Despre transformările sporadice care pot apărea într-o anume generaţie şi despre transmiterea lor ereditară

Despre transformările sporadice observate din epoci străvechi s-au scris multe atât în trecut, cât şi mai recent. Schimbarea culorii şi a compoziţiei părului în Guineea este un fapt foarte întâlnit şi ciudat, după Beekman. Toate păsările şi câinii sunt de asemenea negri ca şi locuitorii. Taurii din împrejurimile Romei sunt fără excepţie albi, iar în câteva zone ale Italiei păsările sunt, în general, de culoare roşie. Porcii şi oile din aceeaşi ţară au aproape în întregime culoarea neagră, pe când în Anglia culoarea dominantă e albul.

In Corsica câinii, caii şi celelalte animale sunt, în mod plăcut, tărcate.

Mulţi scriitori au atribuit unor râuri calitatea de a imprima o anume coloratură unor vietăţi care pasc pe malurile acestora. Astfel, Vitruvius consemnează că râurile din Biotia şi râul Xanthos de lângă Troia dau o nuanţă de galben turmelor - de aici vine şi numele râului Xanthos. In epistolele sale despre nordul Italiei, M. Sta Rose vorbeşte şi astăzi despre o calitate asemănătoare pe care o atribuie râului Ro. Părerea localnicilor este că nu doar păsările din zonă sunt albe din cauza râului (ca să fim exacţi, au o culoare albicioasă), ci de asemenea şi taurii veniţi din alte părţi capătă aceeaşi culoare bând apă din râul Po. Relatarea aceasta aminteşte probabil de turmele albe de pe malurile râului Clitumnus, despre care Virgiliu spune că face turmele şi taurii albi - ofrande vrednice de a fi aduse de către romani în timpul procesiunilor de pe Câmpul lui Marte pe altarele zeilor; probabil că acesta este motivul pentru care acest râu a şi fost divinizat.

Compoziţia firului de păr este supusă unei transformări similare. Zadarnic s-a încercat să se producă lână în insulele Antile, fiindcă turmelor aduse acolo le cădea lâna şi pielea li se acoperea de păr. Acelaşi lucru se întâmplă şi în alte zone cu climat cald. „Turmele în Guineea", afirmă Smith, „au o atât de mică asemănare cu cele din Europa, încât un străin, dacă nu le-ar auzi behăind, s-ar putea întreba cărei specii de animale aparţin, pentru că sunt acoperite de un soi de păr brun deschis şi închis la culoare, asemenea celui al câinilor"; prin urmare, un scriitor plin de imaginaţie a observat că „aici pare a fi o lume inversată: turmele de oi au păr, iar oamenii lână".

Un fenomen similar se prezintă şi în Ankara, unde aproape fiecare animal (oi, capre, iepuri sau pisici) este acoperit cu un fel de păr mătăsos, foarte apreciat în artele manuale ale Răsăritului. Şi alte animale sunt supuse unor transformări similare, pentru că Episcopul Herber ne aduce la cunoştinţă faptul că atât câinii, cât şi caii duşi de indieni în munţi se acoperă deîndată de păr, asemenea caprelor din acel climat care au o lână pufoasă.

Iar dacă cercetăm aspectul general şi constituţia animalelor, vom observa că aceste două fenomene sunt supuse unor transformări şi mai mari. Nici un animal nu demonstrează acest lucru mai bine decât taurul; pentru că în cazul nici unui alt animal meşteşugul şi munca nu au pus în aplicare atât de multe forme de manifestare. Cât de mare nu e anti-teza existentă între animalele cu coarne mari, încete şi greoaie care trec pe străzile Romei şi taurii cu coarne şi capete mici şi membre agile pe care proprietarii de pământ englezi de multă vreme îi cultivă!

După Bosman, „în Guineea, pe Coasta de Aur, câinii europeni se transformă foarte repede şi într-un fel unic. Urechile li se alungesc şi devin drepte ca ale vulpii, de a cărei culoare se apropie. Au loc astfel de modificări, încât în doi sau trei ani ajung foarte diformi şi la sfârşit, după atâtea generaţii, încetează să mai latre şi nu se mai aud decât urlete şi schelălăituri asemenea celor ale vulpilor". Barbot spune că, într-adevăr, „câinii din zonă sunt foarte urâţi la înfăţişare, semănând mult cu vulpile noastre cu urechile lor lungi şi drepte, fără nici un fir de păr şi cu pielea netedă, pătată, întinsă, moale sau normală; nu latră niciodată, ci mârâie. Negrii îi numesc cabre de matto, care în limba portugheză înseamnă capră sălbatică, îi consumă şi le apreciază carnea mai mult decât pe cea a oii".

Prin urmare, după cum se pare, clima sau alte cauze locale fac ca, în cazul de faţă, o specie de animale adusă aici din altă ţară să se adapteze condiţiilor de viaţă la fel ca speciile locale, astfel încât, după câteva generaţii, orice asemănare cu specia din locul de provenienţă să dispară şi să devină cu totul diferită de aceea. Şi cămila ne oferă la rândul ei un exemplu de transformare aparte. „In câteva caravane în care s-a întâmplat să ne aflăm", ne spune un oarecare călător, „se aflau două cămile mult mai mari decât oricare altă specie de cămile văzută de mine până atunci şi atât de diferite de cămilele din Arabia sub aspectul formei şi al raportului dintre dimensiunile membrelor corpului pe cât e câinele ciobănesc faţă de cel de vânătoare.

Aceste cămile aveau capetele mari şi grumazul de asemenea mai gros, din care creştea un păr de o nuanţă de negru foarte întunecată, lung şi aspru; gleznele le erau scurte, iar pe la jumătatea lor foarte groase; trupul şi şoldurile rotunde şi cărnoase; şi cu nu mai puţin de un picior erau mai înalte decât cămilele din pustia Arabiei." Şi pentru că vorbim despre cămile, putem observa că aspectul greoi al înfăţişării lor, cocoaşa din spate, care e dublă la cămilele bactriene, e considerată de unii naturalişti ca o subspecie sporadică a speciei primare. Se presupune că are la origine o materie sebacee aşezată pe fibrele care alcătuiesc spinarea, consecinţă a continuei influenţe a căldurii, de aceeaşi natură cu a cocoaşelor ca de cămilă aflate pe spatele taurilor indieni Zebos şi cu a cozilor de ovine din Africa de Nord şi Siria sau cu a formelor ridicate ale părţilor dorsale la femeile hotentote.

Aceste exemple arată că varietăţile sporadice sau întâmplătoare pot apărea nu doar de la sine, ci -lucru ce are în vedere şi obiectul discuţiei noastre - pot şi spori în rândul animalelor şi nu ar fi dificil să multiplicăm numărul exemplelor referitoare la [acest] ultim fapt: pentru că marea răspândire a animalelor de culoare albicioasă, precum iepurii albi, sau a cailor de culoare alb-gălbui, care după toate probabilităţile au apărut în urma unei boli, demonstrează cât de uşor se poate face trecerea la aceste varietăţi de animale. Iar doctorul Prichard oferă un exemplu demn de consemnat: cel al oilor cu picior scurt cunoscute sub numele de ancon sau al raselor de vidră dezvoltate de ceva vreme în Anglia. Această [rasă de] oaie s-a născut în urma unui eveniment sau fapt întâmplător sau, ca să fim mai exacţi, dintr-o vietate creată în mod straniu, care şi-a transmis toate ciudăţeniile la toţi descendenţii săi într-un asemenea grad, încât acestea par a deveni perene.

Este de asemenea foarte cunoscut faptul că specia care dă taurii de dimensiuni foarte mari din Durham a provenit artificial dintr-o combinaţie dintre taurii purtători ai celor mai multe dintre cele mai desăvârşite elemente caracteristice. Punctul de plecare a fost specia Kyloe, adică rasa de dimensiuni mici Highlands, şi toţi taurii cu dimensiuni ale corpului neobişnuite se înrudesc cu această rasă.

Aceste fenomene validate de fapte prezintă un fundament analog ce ar putea fi aplicat şi speciilor umane; aşadar, nu este uşor să se afirme că varietăţi atât de importante nu ar fi putut proveni şi nu s-ar fi putut transmite oamenilor la fel ca şi în cazul animalelor mai involuate, prin intermediul descendenţilor, fiindcă am văzut că la unele dintre acestea varietăţile care se disting după forma craniului, a culorii şi a compoziţiei părului şi după statura în general a corpului provin de la animale care aparţin numai unui singur gen; în afară de aceasta, se pare că s-a demonstrat că diferenţele prezente la o anume specie pot să decurgă iniţial dintr-un anumit soi sporadic, care, prin intermediul unor circumstanţe speciale, devine stabil şi caracteristic şi transmisibil urmaşilor. Prin urmare, din aceste date putem socoti foarte probabil ca în genul uman aceleaşi cauze să poată, activând într-un mod asemănător, să producă rezultate care să fie mai puţin stabile - precum varietăţile din cadrul claselor de animale, care se pot observa şi în rândul speciei noastre -, pentru că nu diferă calitativ unele de altele; aşadar, [aceste date] nu ne impun să recurgem la o cauză forţată sau mai degrabă de ordin excepţional.

Prin urmare, putem socoti varietăţile care se disting ca rase în neamul omenesc drept fenomene sporadice în cadrul unei anumite familii şi prin transmitere ereditară devenite caracteristici stabile ale familiei respective.

Aceste fenomene sporadice se observă până astăzi la mai multe familii din cadrul tuturor raselor. Spre exemplu, părul blond este o particularitate aparte a rasei caucaziene; cu toate acestea, există oameni în rândul tuturor raselor cunoscute care au o culoare a părului asemănătoare. Charlevoix a întâlnit acest fenomen la eschimoşi, Sonnorat, la papuaşi (sălbaticii din Australia), Nallis, la tahitieni şi Lopez, la negri; fenomenul acesta nu e de o mai mică însemnătate decât cel observat la noi, unde se află oameni cu părul creţ; socotesc că ceea ce impresionează aici e faptul că se observă în cazul celor cu părul creţ o tendinţă care trădează asemănarea cu rasa etiopiana si în ce priveşte celelalte trăsături ale feţei, prin culoarea mai închisă a tenului şi buzele mai cărnoase.

Printre exemplarele de cranii publicate de Blumenbach şi aflate în muzeul său există un craniu al unui lituanian, care privit din lateral poate fi luat drept un craniu de etiopian. Dar exemplul cel mai ciudat dintre toate aceste transformări sporadice este provenienţa unei rase din alta, după cum menţionează un tânăr cercetător al zonei Hauram, aflată dincolo de Iordan, care scrie: „Familia care locuieşte aici (la Abu-el Beady) şi se îngrijea de moschee, se distingea prin faptul că toţi membrii ei, cu excepţia tatălui, aveau caracteristicile rasei etiopiene: o culoare a pielii de un negru foarte intens, iar părul creţ.

La început am crezut că acest fapt se datorează descendenţei dintr-o mamă etiopiana, aşa cum uneori se întâmplă să se afle femei din acest trib ca soţii sau concubine chiar şi la arabi; dar deşi eu nu puteam să mă îndoiesc de înseşi observaţiile mele privitoare la capul acestei familii, care avea o culoare a pielii de un alb imaculat şi sânge neamestecat, am fost asigurat totodată că bărbaţii şi femeile din generaţia respectivă şi din cea anterioară au fost cu toţii arabi veritabili, atât prin origine, cât şi prin căsătorie, şi că în istoria familiei nu au avut nici o etiopiana ca soţie sau sclavă. Acesta este într-adevăr un caz foarte particular pentru locuitorii arabi din valea Iordanului, care au trăsăturile feţei alungite, tenul închis la culoare şi părul cârlionţat, lucru care nu se întâlneşte la nici un alt trib; e un caz aparte care cred că trebuie pus mai degrabă pe seama temperaturii constante şi foarte ridicate din această zonă."

Dacă toate aceste fapte şi situaţii prezentate aici vor fi socotite suficient de convingătoare, atunci avem desigur un caz impresionant de om aparţinând unei rase care are trăsături distinctive, asemănătoare celor specifice unei alte rase, care se transmit prin succesiune ereditară.

Există neîndoielnic în rândul oamenilor exemple de varietăţi foarte adânc întipărite şi mai spectaculoase, prin care se distinge o rasă de alta, dar care se transmit de la tată la fiu. Anumite caracteristici fac ca rezolvarea problemei de care ne ocupăm să fie mult mai dificilă în cazul în care acestea se manifestă într-o ţară îndepărtată şi prin ereditate se prelungesc şi îşi pun pecetea în mod simţitor asupra unui popor. Varietatea cea mai deosebită şi dincolo de orice îndoială e cea care se întinde de-a lungul a trei generaţii în familia Lambert, cunoscută în general cu numele de „omul porc spinos". Capul acestei generaţii neobişnuite a fost făcut cunoscut public la o vârstă fragedă de către propriul său tată, în anul 1731; provenea din ţinuturile învecinate regiunii Euston Hali (Suffolk). In acelaşi an, M. Machin l-a descris în lucrarea sa Transactions Philosophiques ca având întreg corpul acoperit cu negi, cu fire de păr de grosimea unui şnur şi de lungimea unui deget şi jumătate.

In 1756 a fost prezentat din nou sub acelaşi titlu; descrierea îi aparţine lui M. Becker şi a fost publicată într-o notă anexă la prezentarea făcută anterior de M. Machin. Dar faptul cel mai interesant e că deja la vârsta de patruzeci de ani avea şase copii, care toţi la şapte săptămâni de la naştere au prezentat aceeaşi particularitate, şi singurul dintre copii care a supravieţuit a fost prezentat, la vârsta de opt ani, împreună cu tatăl său. M. Becker ne oferă o descriere a mâinii fiului, aşa cum a procedat M. Machin descriind-o pe cea a tatălui.

In 1802 copiii acestui fiu [care a supravieţuit] au fost duşi şi prezentaţi în Germania de către un oarecare domn Joany, care pretindea că aceştia aparţineau unei specii descoperite în Noua Olandă sau în alte ţări foarte îndepărtate. Cu toate acestea, doctorul Tilesius i-a cercetat foarte riguros şi a publicat un articol cu o descriere amplă, care se păstrează, despre familia aceasta neobişnuită, cuprinzând imagini ale corpului celor doi băieţi: John, în vârstă de douăzeci şi unu de ani şi Richard, în vârstă de treisprezece ani.

Tatăl lor - copilul din notiţa lui M. Becker - a trăit şi a fost vânător în slujba lordului Huntingfield de Heaveaningham-Hall în Suffolk. Când le-a arătat acestora schiţa care reprezenta mâna tatălui lor, au recunoscut-o amândoi după un nasture de o formă aparte, pe care-l avea la butoniera cămăşii sale.

Incepând cu pagina 30 şi până la final, descrierea lui Tilesius este foarte amănunţită şi corespunde riguros descrierii anterioare. Intreg corpul, cu excepţia părţii interioare a palmelor, a tălpilor şi a feţei era acoperit de concrescenţe cornoase de o nuanţă cafeniu deschis, aspră, elastică, de lungimea aproximativă a jumătate de deget. La frecarea degetelor ieşea un sunet anume din cauza ciocnirii dintre ele. In fiecare an aceste concrescenţe cornoase cădeau, iar căderea lor era însoţită de o anumită indispoziţie; acestea cădeau şi în cazul în care erau date cu mercur, dar în ambele situaţii creşteau la loc într-un timp foarte scurt.

Concluziile deduse de domnul Becker din acest fenomen sunt foarte corecte şi, în plus, au deja o mare însemnătate, dat fiind că au fost desprinse în urma observaţiilor făcute asupra unei generaţii anterioare, în două cazuri diferite. „Aşadar", afirmă el, „e cert că din acest om se poate naşte o rasă care să aibă corpul ridat sau acoperit asemenea acestuia; iar dacă acest lucru s-ar fi petrecut aşa şi s-ar fi uitat punctul de plecare, n-ar fi fost dificil ca această rasă să fie socotită o specie de oameni cu totul diferiţi. Această observaţie ne poate conduce foarte aproape de con-cluzia că speciile de oameni [existente] provin dintr-un singur trunchi. Pielea neagră a etiopienilor şi a multor altor varietăţi de acelaşi fel se pot de ase- menea datora unui fapt sporadic multiplicat prin succesiune ereditară."

O altă varietate, probabil obişnuită şi care a dominat întreaga familie [umană], o reprezintă cei cu un număr mai mare de degete. în străvechea Romă se distingeau printr-un nume special: hexadactilii sunt menţionaţi de Pliniu şi de alţi scriitori de seamă. Sir A. Carliste a consemnat cu scrupulozitate istoria unei asemenea familii vreme de patru generaţii. Aceasta se numea Colburn şi particularitatea respectivă s-a transmis întregii familii de la străbunic şi până la tânărul descendent pe care l-a examinat; acest fenomen nu era generalizat, ci se întâlnea doar la câţiva copii în fiecare generaţie. Maupertius vorbeşte despre un alt exemplu din Germania, iar un chirurg vestit din Berlin, Iacob Ruhe, aparţinea unei familii care avea particularitatea aceasta pe linia descendentă a mamei.

Un alt fenomen neobişnuit îl reprezintă oamenii cornuţi. Imaginea unui asemenea om se păstrează în biblioteca din Paris cu următoarea însemnare:

„Imaginea unui om comut aflat în Mâine, eparhie franceză.

Natura în orice vreme şi loc a produs monştri ciudaţi şi înfricoşători la vedere. Franţa, după câte se pare, mai mult decât orice alt loc a dat naştere unor asemenea avortoni şi pe uscat, şi pe mare, şi în pădurile ei; nu de multă vreme s-a descoperit în Mâine un om care avea pe fruntea sa un corn adevărat, vizibil şi palpabil. Iată, imaginea sa era însoţită de informaţiile şi circumstanţele pe care el însuşi le-a relatat cu propria gură. Omul acesta, pe nume Francisc Trouillaq, cu membrele trupului la fel ca toţi oamenii, de statură medie, destul de bine legat, pleşuv, cu câteva fire de păr la spate, cu apucături de ţăran şi la înfăţişare şi la mers, şi cu o piele de lup ca acoperământ pentru trup, s-a născut în satul Thersiere care se află sub administraţia domnului general Laverdin; de mic copil obişnuia să-şi petreacă timpul prin crânguri şi păduri, iar până la vârsta de şapte ani nu a avut nici corn şi nici vreun indiciu de acest fel; cornul i-a apărut la vârsta de şapte ani şi, dacă la început avea o lungime de abia un deget, sesizându-se doar un pic în afara capului, pe parcurs a crescut în aşa fel, încât la vârsta de treizeci şi cinci de ani - cât a trăit -, semăna foarte mult după mărime, grosime şi formă cu cornul de berbec şi se răsucise în sus, spre creştet.

Iată şi cum a fost descoperit. Aflându-se la vânat prin pădurile [acelea], generalul marchiz Laverdin a văzut de departe nişte cărbunari şi, crezând că sunt hoţi, s-a apucat să-i urmărească cu oamenii săi şi, când i-a ajuns, omul cu cornul, văzând că urma numaidecât să fie prins, a dat să se ascundă sub nişte crengi căzute, dar, nereuşind, a fost prins împreună cu toţi ceilalţi cărbunari şi adus în faţa generalului; în timp ce toţi şi-au descoperit capetele, numai el a rămas cu căciula, pe care după insistenţe repetate a dat-o jos în faţa celor ce-l însoţeau pe general şi, când a ieşit la vedere monstruosul corn, pe care l-au privit cu toţii nu cu mică mirare, l-au constrâns pe bietul om să-şi aco-pere capul din nou; ulterior, a fost trimis de general la rege, care se afla la Fointableau, şi la porunca acestuia a fost adus la Paris, spre a fi expus vederii curioşilor, lucru ce a durat două luni."

Aceasta este însemnarea de pe xilogravură. Iar în ziarul redactat de Letoile în vremea regelui Henric al IV-lea se află următorul rezumat, care atestă părţile cele mai importante ale relatării.

„Au trecut câteva zile de când într-o casă aflată lângă Saint-Eustache este prezentat un om pe nume Francisc Trouillaq, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, care are un corn ieşindu-i din cap, răsucit, ce i-ar găuri capul dacă din când în când nu şi l-ar tăia. Se spune că acesta i-ar fi apărut în jurul vârstei de şapte ani şi din cauza ruşinii şi a sluţeniei a fugit în pădure şi a trăit acolo, lucrând laolaltă cu cărbunarii.

Intr-una din zile, domnul marchiz Laverdin a dat peste nişte cărbunari care, speriindu-se, au luat-o la fugă. Luându-i drept tâlhari, marchizul a poruncit să fie urmăriţi. Astfel au fost prinşi şi aduşi în faţa generalului; în timp ce toţi ceilalţi şi-au descoperit capetele, numai acesta s-a opus şi nu voia să se descopere; atunci, apropiindu-se o oarecare slugă, i-a smuls de pe cap pălăria şi i-a aruncat-o la pământ şi astfel cornul a ieşit la vedere. Văzând marchizul acest lucru, l-a luat cu el şi apoi l-a trimis la împărat, care, după ce l-a cercetat la curtea sa, l-a dat slujitorilor săi spre a-l expune lumii pe bani. Omul acesta este chel în partea din faţă a capului, barba îi este ruginie, la fel ca şi firele de păr din spatele capului şi este întru totul asemenea unui satir."

In acelaşi periodic citim şi următoarele:

„Ar trebui observat că aceste apofize nu sunt atât de rare la oameni pe cât ar vrea să-şi imagineze cineva din cauza tăcerii afişate de scriitorii din vechime. Se înţelege că cei cu asemenea defecte aveau grijă în orice fel să le ascundă de la feţele oamenilor, pe cât le îngăduiau mărimea şi poziţia apofizelor. Am văzut că, în ceea ce-l priveşte pe Trouillaq, descoperirea a avut loc întâmplător; mai jos prezentăm imaginea unei femei cu un corn în partea din faţă a capului. Femeia aceasta se numea Dominique şi a trăit în urmă cu câţiva ani la Paris. La vârsta de optzeci de ani nu i-a fost teamă să se supună unei operaţii, spre a se elibera de corpul acesta străin, care pe zi ce trecea devenea tot mai deranjant. Operaţia efectuată de un chirurg priceput a decurs perfect.

Fotografia a fost realizată cu puţine zile înainte de tăierea cornului de către chirurg. Când vede cineva dimensiunea uimitoare a acestei excrescenţe, este cuprins de mirare aflând că s-a format în decursul a patru ani, mai ales că până la vârsta de optzeci de ani fruntea lui Dominique nu avea nimic altceva de arătat decât ridurile specifice vârstei. Dar după ce corpul străin a crescut pe frunte, la puţin după aceea au apărut pe toată fruntea şi alte excrescenţe de acest fel; o mulţime au crescut în partea exterioară a mâinii şi, pentru că erau foarte deranjante, bătrâna obişnuia să le taie din vreme în vreme aşa cum ne tăiem unghiile; pe fruntea ei se distingea rădăcina unui al doilea corn; iar pe tâmpla dreaptă îi ieşise un alt corn cu lungimea de nouă sau zece milimetri."

Intrucât organele care secretă substanţa osoasă a cornului se află bineînţeles înlăuntrul epidermei, se pare că iniţial cornul era mobil şi că întărirea survenită ulterior a transformat straturile foarte subţiri celulare de dedesubt într-un strat fibros, şi astfel, încet-încet baza cornului s-a fortificat pe oasele frunţii. Acelaşi lucru se petrece şi cu animalele, la care cornul e o parte firească, dar în cazul nostru prezintă un grad sporit de anomalie. Oile sălbatice (cele de parte femeiască) au coarne foarte mici, iar în cazul celorlalte animale domestice femelele sunt cu totul lipsite de coarne.

Chiar dacă dezvoltarea nucleului osos al cornului are loc odată cu dezvoltarea stratului de la suprafaţa pieii [din care apare cornul], se cunosc şi excepţii de la această regulă. De la Aelius aflăm că pe vremea sa existau pe un ţărm al Mării Roşii boi care aveau coarne caracterizate de o mare mobilitate, asemănătoare cu cea a urechilor.
Bineînţeles că la acele animale coarnele erau prinse de piele, şi nu de osul [capului], întrucât, crescând şi fiind lipsite de un nucleu osos, stratul superficial al pieii [din care apare cornul] continua să crească, formând respectivele coarne mobile. Fenomenul acesta este foarte important, fiindcă atestă posibilitatea transmiterii de la părinţi la copii a unei anume variaţii care are o origine aleatorie, fie naturală, fie artificială.

Un fenomen important, dar totuşi sporadic, este şi scara care alcătuieşte ierarhia înălţimii umane, unde pe cea mai înaltă treaptă se află giganţii, iar pe cea mai de jos piticii care, dacă ar fi priviţi izolat, ar alcătui rase în aceeaşi măsură opuse şi diferenţiate.

Din cele afirmate până aici socotesc că s-a demonstrat prin analogie, dar şi din exemple directe, mai întâi că există în fire o tendinţă continuă sau, ca să spun aşa, o putere care tinde să producă în specia noastră neîncetat o serie de varietăţi cu un caracter foarte neregulat, unele constituindu-se într-un mod demn de remarcat, adică prin caracteristici concrete, speciale şi neobişnuite, mult diferite de cele existente în specia în care au apărut aceste varietăţi, şi, în al doilea rând, că aceste caracteristici pot deveni comune, transmiţându-se de la tată la fiu prin succesiune ereditară.

Prezentarea unei mărturii în felul acesta are o valoare deosebită, fiindcă putem susţine că diferitele familii sau rase umane posibile îşi pot datora începuturile unui accident sau apariţiei întâmplătoare a unor varietăţi care, avându-şi punctul de plecare întâi la nivelul unei rase anume, sub influenţa unor circumstanţe favorabile, printre care se număra, spre exemplu, şi fenomenul de izolare al familiei, în care a apărut varietatea, şi căsătoria dintre membrii ei, devin stabile şi perpetue.

Dar, ar putea întreba cineva, avem vreun exemplu de popoare întregi, care s-au transformat în acest fel? Sau, altfel [spus], avem vreun exemplu care să ilustreze faptul că aceste transformări s-au impus prin descendenţă pe o scară largă? Răspunsul la între-barea aceasta va putea anula toate dificultăţile şi va soluţiona problema definitiv, dar pentru momentul de faţă nu e un lucru uşor, însă cercetările aflate în curs de desfăşurare pe această temă ne vor oferi şansa de a ajunge la o asemenea concluzie pozitivă.

Sfantul Nectarie din Eghina
Un portret al omului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Un portret al omului"

.

• Despre neamul omenesc
  Publicat in : Religie
• Inaltarea Domnului - Sfantul Ioan Gura de Aur
  Publicat in : Inaltarea Domnului
• Parintele Sofian - Despre Judecata cea de Apoi
  Publicat in : Credinta
• Nasterea celei dupa trup a Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos
  Publicat in : Viata liturgica
• Predica la Duminica Floriilor
  Publicat in : Predici de duminica