„Nu calea este suferință, ci suferința este calea.” Simone Weil.
Suferința este oprirea, chemarea la înțelegere, punctul de posibilă distrucție a disimulării în vederea unei autenticități care relevă iubirea. Prin dramatismul ei și uneori, prin nivelul tragic care o însoțește, suferința stopează derularea înnebunitoare a fugii, pentru a lăsa să izbucnească întrebarea revoltată a omului despre sensul ei și, în plus, asupra sensului dependenței lui de lumea care îl face să sufere. Pentru că dependența poate fi pentru un anumit timp suspendată, iar în golul astfel format se poate auzi ecoul chemării de dragoste al lui Dumnezeu. Revolta pe care o presupune, ca orice revoltă poate deveni un nou început, un răspuns al omului către Dumnezeu, o hotărâre de a ieși din robia patimilor. Suferința poate fi începutul înțelegerii și al credinței, prin necesitatea cu care absurdul ei cere o soluție. Aceasta poate să fie tocmai răspunsul la dragostea „nebună” - cum o numește Paul Evdokimov - a lui Dumnezeu. Și atunci suferința va fi asumată conștient prin nevoință și asceză. „Cel ce își are mintea pironită în dragostea de Dumnezeu disprețuiește toate cele văzute și însuși trupul său, ca pe ceva străin”, ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul.
Lupta cu boala presupune suferința, care are un rol deosebit: ea este o dislocare a omului din obișnuințele sale, creând o deschidere care nici nu era bănuită până la apariția ei. Suferința pune între paranteze lumea, o anulează și o dată cu ea și patimile care ne legau de lume slăbesc, lăsând să se vadă locul în care guvernează libertatea și harul lui Dumnezeu. Odată cu pierderea lumii are loc o pierdere de sine, fiindcă omul se revarsă prin patimile sale în lume fără să se oprească decât în momentele când boala îl oprește.
Suferința nu este altceva decât calea către dragoste. Ea poate căpăta mai multe forme, pe care Părintele Stăniloae le descrie la faza purificării: îngăduința și răbdarea necazurilor, înfrânarea, pocăința etc. Dar în afara ei nu se poate vorbi de un urcuș către iubirea divină și nici de un spor duhovnicesc. Fiindcă fără cruce nu poate exista înviere. Suferința îl scoate pe om din neantul în care se află prin patimile proprii de care este dependent. Neantul, adică a nu fi, îl face să se îngrijoreze, să se teamă. Are loc o punere în discuție a sensului vieții lui de până atunci în care intensitatea căutării atinge cote maxime datorită faptului că la baza ei se află frica de pierdere a vieții, frica de suferință, care se revelează și înspăimântă.
Sensul suferinței este dragostea și nicidecum vreuna dintre eroicele reușite ale omului: „Vom defini scopul și sensul ostenelii ortodoxe, ca fiind practicarea poruncilor lui Hristos, aspirația ca ele să devină legea unică și neclintită a întregii noastre ființe (trup și suflet). Și dacă suntem întrebați care sunt aceste porunci, răspundem: Iat-o pe cea dintâi: - Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima... Iar a doua la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău...” (Arhim. Sofronie, Fericirea de a cunoaște calea, Editura Pelerinul, Iași, 1997, p. 54). De aceea, negarea trupului pe care o practică asceza, renunțarea și spațiul terifiant al acestui „nu” spus cu toată puterea, nu constituie autenticul sens urmărit de către om. Deoarece, în ciuda faptului că lanțurile dependenței pot fi abandonate doar prin tăria sacrificiului, „Evanghelia este mesianică și explozivă, negația lumii pe care o face ea este foarte particulară, ea nu este niciodată ascetică ci eshatologică”. Numai perspectiva care proiectează din viitor sensul înalt al iubirii poate justifica nebunia ascezei. „Când strălucește dragostea de Dumnezeu, nu există asceză înțeleasă că un efort de negare voluntară pentru a birui cutare sau cutare patimă. Cel care e plin de dragostea lui Hristos, cel la care această dragoste a devenit firească, acela nu are nevoie să-și lepede legăturile de lumea lucrurilor și nici robia patimilor, deoarece e liber de acestea. În această stare orice lucrare spirituală, săvârșită potrivit învățăturilor lui Hristos, nu îi mai cere să se constrângă, ci exprimă în mod spontan, cu blândețe, prea-îmbelșugarea dragostei.
Sfinții Părinți ne învață să nu fugim de cruce, să nu fugim de suferință, să nu fugim de boală, pentru că acolo se relevă prezența lui Dumnezeu. Credința nu ne scapă nicidecum de suferință, ci ne face să înțelegem adevăratul sens al bolii, al suferinței. De aceea, am putea înțelege sensul suferinței printr-un cuvânt al Cuviosului Nichita Stithatul care spune: „Începutul dragostei de Dumnezeu este disprețuirea lucrurilor văzute și omenești. Mijlocul este curățirea inimii și a minții, din care ne vine dez-văluirea ochilor minții și cunoașterea Împărăției cerurilor ascunsă în noi. Iar sfârșitul ei este iubirea de nereținut a darurilor mai presus de fire ale lui Dumnezeu și dorința firească a unirii cu Dumnezeu și a odihnei în El” (Cuviosul Nichita Stithatul, Idem, p. 226).
Sfinții Părinți din pustiul Egiptului ne învață că există trei pași în dobândirea păcii lăuntrice și ajungerea la desăvârșirea duhovnicească: ieșirea din lume (moartea pentru lume), închiderea ușii și tăcerea în ascultarea lui Dumnezeu în cămara ta. Prin lume se poate înțelege „...o risipire, o rătăcire a sufletului în afară, o trădare a propriei sale firi. Căci sufletul în el însuși este ne-pătimitor, dar părăsindu-și spiritualitatea sa lăuntrică, exteriorizându-se ajunge supus patimilor. Ieșirea din lume este, deci, o reintrare a sufletului în sine însuși, o concentrare, o reîntregire a ființei duhovnicești care se reîntoarce la participarea la Dumnezeu” (Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia, traducere de Pr. Vasile Răducă, p. 230). Această dinamică, această mișcare a omului de renunțare la lume concomitent cu reintegrarea lui în sensul plenar și divin al dobândirii asemănării, reprezintă fundamentul concepției antropologice a Sfinților Părinți. Omul, așa cum este în stare naturală, este omul căzut, chipul care n-a reușit să dobândească asemănarea cu Dumnezeu. Întoarcerea către lumina dumnezeiască este firească, ieșirea din lume însemnând întâlnirea adevăratei vocații a omului, a sensului pentru care el a fost creat. Chemarea omului la îndumnezeire este cel mai firesc dintre lucruri, el înseamnă o revenire la sine și totodată la rațiunile lui Dumnezeu. Omul se întoarce la autenticul său sens, renunțând la dependențele care îl țin departe de el. Fiindcă Adam a fost creat altfel, și natura de asemenea, dar o dată cu evenimentul tragic al căderii în păcatul strămoșesc, totul s-a modificat. Prin Hristos, Dumnezeul-Om, oricine este chemat să redobândească starea paradisiacă de dinainte de cădere, și chiar mai mult decât atât, îndumnezeirea. Și, din păcate, cei mai mulți creștini ajung la această chemare prin suferință, printr-o boală.
Suferința renunțării cuprinde așadar întreaga ființă umană și are drept scop transfigurarea omului și a vieții lui „după asemănarea cu Dumnezeu” până la a deveni un altar de rugăciune, un loc al întâlnirii transcendenței absolute cu creația: „Inima fără de gânduri, lucrată de Duhul, este altarul adevărat încă înainte de viața viitoare” (Sf. Grigorie Sinaitul, Capete după acrostih, 7, loc. cit., p. 98). În aceste condiții, cunoașterea e o situare sacrificială întru iubirea lui Dumnezeu. „Socotește drept cunoștință proprie a adevărului simțirea harului. Pe celelalte cunoștințe trebuie să le numim tâlcuiri de înțelesuri și dovediri de lucruri” (Ibid, 3, p. 98).
Experiența creștină a suferinței este singura care dă certitudinea unei victorii posibile asupra patimilor omenești. Regăsim la toți gânditorii creștini aceeași dialectică a suferinței, care exprimă schimbarea reală a condiției umane, prin apariția și prin exemplul lui Hristos, care aduce creștinului o eliberare de patimi cu totul nouă. Spaima de suferință tinde să se transforme în spaima față de viața trecătoare, față de viața fără Dumnezeu, petrecută până la apariția suferinței. Suferința îi deschide ușa pocăinței, de aceea ce îl interesează din acel moment pe creștin este doar „cum să mori”.
În afara credinței, suferința, nu-și poate arăta roadele, nu-și poate da întreaga măsură, cu toate că ea anunță o posibilă dezvrăjire de sub tirania patimilor: dacă dependența poartă stigmatele întâmplării, ale contingenței, suferința este prezentată ca o necesitate absolută. Și, în acest fel, ea se poate transforma în angoasă, întrebare asupra sensului vieții omului. „Amintirea de moarte înseamnă o moarte zilnică” , afirmă Sf. Ioan Scărarul. Dar această suferință zilnică va aduce roadele ei, fiindcă va depăși frica atunci când nădejdea și credința în Dumnezeu vor fi prezente.
Semnul suferinței este semnul prin excelență care definește pe omul jer-tfelnic și totodată certifică autenticitatea căii către întâlnirea ultimă a iubirii. Prin suferință are loc schimbarea, prin cruce se câștigă desăvârșirea. De aceea, toți cei ce doresc cu dor de moarte dragostea lui Dumnezeu „în ostenelile obositoare ce le au de răbdat nu șovăie [..], ci până ce vor înceta din viață sunt gata să primească cu bărbăție necazurile și nu fug de ele, căci prin ele se fac desăvârșiți“ (Sf. Isaac Sirul, LIV, p. 42). În asumarea crucii și a suferinței Mântuitorului „trăiești experiența celui ce-și dă sufletul și zbaterea celui ce abia s-a născut. Îți dai sufletul și te naști. Devii extrem de sensibil și în același timp rămâi neclintit, ca înmormântat de veacuri. Ești liber de tine însuți „lăsând toate și dezlegat de toate”. Ai alte legi de viață, ale unei vieți veșnice și nepieritoare. Ești mort și viu în același timp. Inexistent și atotputernic. Cazi în gol, te îneci și ești inundat de viață, ajungi la simțirea prezenței lui veșnice“ ( Arhimandritul Vasilios, Idem, p. 61).
De aceea, jertfa de sine se dovedește a fi singura ieșire către adevărata dragoste. Ea este principiul și certitudine dureroasă, început și capăt, și se deschide către aproapele pentru a-l afirma și iubi. „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Începutul căii către eliberarea de patimi stă în asumarea suferinței, în orice mod de apariție al acesteia și în indiferent care timp. De aceea, astfel privind lucrurile, s-ar putea spune că situarea jertfelnică a omului devine posibilă doar când conjuncția dintre libertate și suferință se împlinește în da-ul unei asumări depline (chiar dacă această deplinătate este pusă în criză de cele mai multe ori de tot felul de ispite și atacuri ale demonilor).
Nu este mai puțin adevărat că suferința constituie doar un posibil început, o posibilă declanșare a voinței de abandonare a dependenței de patimi, a voinței de ieșire din lume. De cele mai multe ori însă, ea se poate conjuga cu irezistibila atracție a iubirii lui Dumnezeu, care poate da harul său și unui păcătos, deschizându-i într-o clipă de iluminare neașteptată mintea. „Începutul păcatului este pofta, prin care se pierde sufletul rațional; iar începutul mântuirii și al Împărăției Cerurilor este dragostea” (Sf. Antonie cel Mare, Idem, p. 51). Dragostea harică a lui Dumnezeu se poate conjuga cu viziunea zădărniciei oricărei activități umane săvârșite în afara lui Dumnezeu și doar pentru satisfacerea voii și plăcerilor proprii, sau cu descoperirea prezenței morții, cu teama de a nu mai fi într-o zi. Și atunci dependența de patimi se poate preschimba într-o nouă dependență, cea bună, dependența de Dumnezeu prin dragostea Lui care înseamnă în același timp și eliberarea sufletului de sub robia puternică a lumii.
Dragostea de lume (eros) se opune iubirii de Dumnezeu (agape). Importantă nu este atât distincția dintre cele două sensuri grecești (Yannaras vorbește chiar despre un eros divin), ci anularea pe care dragostea de Dumnezeu o aruncă asupra dependenței de lume, schimbând viața omului și sensul ei, dacă acesta se deschide harului și lucrării dumnezeiești.
În experiența acestei nașteri prin suferință, în simțirea eliberării de sub tirania patimilor, de dependența de ele, durerea ca și plăcerea sunt depășite de bucurie: „bucuria duhovnicească nu o poate răpi nici una din desfătările sau necazurile lumii“ (Teolipt, Cuvânt despre ostenelile vieții călugărești, în Filocalia 7, Editura Humanitas, București, 1999, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, p. 48).
Prin suferință așadar se ajunge la bucurie și în afara suferinței nici bucu-ria nu este autentică, nici calea pe care se merge către Dumnezeu.. Iar suferință poate însemna răbdarea unei boli, încercărilor vieții, care vin asupra noastră sau asceza pe care ne-am impus-o după sfatul duhovnicului. Numai suferința poate ajuta la transfigurarea firii căzute, altfel omul nu va avea puterea să se întoarcă înspre Dumnezeul cel viu, ci va rămâne în îndărătnicia firii sale și a voilor sale care-l îndepărtează de Dumnezeu.
Așadar, vom spune că, chiar dacă nu suferința singură inaugurează calea, ea se va impune neîncetat ca situare jertfelnică a omului, cât timp va fi vorba despre iubire și nu despre altceva. Pentru că în afara jertfei de sine și a crucii, posibilitatea căderii în cele potrivnice este extrem de pronunțată. Însă „iubirea îl va ține și nu-l va lăsa să cadă” (Sf. Simeon Noul Teolog, Idem, p. 39).
Ștefan Popa
Stefan Popa
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.