Slava dragostei veșnice ni se promite, nicidecum plictiseală (Constantin Galeriu, Vocația pascală a Creației, Ed. Basilica, București, 2019, p. 105). Tragedia lui Darwin a fost că nu a mai văzut un sens profund al existenței. Omul se poate împlini doar când se uită pe sine și se uită pe sine doar când se dăruiește lui Dumnezeu în întregime. Nu mai contez eu, ci frații Lui care suferă și au nevoie de mângâiere. Până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit. Nimic nu poate fi comparat cu minunea mântuirii noastre.
Oriunde suntem fără Hristos, nu poate fi decât un loc de chin. O durere care ne apropie de Hristos e mai bună decât un confort care ne desparte de El. Deși nu Se grăbește niciodată, El mereu ajunge la timp. Uitând de egoism, Hristos ne unește unii cu alții. Această credință este volanul, nu roata de rezervă. Hristos ne pune la îndemână toate mijloacele pentru a participa la Lucrarea Lui, nu a noastră. Îl căutăm pe Cel pe Care nu Îl vedem încă, dar Îl intuim. Tot ce e muritor trebuie să moară, pentru a primi nemurirea. Așadar, trebuie să ne despărțim - inevitabil - de o lume în care domnește moartea.
Frumusețea creației și chemarea divină a omului
Ortodoxia răsăriteană privește lumea ca fiind expresia iubirii divine, o creație ce reflectă bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu. În această viziune, fiecare lucru creat poartă amprenta Logosului, iar omul, ca ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este chemat la o comuniune veșnică cu Creatorul său. În centrul acestei perspective se află o chemare fundamentală: depășirea unui mod de existență limitat de egoism și păcat pentru a intra într-o viață caracterizată de dăruire, iubire și participare la slava dumnezeiască.
În această viziune, sensul existenței nu este o stare statică, ci o dinamică a creșterii în iubire și sfințenie. Omul nu este văzut doar ca un individ izolat, ci ca o ființă relațională, creată pentru comuniune. Această comuniune nu este doar între oameni, ci între întreaga creație și Dumnezeu. Astfel, ortodoxia afirmă că toate lucrurile își găsesc împlinirea și sensul lor ultim în Dumnezeu.
Un aspect central al acestei teologii este frumusețea ca expresie a adevărului. Nu doar că Dumnezeu este bun și drept, dar El este și Frumusețea însăși, iar întreaga creație, fiind rodul voinței Lui, reflectă această frumusețe. Lumea nu este un loc al suferinței arbitrare, ci un spațiu în care harul dumnezeiesc strălucește chiar și în mijlocul durerii și al încercărilor. În fața răului, ortodoxia nu oferă doar explicații intelectuale, ci un răspuns existențial: participarea la Crucea și Învierea lui Hristos, singura cale prin care răul poate fi învins.
Această gândire subliniază o tensiune între libertatea umană și chemarea divină. Dumnezeu, în iubirea Sa desăvârșită, nu constrânge niciodată voința umană, ci oferă fiecărui suflet darul libertății. De aceea, viața este văzută ca o alegere continuă între iubirea de sine (care duce la moarte) și iubirea față de Dumnezeu și aproapele (care duce la viață).
În această lumină, orice act de iubire adevărată devine o pregustare a veșniciei. Harul este cel care face posibilă această transformare a omului, conducându-l dintr-o existență marcată de corupție și păcat la o viață transfigurată, în care omul devine părtaș dumnezeirii.
Teologia ortodoxă respinge o viziune mecanică a mântuirii sau o justiție punitivă. Dumnezeu nu este un tiran care pedepsește sufletele, ci un Tată iubitor care dorește mântuirea tuturor. Această speranță nu este doar o viziune utopică, ci o credință profund ancorată în Învierea lui Hristos, care garantează biruința finală a vieții asupra morții.
Astfel, omul este chemat să trăiască în lumina Împărăției lui Dumnezeu încă din această viață, să vadă creația ca pe un dar și să participe la această taină a comuniunii. Frumusețea, iubirea și libertatea sunt temeliile acestei chemări divine, iar răspunsul omului determină destinul său veșnic.
O perspectivă asupra trăirii creștine
Ortodoxia vede Scriptura ca pe o revelație divină, insuflată de Duhul Sfânt, care oferă răspunsuri la întrebările fundamentale ale vieții. Fiecare credincios este chemat să citească și să mediteze asupra cuvintelor sfinte, nu doar pentru a le înțelege la nivel intelectual, ci pentru a le trăi. În tradiția patristică, adevărul nu este doar un concept abstract, ci o realitate întrupată în Hristos și în viața Bisericii.
Un aspect crucial al înțelegerii Scripturii este să nu o privim ca pe o simplă sursă de informații, ci ca pe o chemare la transformare. Lectura și studierea Scripturii trebuie să fie însoțite de rugăciune și smerenie, astfel încât inima credinciosului să fie pregătită să primească mesajul divin. Așa cum ne învață Sfinții Părinți, cuvintele Scripturii devin vii și lucrătoare atunci când sunt integrate în viața noastră prin fapte bune.
Un creștin ortodox nu își limitează credința la Liturghie sau la rugăciunile personale, ci caută să trăiască Evanghelia în fiecare aspect al vieții sale. Practica dragostei față de aproapele este un pilon esențial. Așa cum Hristos a arătat milă și compasiune, credinciosul este chemat să fie o lumină pentru ceilalți, răspândind pacea și bunătatea.
Disciplina spirituală este un alt element central. Rugăciunea, postul și meditația asupra cuvintelor sfinte devin instrumente prin care credinciosul își întărește relația cu Dumnezeu și învață să recunoască voia Lui în toate lucrurile. Adevărata transformare vine prin supunerea smerită față de învățăturile lui Hristos, încrederea în providența divină și lepădarea de sine.
Tradiția ortodoxă accentuează sinergia dintre harul lui Dumnezeu și efortul personal. Mântuirea este un dar al harului divin, însă credinciosul are responsabilitatea să răspundă prin pocăință, credință și fapte bune.
Nu este suficient să cunoaștem adevărul; trebuie să-l trăim, să-l arătăm prin viața noastră.
Această sinergie ne învață că, deși Dumnezeu oferă resursele necesare pentru trăirea unei vieți sfinte, noi suntem responsabili să cooperăm cu El.
Rugăciunea „Doamne, ajută-mă să mă schimb” trebuie să fie urmată de efortul real al schimbării.
Viața creștină nu este o teorie, ci o practică vie. Credinciosul ortodox este chemat să transforme adevărurile Scripturii în fapte concrete, să trăiască în lumina lui Hristos și să reflecte iubirea divină în relațiile sale. Numai prin această unire a cunoașterii cu trăirea putem experimenta plinătatea vieții în Dumnezeu, devenind astfel adevărați ucenici ai Lui.
Astfel, înțelepciunea Scripturii, luminată de Duhul Sfânt și trăită în comuniunea Bisericii, devine farul care ne călăuzește pe calea spre mântuire.
Planul divin nu eșuează. Mesia învinge, cu toată opoziția luciferică. Noi am ales tabăra câștigătoare. Nu ne mai rugăm pentru noi, ci pentru alții. Noi suntem pe plan secund. Frații Lui mai mici în necaz sunt în prim-plan, dincolo de orice presiune socială a celor care nu înțeleg că nu înțeleg. Cu cât ne simțim mai slabi și neputincioși și recunoaștem slava Lui, suntem salvați. Cu cât ne credem mai grozavi, suntem pierduți.
Nu ne vom vindeca rănind pe alții. Nu ne va ajuta mândria, ci recunoștința. Sunt puțini creștini care îi determină pe atei să se convertească; să nu ne plângem, să fim între acei puțini. Cea mai mare problemă a oamenilor este păcatul; cea mai mare nevoie, iertarea.
Marius MATEI
Marius Matei
-
Dragostea
Publicat in : Morala -
Dragostea, iubirea, fericirea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.