Ne lipseşte sănătatea sufletească. Sufletul iarăşi s-a afundat în iureşul soluţionării problemelor de zi cu zi. Se întâmplă ca nici să nu reuşeşti să te trezeşti cum trebuie, şi să se aprindă „notificarea" din om. Continuă starea plăcută a somnului şi enumerarea foarte neplăcută a tot ceea ce trebuie să reuşim să facem. In cap ne apare un soi de „business plan".
Problema constă în faptul că aceasta nu reprezintă o simplă aducere-aminte referitoare la problemele curente, ci un vagon întreg de frici şi de nelinişti. Precum: pe aceea nu o vei reuşi, nid pe aceasta nu ştiu cum să o fac, şi ceea ce a fost ieri e îngrozitor. Astfel de dimineaţă devreme încep să ne chinuie grijile pentru cele trecute şi viitoare. Ziua care vine este deja o catastrofă, despre ce libertate mai poate fi vorba?!
In ultimă instanţă, nu contează ce te va speria de dimineaţă, e important în ce mod omul se afundă în lumea fricilor deloc copilăreşti. Chiar dacă la început pare că aceasta reprezintă aceeaşi frică de dinaintea examenului - iar când, deodată s-ar putea să tragi un bilet care a fost ultimul în listă şi pentru care nu ţi-a ajuns timp... Frica matură este mai grea, deoarece poate trece în depresie - polul opus al libertăţii. însă, nu psihologia fricii mă preocupă acum, ci momentul când pierdem bucuria. Momentul când s-a activat „notificarea", iar procesul a început - s-a strecurat bucuria prin punctele „business planului" şi a plecat cu totul. A rămas doar amintirea ei, în cazul cel mai bun.
In felul acesta sufletul devine ca un vas gol, a rămas aroma uşoară a băuturii minunate, dar nu există nici o picătură de vlagă. Şi sufletul lipsit de bucurie se usucă, se face ghem.
Ajung să-mi aduc aminte că sufletul nostru a fost cândva mutilat ca un avion nimerit în catastrofă. Că a simţit libertatea zborului, dar s-a întâmplat ceva şi avionul a început să cadă... Prima cădere în păcat a fost catastrofa când omul a căzut crunt şi sufletul s-a spart în cioburi, iar acum se mulţumeşte cu fărâme de amintiri referitoare la viata în zbor, la libertatea din ceruri.
La un moment dat, vin tristeţea şi deznădejdea, semnele unei boli grave. Nu mai vrei nimic de la viaţă; „nu vreau, nu-mi doresc, nu vreau" - spune sufletul ca un copil mic şi capricios. Cu toate acestea, acesta este primul semn că copilul este bolnav - atunci când nu vrea nimic. Posibil, tocmai în momentul acesta îi vine şoapta cuiva: „Ai dreptate, aceasta este singura realitate a lumii acesteia: frica şi plictiseala. Trebuie să fugi din lumea aceasta! Fă ceva cu tine însuţi, distruge-te până la capăt!"
Şoapta aceasta este. o minciună, clevetire împotriva lui Dumnezeu şi a omului. în orice om există o altă lume, o lume veselă, numai că o poate dobândi cu osteneală. „Grea este osteneala Domnului" - acestea au fost ultimele cuvinte ale filosofului Vladimir Soloviov. Şi aşa este, a te îndrepta spre lumină şi bucurie este un lucru greu, dar nimeni nu ţi-a promis că va fi uşor, căci mereu e greu să te ridici. Prin definiţie, viaţa este efort în temporalitate, şi trebuie să-l depui în fiecare zi.
Dar cum să trăim? Cum să depunem acest efort? Să începem prin recunoaşterea prezenţei bolii: da, suntem născuţi cu un suflet bolnav şi mutilat, din pricina întâmplării care a fost numită ulterior cădere în păcat. Acum avem de a face cu o încălcare a normei de zi cu zi. Boala sufletului se manifestă prin diverse simptome: iritare, mânie, întristare, depresie, gelozie şi multe alte stări care umbresc bucuria, de parcă aceasta nici nu ar fi existat vreodată în viata noastră.
Apoi, această denaturare sufletească se răsfrânge şi asupra trupului. Dacă instrumentul este dezacordat, în locul armoniei şi al muzicii, vom avea numai zbârnâieli şi zăngăneli. Ajungem să ni se facă silă să ne ascultăm pe noi înşine. De fapt, nu ne deranjează instrumentul în sine (sufletul), ci un lighean vechi pe care am uitat să-l strângem în magazie pe timpul iernii (patimile). Acum, numai apă plină de rugină se strecoară prin găurile mici ale ligheanului. Aşa ajungi să te gândeşti încotro o iei...
Dar haideţi să nu fugim. Vă încredinţez că nădejdea este mare! In lumea aceasta, viaţa este mai mult decât frică şi plictiseală. Avem nevoie numai de o întâlnire ca viata să se realizeze.
Putem exprima adevărul acesta prin cuvinte care la început ne pot părea mult prea măreţe şi fastuoase: ai nevoie de întâlnirea cu Creatorul tău. Caracterul fastuos va dispărea imediat ce vei înţelege sensul - fiecare întâlnire presupune cel puţin doi participanţi. Adesea, circumstanţele se aranjează în aşa fel, încât Creatorul a venit deja la întâlnire - ţi-a dat viată -, iar acum e rândul tău să vii. De aceea şi ai nevoie să te întâlneşti cu tine însuţi, ca să aibă cine să vină la întâlnirea cu Creatorul.
Putem încerca să organizăm întâlnirea aceasta, adâncindu-ne în cunoaşterea sufletului. Psihologia şi teologia ne vor ajuta să definim zona în care trebuie să ajungem. Totuşi, dacă vom începe să realizăm o analiză teoretică, nu vom ajunge curând la punctul de întâlnire cu sufletul nostru.
Protoiereul Serghei Ovseannikov
Fragment din cartea "Carte despre libertate. Renuntand la legalism, sa ajungem la iubire", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Carte despre libertate. Renuntand la legalism, sa ajungem la iubire"
-
Viata duhovniceasca
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Viata duhovniceasca si familia
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.