Teologii Capadocieni, şi mai ales Sfântul Grigorie al Nissei, au insistat să explice faptul comuniunii cu Dumnezeu, care înseamnă şi cunoaşterea adevărului de către om, cu ajutorul chipului, al oglinzii şi al binelui dumnezeiesc . Omul a fost creat „după chipul” lui Dumnezeu, care constituie prototipul, „arhetipul cel bun” al omului în general şi al sufletului în special. Prin termenul „suflet”, Sfântul Grigorie al Nissei arată întreaga existenţă spirituală a omului. Prin nereuşita căderii primilor oameni, sufletul, adică „după chipul”, s-a întunecat, a fost aşa de traumatizat, încât să nu mai lucreze. Mai exact, sufletul înainte de cădere a avut comuniunea cu Dumnezeu, adică recunoştea pe Dumnezeu, căci cât era sănătos şi curat, reflecta înlăuntrul său existenţa lui Dumnezeu, fiindcă constituia chipul său. Aşadar sufletul constituia un fel de oglindă, în care se oglindea Dumnezeu (nu firea Sa) şi astfel omul avea fericirea relativă şi recunoştea pe Dumnezeul său, adevărul. Starea aceasta s-a schimbat radical, căci atunci când omul s-a întors spre necredinţă, la starea de neconformitate cu ceea ce este real, sufletul său, ca o oglindă, s-a întunecat şi adevărul nu se mai reflectă înlăuntrul acestuia. Nu mai recunoaşte pe Dumnezeu, ad'evărul.
Intruparea Fiului şi Cuvântului a constituit intervenţia pe calea necredinţei - a neconformităţii omului cu adevărul. Şi pentru ca intervenţia să dea roade, a luat şi a îndumnezeit firea omenească, ceea ce înseamnă că a readus-o în starea curăţeniei sufletului, ca să se poată oglindi într-însa Dumnezeu-Adevărul. Cu mult mai mult omul, care prin Sfânta Euharistie participă la firea omenească îndumnezeită a lui Hristos, dobândeşte posibilitatea unui nou fel de comuniune cu Dumnezeu, căci acum se presupune, în încercarea sa duhovnicească, reală, unirea neamestecată a firii dumnezeieşti cu cea omenească în Persoana lui Hristos. Unitatea omului cu Hristos înseamnă că omul poate, prin harul Sfântului Duh şi asceză, să aibă sufletul atât de curat, încât înlăuntrul lui să se oglindească adevărul, precum aceasta se face în firea omenească a lui Hristos, unde, fireşte, se produce în grad absolut. In oglinda curăţită şi sănătoasă a sufletului se oglindeşte nu firea dumnezeiască, ci numai însuşirile existenţei lui Dumnezeu. Niciodată nu este vorba despre cunoaşterea firii însăşi a lui Dumnezeu. In a doua jumătate a secolului al IV-lea, Eunomiu şi acoliţii săi se adresau creştinilor cu ironie printr-o dublă dilemă: Dacă nu cunoaşteţi firea lui Dumnezeu, nu cunoaşteţi nimic despre Dumnezeu. Şi dacă mărturisiţi că înţelegeţi numai infinitatea lui Dumnezeu, înseamnă că o parte a lui Dumnezeu nu o cunoaşteţi şi o parte o ignoraţi. In vreme ce Dumnezeu va fi fie cu totul inteligibil, fie cu totul ininteligibil. Răspunsul teologilor ortodocşi a fost posibil numai când aceştia au deosebit în Dumnezeu firea (care este necompusă, negrăită, necunoscută şi se mărturiseşte doar în infinitatea ei) şi existenţa ei, care are însuşiri, precum iubirea pe care omul poate să o cunoască. Precum sunt trimise razele soarelui, la fel se răspândesc în suflet energiile divine, care numai pentru că sunt necreate (ale firii lui Dumnezeu) lucrează fericirea, îndumnezeirea, mântuirea: acestea devin şi cunoaştere.
Starea oglindirii adevărului în suflet constituie auto-descoperirea adevărului în om, care se luptă pentru a deveni primitor al lui. Rezultatul îl constituie nu numai cunoaşterea adevărului, dar şi cunoaşterea de sine, căci cu cât este mai curată oglinda sa, existenţa sa duhovnicească, cu atât mai clar se vede pe sine, cine este cu adevărat. Prin urmare şi adevărata antropologie depinde absolut de comuniunea ce duce la oglindirea-arătarea adevărului în duhul omului şi care a fost posibilă numai prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Curăţirea sufletului aduce în om starea sa „firească”, aşa cum l-a creat Dumnezeu. Atunci ochii săi duhovniceşti sunt sănătoşi şi primesc razele-energiile dumnezeieşti. Câtă vreme ochii sunt bolnavi şi obişnuiţi cu întunericul, nu primesc razele soarelui. Când se curăţă şi devin sănătoşi, pot să vină în contact cu acele raze, fără pericol, care fac să străbată spre lumină ochii cei bolnavi . Aşa cum ochii curaţi şi sănătoşi luminează în lumină şi devin strălucitori, tot la fel şi sufletul curat, primind energiile divine, adică adevărul, luminează şi trimite în acelaşi timp la starea sa cea adevărată. Această comuniune reală cu adevărul înseamnă că sufletul însuşi devine adevăr. Omul devine om adevărat, persoană adevărată, prin comuniunea sa cu Dumnezeu.
Inţelegerea celor ascunse, care se realizează prin lucrarea-iluminarea sufletului teologului de către Dumnezeu, se referă desigur şi la faţetele adevărului, care nu sunt deja exprimate. Că'ci dacă erau exprimate şi formulate, nu le-ar fi numit Sfântul Vasile cel Mare „ascunse”.
Ceea ce teologul trăieşte prin iluminarea lui lăuntrică, adică ceea ce este „ascuns”, este exprimat prin cuvânt şi astfel avem teologia. Teologia seamănă cu strălucirea sau reflecţia luminii de către un obiect strălucitor, atunci când asupra lui cade lumina . Lumina şi strălucirea care vin de la acel obiect nu ţin de natura lui, ci vin de la soare, chiar dacă, cu toate acestea, îl luminează. Se cere deci curăţirea spirituală şi iluminarea fiecărui om de către Sfântul Duh, care lucrează prin harismele Sale, după Cincizecime.
Stilianou G. Papadopoulou
Teologie si limba, Editura Mitropolia Olteniei
-
Apofatismul in Teologia Rasaritului si marea lui actualitate
Publicat in : Dogma -
Temeiul revelational al slujirii in teologia contemporana
Publicat in : Dogma -
Teologia speculativa si teologia pietista
Publicat in : Dogma -
Teologia - vocatia originara a omului, dupa Sfintii Trei Ierarhi
Publicat in : Sfintii Trei Ierarhi -
Teologia Sfantului Siluan Athonitul - Ioannis Zizioulas
Publicat in : Sfantul Siluan Athonitul
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.