nu simt puterea cuvintelor rostite... ce folos am de la această rugăciune?", la care sfântul a răspuns: „Chiar dacă tu n-o simţi, dracii o simt, aud şi se cutremură. Aşadar, nu conteni îndeletnicindu-te cu cântarea psalmilor şi cu rugăciunea, şi puţin câte puţin, cu ajutorul lui Dumnezeu, nesimţirea ta se va despietri."
Trăirile lăuntrice aparte nu reprezintă un scop în sine (ca să nu mai spunem că ele pot fi false); de aceea, omul trebuie să năzuiască nu spre ele, ci spre Dumnezeu însuşi. împotriva năzuinţei nepotrivite şi samavolnice spre stări aparte previn mulţi autori creştini: „ Aceasta a devenit deja o boală răspândită în vremea noastră: acum, oamenii, din pricina patimii dulceţii care a prins rădăcini în ei, sunt înclinaţi să caute mereu şi în toate confort şi plăcere - însăşi viaţa duhovnicească o înţeleg deja ca mijloc de dobândire su- perrapidă a «fericirii» lăuntrice, odihnei dulci, euforiei" (arhimandritul Lazăr Abaşidze).
Sfântul Ignatie Briancianinov: „Pline de trufie şi de nechibzuinţă sunt dorinţa şi năzuinţa inimii de a se desfăta cu simţiri sfinte, duhovniceşti, dumnezeieşti, când ea nu este încă în stare de asemenea desfătări... Inima, silindu-se să guste dulceaţa dumnezeiască şi alte simţiri dumnezeieşti şi neaflându-le în sine, şi le născoceşte din sine, se linguşeşte cu ele pe sine, se amăgeşte, se înşală, se pierde, intrând pe tărâmul minciunii." Ceva asemănător se poate întâmpla şi la rugăciune, ne spune Sfântul Ignatie: „Năzuind să descopere în inima sa simţirile omului celui nou si neavând nicidecum putinţa să facă asta, cel ce se roagă le înlocuieşte cu simţiri născocite de el, măsluite, la care nu întârzie să se adauge lucrarea duhurilor căzute."
O cale mai sigură şi corectă constă în a ne orienta spre acele stări şi trăiri duhovniceşti ce sunt legate de sfintele slujbe, de Tainele Bisericii. Treptat, dar în mod corect şi neabătut, stările acestea îl „reformatează" pe om după calapodul lor (ieromonah Serapion Voinov). Ele contribuie la schimbarea lăuntrică de profunzime a omului: „Ajungi în chilie, te aşezi pe laviţă şi nu îţi vine deloc să te culci: în urechi răsună, ca un cor ce nu amuţeşte, ecourile dumnezeieştilor cântări - şi cu cât te impregnezi mai des de această armonie cerească, cu atât mintea ta se umple de elemente noi; tot conţinutul lumii psihice se reface: alte gânduri, alte simţăminte, alte dorinţe... începe adevărata reeducare, renaştere a omului, noua lui naştere; se face «al doilea Adam»" (ibidem). Curăţirea lăuntrică treptată a omului îl duce pe acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, la sfinţenie: „Dacă ar fi să întrebăm care este esenţa vieţii veşnice din perspectiva stării sufleteşti a omului ce o trăieşte, vom afla că esenţa ei, izvorul veşnicei fericiri care îi este inerentă, va consta în sfinţenie. Omul va fi fericit la nesfârşit întrucât va fi sfânt şi în împărtăşire cu Dumnezeu Cel atotsfânt" (Mitropolitul Serghie Stragorodski). întrucât de curăţire are nevoie în primul rând inima, numeroase stări duhovniceşti sunt legate în primul rând de curăţirea inimii: „Simţămintele duhovniceşti sunt acele schimbări din inimă care au loc în urma înrâuririi sau vederii lucrurilor din lumea duhovnicească. Ansamblu! lor poate fi numit «sentimente religioase»" (Sfântul Teo- an Zăvorâtul).
Pe cât este de adâncă inima omeneasca, pe atât este de ascunsă însă şi starea duhovnicească lăuntrică a omului: „Viaţa lăuntrică personală a nevoitorului rămâne ascunsă de oameni. Fa este ascunsă întotdeauna. Oamenilor li se descoperă numai înţelepciunea experienţei duhovniceşti, dar nu şi trăirile tainice ale sufletului. Uşa acestei cămări este întotdeauna ferecată, aşa cum o cere Domnul... Păzirea tainei vieţii lăuntrice are şi însemnătate educativă. Pe această cale, sentimentul religios al omului şi dragostea lui de Dumnezeu devin mai concentrate şi mai fierbinţi... Cum spunea Sfânta Singlitichia, dacă se tot deschide uşa băii, în scurtă vreme iese tot aburul: şi sufletul care e prea deschis privirilor străine îşi pierde în scurtă vreme concentrarea; când este accesibilă multora, simţirea se împrăştie, puterea duhovnicească se pierde şi dispare fără folos" (Episcopul Vasilie Krivoşein). Aici sunt importante două momente: „în primul rând, trebuie neapărat să ţinem minte tot timpul că ascunderea vieţii lăuntrice are scopul folosului sufletesc, păzindu-l pe acesta de iubirea de slavă, de slava deşartă, de amestecurile venite din afară în simţământul iubirii de Dumnezeu, de împrăştierea puterii sufletului ş.a.m.d. Prin urmare, acolo unde aceste pericole nu există, ascunderea nu este necesară. Ca atare, se înţelege de la sine că în relaţiile cu o persoană duhovnicească, de pildă, sau cu îndrumătorul duhovnicesc nici nu poate fi vorba de ascundere. Aici, aceasta nu numai că nu este justificată, ci este de-a dreptul primejdioasă" (ibidem). In al doilea rând, teama că va descoperi taina vieţii sale nu trebuie să-l oprească pe om de la săvârşirea faptelor bune. De pildă, sunt unii care nu vor să facă milostenie în faţa oamenilor şi-l lasă pe sărac lipsit de ajutor sub pretextul că doresc să fugă de slava şi de lauda omenească. Bineînţeles, aceasta este o poziţie cu totul greşită" (ibidem).
Să trecem acum la analiza stărilor harice particulare. Starea de priveghere nu este starea cea mai activă, integrală şi armonioasă. Pe măsura tot mai puternicei activări, mergând în sus pe scara stărilor duhovnicesc-psihice, putem distinge stări ca luarea-aminte (trezvia), pocăinţa, smerenia, nepătimirea. In continuare urmează starea împărtăşirii cu Dumnezeu, care este practic de nedescris în limbajul secular, obişnuit (dar Sfinţii Părinţi ne-au lăsat câteva gânduri de mare importanţă cu privire la ea). Treapta cea mai înaltă a scării stărilor duhovnicesc-psihice e starea dobândirii Sfântului Duh. Vom vorbi pe scurt despre fiecare dintre stările enumerate mai sus, ţinându-ne pe cât posibil de textele patristice.
Fără atenţie nu există viaţă duhovnicească concentrată, nu există cunoaştere de sine şi pocăinţă, nu există rugăciune duhovnicească, „fără împrăştiere". Starea de atenţie constă în concentrarea interioară şi exterioară. Aceasta este foarte importantă pentru lucrarea creştină: „Sufletul tuturor îndeletnicirilor celor în Domnul este luarea-aminte. Fără luare-aminte, toate aceste îndeletniciri sunt sterpe, moarte. Cel ce doreşte să se mântuiască trebuie să se întocmească lăuntric în aşa tel încât să poată păstra luarea-aminte la sine nu numai în însingurare, ci şi în mijlocul împrăşlierii în care câteodată este tras fără voia lui de împrejurări" (Sfântul Ignatie Briancianinov). „Cel ce se nevoieşte lăuntric trebuie să aibă în orice clipă următoarele patru lucruri: smerenie, cea mai mare luare-aminte, împotrivire faţă de gânduri şi rugăciune" (Isihie). Luarea-aminte constantă se transformă în trezvie: starea de luare-aminte duhovnicească neîntreruptă, prin care putem să auzim, în pofida agitaţiei şi zarvei lumii, glasul lui Dumnezeu.
Mai sus pe scara stărilor duhovnicesc-psihice se află o stare extrem de importantă: pocăinţa. Pocăinţa, în virtutea deosebitei sale însemnătăţi, este numită câteodată „al doilea botez": „Pocăinţa este a doua baie a inimii după botez" (Sfântul Ioan din Kronstadt). Spre deosebire de simţământul pocăinţei, care este simţământul momentan al căinţei pentru o faptă, un cuvânt sau un gând, starea de pocăinţă nu este de scurtă durată, ci ţine mult mai mult. Starea aceasta se atinge, practic, atunci când omul intră atât de des şi de îndelung în simţământul pocăinţei, că răbufnirile emoţionale individuale pregnante se contopesc într-o stare înflăcărată, continuă.
In pocăinţă se obişnuieşte să se vadă mai mult aspectele sale emoţionale, ceea ce este, într-a- devăr, important, dar nu şi suficient. întrucât „pocăinţa este cunoaşterea de către om a păcatelor sale" (Sfântul Simeon Noul Teolog), în ea sunt prezente şi elemente cognitive semnificative. Pocăinţa, metanoia, este nu numai trăire emoţională, ci şi „schimbare a minţii", datorită căreia omul îşi conştientizează păcatele, îşi curăţeşte gândurile, ajunge la convingeri creştine şi la o viziune creştină asupra lumii.
Tocmai pocăinţa face posibilă dezvoltarea duhovnicească a omului, „desăvârşirea de sine" (Sfântul Isaac Sirul). Curăţirea prealabilă prin pocăinţă este indispensabilă „ca să urmeze nouă bunăvoinţa dumnezeiască" (Sfântul Ignatie Briancianinov).
Prin pocăinţă omul vine la sine însuşi: „Noi suntem aproape totdeauna în afara noastră, nu in noi înşine, fiindcă ne îndeletnicim mereu cu lucrări şi cu lucruri dinafară, nebăgând în seamă cu luarea-aminte lumea noastră lăuntrică. Pocăinţa ne dă prilej, imbold, să intrăm adânc înăuntrul nostru şi să punem la încercare, să verificăm conţinutul nostru lăuntric, gândurile, dorinţele, intenţiile noastre, credinţa noastră, faptele noastre, legăturile noastre cu Dumnezeu şi cu oamenii" (Sfântul Ioan din Kronstadt).
LARISA ŞEHOVŢOVA, IURI ZENKO
ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ, EDITURA ORTODOXA
Cumpara cartea "ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ"
1 Evident, nu în sensul de cunoaştere a naturii dumnezeieşti în sine (aceasta fiind inaccesibilă), ci în cel de cunoaştere a Dumnezeirii prin mijlocirea lucrărilor dumnezeieşti (n, trad.).
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.