In gândirea patristică ortodoxă, timpul are o dimensiune cosmică şi are legătură directă cu sensul lumii. Timpul se împleteşte cu viaţa şi o îndreaptă spre moarte. După cum pasagerii vaporului sunt conduşi spre liman, chiar dacă dorm şi nu sesizează nimic, aşa şi oamenii, odată cu trecerea timpului, sunt călăuziţi firesc spre sfârşitul zilelor lor. Dormi şi timpul zboară. Eşti treaz şi ai griji, însă viaţa se scurge chiar dacă faptul acesta nu este perceptibil. Toţi alergăm pe vreun drum, grăbindu-ne fiecare spre sfârşit... Toate trec şi rămân în urma ta... Aşa este viaţa. Nici bucuriile ei nu sunt permanente, nici supărările nu sunt de durată. Nici drumul nu este al tău, nici cele prezente ale tale. Vârsta fiecăruia nu este altceva decât timpul vieţii ce a trecut şi s-a pierdut.

Inaintea facerii lumii nu exista timp. Apostolul Pavel spune: „Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu" (Evr. 11, 3). Credem că timpul s-a făcut prin porunca lui Dumnezeu, deci este şi acesta creaţia Lui. In acest sens „timpul" are început şi sfârşit, exact după cum are şi lumea, cu care a fost creat simultan. Părinţii Bisericii accentuează că Dumnezeu este deasupra timpului, pentru aceasta Se numeşte Fără de început, Veşnic, Neschimbător. Marele Atanasie, într-un cuvânt al său, spune: „Nimeni să nu fie fără de minte încât să susţină că Hristos, Dumnezeu-Cuvântul, este în timp şi [S-a născut în timp], prin urmare, a existat un timp când nu a existat El, Care a creat timpul" .

Din acest motiv, fiindcă timpul nu-L „atinge" pe Dumnezeul Treimic, Sfântul Ioan Damaschinul precizează: „Dumnezeirea este imuabilă, neschimbătoare. In gândirea patristică timpul este în strânsă legătură cu menirea omului, care nu este alta decât sfinţirea şi îndumnezeirea".

Sfântul Grigore de Nyssa remarcă: „Am fost zidiţi după chip ca să dobândim asemănarea, adică din naştere avem chipul, însă valorificând apoi bine timpul nostru şi lucrând virtuţile, realizăm şi asemănarea, adică sfinţirea şi îndumnezeirea". In acest duh fiind animaţi, Părinţii răsăriteni consideră că trebuie să valorificăm după Dumnezeu şi în chip soteriologic timpul vieţii noastre. Caracteristică este învăţătura Sfântului Teofil: „Să foloseşti timpul vieţii tale luptând pentru mântuirea ta".

Aşadar, într-un moment al vieţii tale când eşti umilit, răspunde cu smerenie şi biruieşte răutatea oamenilor. Dacă iarăşi devii ţinta învinuirii mincinoase, răscumpără acest interval de timp cultivând răbdarea şi având nădejde în Dumnezeu. In fine, dacă pe nedrept devii subiect de ură, răscumpără timpul acestei încercări, oferind dragoste. Aşadar, la fiecare răutate tu să răspunzi cu binele, pentru ca timpul tău să devină un izvor de câştig duhovnicesc.

In înţelepciunea patristică, timpul de după păcatul protopărinţilor coincide cu decăderea şi moartea omului. Acest păcat, după învăţătura Sfântului Simeon Noul Teolog, care nu este altceva decât tendinţa autonomă de egalitate cu divinul şi neputinţa de a cere iertare, a făcut ca timpul să lucreze negativ pentru om. In acest sens, Sfântul Vasile cel Mare menţionează: „De la naştere începe stricăciunea". Limita extremă a stricăciunii omului este moartea.

Pentru Ortodoxie, depăşirea timpului şi a morţii se realizează prin omorârea patimilor şi implicarea omului în asceză, în viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii. în acest duh, Sfântul Isaia Pustnicul precizează: „Pocăinţa îl restaurează pe om şi el întreg devine nou".

Intr-un mod asemănător, Sfântul Maxim Mărturisitorul susţine că biruitorul timpului este Sfântul. Cel care îşi omoară patimile şi-L are pe Dumnezeu Cuvântul, Care lucrează în interiorul său, devine atemporal şi nelimitat şi nu mai are o viaţă limitată. Acesta este adevăratul biruitor al timpului şi al morţii. Timpul, fraţilor, este ca o defilare unde spectatorul vede numai o secţiune în fiecare moment. Dumnezeu însă vede timpul în ansamblu său.

Percepem cu toţii că una dintre cele mai preţioase bogăţii care i-a fost dată omului este şi timpul. Deci dacă ştim că suntem vremelnici şi pelerini pe acest pământ, are multă importanţă cum vom umbla şi cu ce conştiinţă vom gestiona timpul vieţii noastre de aici. Priorităţile pe care trebuie să le avem, dar şi alegerile pe care va trebui să le facem vor fi criteriile pentru a dobândi cetăţenia împărăţiei cerurilor. Intr-o lume care trăieşte în incertitudine, agitaţie, tulburări şi conflicte, care zilnic este bombardată de mesajele atee, un părinte al Bisericii, care a murit de curând, într-un studiu al său inspirat de Duhul Sfânt, vrea să acopere o mulţime de întrebări şi să răspundă tuturor tinerilor, şi în special necredincioşilor şi materialistelor pentru a găsi drumul mântuirii.

In Sfânta Evanghelie după Ioan, expresia „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" (In 1,1) ne introduce în unul din marile adevăruri ale credinţei noastre. Trebuie să armonizăm sufletele noastre, iubiţi fraţi, după cum reglăm radioul pentru a ne conecta la canalul A sau B, sau după cum prindem la televizor canalul care ne place nouă, aşa trebuie acum să ne potrivim şi sufletele la „valurile" şi „la undele canalului" Sfântului loan Evanghelistul.

Aşadar, simplu, cu aripile imaginaţiei să zburăm la timpul din veşnicie şi cu mare viteză să străbatem secole şi milenii şi unde vom ajunge? La un moment când pe pământ nu exista omul. Aceasta este şi demonstrată ştiinţific. Acum am ajuns la 7500 de ani de la crearea lumii. Progresăm. A fost o vreme când nu a existat floră şi faună. Nu era nici o floricică, nici un crin, nici un trandafir, nici un copac, nici o salcie, nici un platan, nici un pin. A fost un timp când nu au existat păsări, privighetori, rândunele etc. A fost o vreme când nu au existat râuri, lacuri, mări etc. Avansaţi! Ce veţi întâlni? Vom ajunge la un timp când nu a fost soarele; şi acest lucru este demonstrat ştiinţific.

Inaintăm în profunzimea veacurilor, în interiorul timpului ce a trecut. A existat o perioadă când nu au existat stele, milioane şi miliarde de stele. Inaintaţi încă şi mai mult în univers. Veţi găsi o perioadă când nu era nici materie. Materia nu este eternă. Este falsă învăţătura despre veşnicia materiei. Nu a fost dintotdeauna materia. Ce a fost atunci? A fost Sfânta Treime! Ah, Dumnezeul meu! Sfânta Treime! Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, mântuieşte-ne şi ne miluieşte pe noi şi ne luminează să înţelegem aceste mari taine ale Sfintei Evanghelii!

Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl este totul întru toate. Nu a existat nici un timp când nu a existat Hristos. Aceasta este divergenţa noastră uriaşă cu ereticii. Pentru aceasta s-a luptat Sfântul Atanasie cel Mare combătându-l pe Arie. Aceasta este şi astăzi cauza dezacordului nostru cu adventiştii. Adventiştii II acceptă pe Hristos, dar nu-L recunosc mai înainte a toată creaţia, „înainte de toţi vecii", totul întru toate. Aşadar, aceasta o spune Evanghelia: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" (In 1, 1). Cel mai important lucru este acesta: Cel fără de timp intră în timp şi Cel necuprins întră în creaţie. Cum şi când s-a făcut aceasta? Hristos Dumnezeu a purtat trup omenesc şi a umblat pe pământ.

Să vă dau un exemplu. Cu ani în urmă, lumea a rămas cu gura căscată când a aflat că primul om a păşit pe Lună. Mare lucru. Insă eu am să vă spun altceva, care este neînchipuit mai important. Vă minunaţi că omul a păşit pe Lună? Minunaţi-vă acum de un alt lucru: că Dumnezeu a păşit pe Pământ! Urmele Lui sunt aici, în Galileia, la lacul Tiberiadei, la râul Iordan etc. A purtat trup omenesc şi Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Dumnezeu-Om, Dumnezeu şi Om. Şi Dumnezeu Cel veşnic a coborât în timp devenind temporal. Şi Cel necuprins S-a aflat într-un anumit loc. A trăit pe pământ şi a propovăduit. Şi este Dumnezeu, Dumnezeu adevărat! Dovada? Dacă poţi să numeri razele soarelui, atât de mult poţi să numeri dovezile că Hristos este Dumnezeu. Propovăduirea Lui este dovedită de minunile Lui, de viaţa Lui neprihănită, de Răstignirea şi de cele trei zile petrecute în mormânt.

Insă dumnezeirea lui Hristos este confirmată mai presus de toate de învierea Lui, acest eveniment supradimensional. A murit şi a fost îngropat, dar a înviat cu a Sa putere şi S-a arătat ucenicilor şi trăieşte în vecii vecilor. De aceea l-am auzit astăzi pe Sfântul Evanghelist loan zicând: „Şi Dumnezeu era Cuvântul". Vedeţi, fraţilor, ce frumos şi elegant ne conduce Sfântul loan în profunzimea veacurilor şi în adevărurile dogmatice ale credinţei noastre - „Cine are urechi de auzit să audă" (Lc. 8, 8)? Cât de mare este răul acesta care ne-a ajuns în acest veac! S-au îndepărtat oamenii de la Dumnezeu şi a devenit acest veac al nostru unul al apostaziei.

Tristă constatare! Epoca noastră L-a uitat pe Dumnezeu. Sau, mai bine zis, pentru că aşa funcţionează, a ales să-I întoarcă spatele, mai ales în acel loc unde progresul tehnologic cu bunăstarea economică au făcut salturi cu consecinţe care-l conduc pe om la a crede că a devenit şi atotputernic. In fiecare caz este evident făptui că omul face tot ce poate pentru a-L scoate pe Dumnezeu din viaţa lui. S-a divinizat pe el însuşi, susţinând numai logica lui, conducandu-se numai după dorinţele lui. Fascinat de ştiinţă, astăzi, sărmanul om  a descoperit câteva lucruri dintre acelea pe care Dumnezeu le-a aşezai în natură de la crearea lumii, cum ar fi, de exemplu, energia nucleară, şi i-a „sărit" mintea în aer.

S-au realizat progrese tehnico-ştiinţifice, omul a călcat pe Lună, dar a căzut, din păcate, în aroganţă şi îngâmfare. Au ajuns în ziua de astăzi să caute oamenii extraterestri. Ce nu se aude astăzi, în mijloacele de informare în masă şi, în special, pe posturile străine, de la unii ce-şi imaginează şi visează cu ochii deschişi, care încercă să ne convingă prin interviuri că au văzut o lumină neobişnuită. Alţii au, văzut o strălucire cu multe şi diferite culori. Şi alţii, care au văzut puţin mai mult decât cei dinainte, unele discuri strălucitoare care când stau liniştite pe cerul înstelat, când pleacă şi dispar cu viteză ameţitoare.

Adică, dovleac fiert în apă. Ei, să vă spun eu, care sunt om neînvăţat, îi joacă în aşa fel diavolul, încât se transformă în înger de lumină, să înşele un suflet. Şi nu numai unul, ci milioane de suflete. Acum, desigur, cu atât de multe informaţii care sunt în zilele noastre, ce nu unelteşte cel rău pentru a-i convinge pe toţi aceştia că există viaţă şi în altă parte? Alţii, iarăşi, încearcă să convingă lumea că universul a provenit dintr-o explozie pe care o numesc „Big Bang". In sfârşit, ce nu ar da necredincioşii şi ateii pentru a închide gura credincioşilor, dar mult mai mult să-şi împace propria conştiinţă care le spune şi le aminteşte că va veni ziua Judecăţii.

S-a umplut capul multora de mândrie şi egoism şi au devenit cu faptele şi cuvintele lor hulitori ai lui Dumnezeu. Nu vor nici să audă de Dumnezeu, nici să se gândească la suflet şi la viaţa de apoi. Desigur, perioada actuală face ca totul să respingă realitatea morţii, singura certitudine pe care o ţinem în mâinile noastre. Insă poţi să negi moartea înfrumuseţând mortul? Aşadar, tema nu este să pictezi închisoarea ta sau să o umpli de confort până acolo încât să pierzi sentimentul că este închisoare, ci cum să ieşi din închisoare. Şi din închisoarea morţii ne eliberează numai Hristos, Care este şi biruitorul morţii.

Din păcate, poruncile lui Dumnezeu sunt încălcate m mulţi cu neruşinare şi viaţa se scaldă în fărădelege ; in necredinţă. Preferă să trăiască îndepărtaţi de îi.ama Biserică, pentru a nu-i deranja în nelegiuirile lor.

Intreb, ce este, în final, ceea ce-i împiedică pe mulţi oameni să creadă în Adevăr? Dacă este neştiinţa, atunci nimic nu-i împiedică să înveţe cele necesare despre adevărul credinţei şi viaţa sacramentală a Bisericii. Dacă este înşelarea, pot, în lumina învăţăturii creştine, să găsească adevărul şi să creadă în Dumnezeu. Dacă este păcatul, care aduce vinovăţie, atunci e nevoie de pocăinţa şi a spovedanie, care-l conduce pe omul pregătit către Sfântul Potir al vieţii veşnice.

Dacă însă pentru toate acestea se face vinovat egoismul omenesc, atunci, pentru a-şi găsi omul drumul, este nevoie de smerenie. Şi spre aceasta ne conduce Crucea lui Hristos. Fiecare virtute este cruce, însă mai cu seamă smerenie, pentru că de fiecare dată când îţi tai voia te lupţi cu tine însuţi. In această situaţie omul răstigneşte faptele lui şi le pune în acord cu voia lui Dumnezeu, cu poruncile Lui.

Athanasios Katigâs

Fragment din cartea "Lacrimile pocăinţei - vol. II", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Lacrimile pocăinţei - vol. II"

• Reporterul, prin actul creatiei, are partasie cu vesnicia
  Publicat in : Religie
• Vesnicia ascunsa intr-o clipa
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Cine iubeste tacerea, iubeste vesnicia
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti