Un personalism?

Un personalism? Mareste imaginea.

Modul în care Mântuitorul Se raportează în general la toate persoanele şi, în parte, la fiecare nu putem să-l teologhisim decât într-o manieră tehnică, mult prea tehnică faţă de limbajul Părinţilor, timp în care o anumită schematizare sau teoretizare pălesc, desigur. Ne mai rămâne uimirea, rugăciunea...

Personalismul, în prezentarea explicativă a DEX-ului, are în vedere totuşi două detalieri47; atitudine a cuiva care ia în consideraţie numai punctele de vedere şi interesele personale prin subiectivism, ca interes propriu, în detrimentul celorlalţi. A doua explicaţie se referă la viziunea potrivit căreia Dumnezeu este conceput ca persoană în opoziţie cu modul în care este văzut în panteism sau în idealismul absolut.

Ca şi curent filozofic, personalismul se afirmă istoric prin secolele XVIII-XX, la autori laici, ca Thomas D. Williams, Emmanuel Mounier etc. Ca doctrină socială, un asemenea curent pune la baza existenţei o pluralitate de entităţi spirituale înzestrate cu atributele personalităţii şi subordonate lui Dumnezeu ca fiinţă supremă.
Gânditori ai diasporei ruse ca Nicolai A. Berdiaev, Paul Evdokimov, un elveţian ca Denis de Rougemont, teologi ca Alexander D. Schmemann, Vltulimir Lossky, Nicolas Lossky, precum întreaga elită ti Institutului Teologic Saint Serge din Paris, prin irprczentanţii ei, vor da o dimensiune totalmente creştină unui asemenea curent. Duhovnici şi teologi tonsacraţi, ca Dumitru Stăniloae, Sofronie Saharov, Iustin Popovici (mari piloni ai spiritualităţii secolelor X X-XXI), precum şi vârfuri ale spiritualităţii elene, ca loannis Zizioulas, Christhos Yannaras, Gheorghios Mantzaridis, părinţi athoniţi ca Teoclit Dionisiatul, Vasilios Gondikakis, Gheorghe Kapsanis, Emilianos Simonopetrinul şi ucenicii lor, vor da o dimensiune profund ontologică unui personalism desprins din adâncurile spiritualităţii ortodoxe, având ca axă centrală Dumnezeul Cel în Treime mărit ca Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, „Treimea cea nedespărţită şi de o fiinţă” (în Sfânta Liturghie), în raport sublim de comuniune şi energie împărtăşită cu fiecare persoană umană. Lista ar putea continua, desigur, pe această linie, în amintirea şi altor autori.

In faţa lui Hristos, dobândeşte fiecare o valoare nemărginită. Pe lângă celelalte mărturii, când El dă atenţie deosebită mântuind vameşi, păcătoase şi desfrânate, de aceeaşi importanţă se bucură parabola oii celei pierdute pe care o caută pe ea singură sau cazul femeii samarinence (rău famate) cu care, întâlnindu-se, dezbate lucruri fundamentale, cum ar fi cel legat de „apa cea vie”.

Având în centrul viziunii spirituale taina Sfintei Treimi, întruparea şi activitatea lui Hristos ca Persoană, desprindem şi modul în care omul şi Divinitatea se raportează în calitatea unirii şi dialogului dintre eu-Tu şi invers. In concluzie, se cuvine o dimensionare a fiinţei în lucrarea ei, îndreptată spre izvorul şi calea Tradiţiei:

- cunoaşterea de sine, abordată şi în paginile următoare, aduce corecta raportare la propria persoană, la relaţia cu Dumnezeu şi, în reflex, buna relaţionare cu semenii, cu aproapele. Fiinţa umană nu dispune de această unitate în primul rând cu sine, atunci când nu este încadrată pe calea vieţii în Hristos. Se fărâmiţează pentru a se scinda, ca şi cum într-o singură persoană se regăsesc mai multe, fiecare cu tendinţele şi mişcările ei. Aceasta face ca mişcările sufletului să difere de la un caz şi moment la altul, în funcţie de starea sufletească transmisă din minte şi inimă.

In cultura părinţilor filocalici, prin prezenţa harică, omul se unifică în integritate. Se străduieşte să devină conform cu sine în datul său primordial, aşa cum s-a născut din Dumnezeu. Tinde spre acel echilibru al stării de normalitate, în unitate cu sine, cu Dumnezeu şi făptura întreagă. Realizează că prin putere de sus poate depăşi atât egoismul, individualismul, cât şi contrariile sinelui împărţit. Raportat la Dumnezeu, acesta transpune în trăire şi faptă cerinţa „facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Cu asemenea dispoziţie, Fericitul Augustin se poate exprima în liberiate, cu bucurie: „roagă-te şi fa ce vrei”, „iubeşte şi fa ce vrei”. In acest caz, nu mai există dizarmonie între anumite tendinţe interne, contradictorii, de care vorbeşte Apostolul Pavel. El constată tendinţele potrivnice existente în firea umană atunci când aceasta nu lacc binele pe care-l voieşte, ci răul pe care nu-l voieşte, exemplificând cum pofta trupului vine împotriva duhului. Unitatea voinţei umane prin unirea cu cea divină se desăvârşeşte prin transfigurarea celei dintâi, adumbrită de har. De aici decurge, în mod firesc, şi atitudinea deschisă şi binevoitoare, constantă şi fără raportări nepotrivite, faţă de aproapele.

Paşii cunoaşterii de sine dobândesc o valoare magistrală în spiritualitate, înscriindu-se în orizontul a ceea ce misticii vor numi „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”. Persoana îşi recunoaşte atât valoarea sa veşnică în Dumnezeu, cât şi nimicnicia cauzată de cădere. Cunoscându-L pe Dumnezeu, se cunoaşte pe sine întru lumină, pentru a înţelege valoarea tuturor persoanelor şi a întregii creaţii.

- centralitatea Persoanei relevă Dumnezeul Treimic ca punct de convergenţă al tuturor lucrurilor spre care ne îndreptăm cu smerită căutare. Când toţi se apropie de centru, comuniunea se realizează şi întreolaltă. Pe raza cercului, toţi se îndreaptă concentric spre punctul interior. Distanţele dispar. Se creează apropierea, comuniunea. Razele însă izvorăsc din centrul de foc al dragostei, spre fiecare în parte. Şi ele, păstrând unicitatea fiecăruia, departe de a despărţi, adună, înfrăţesc. In mijloc, totul se restrânge, dar se răsfrânge cu raze luminoase în depărtare. Harul unifică în solidaritate şi empatie. „Dragostea nu caută ale sale.”48 Pune mai presus nevoia aproapelui decât interesul propriu.

Aproapele, fratele întru Hristos, nu poate fi valorificat şi exploatat printr-un interes individual, egoist. Fiecare, zice apostolul, să nu caute numai ale sale, ci şi cele ale aproapelui său, precum a făcut Mântuitorul, Cel ce a spus: „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor”49. Prin urmare, inima milostivă devine universal cuprinzătoare, se face părtaşă la „trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând”, binecuvântează pe cei ce prigonesc, se bucură cu cei ce se bucură, plânge cu cei ce plâng50.

Pe lângă o multitudine de semnificaţii ale cercului şi concentricităţii, rotunjimea cupolei ortodoxe ce poartă deasupra Pantocratorul (Hristos Atotţiitorul) desemnează braţele coborâtoare ale dragostei dumnezeieşti (Pr. Dumitru Stăniloae). Cadrul creat în semiîntunericul mistic, secondat de cântarea şi icoana bizantină, vin să creeze spaţiul, modul intimităţii spirituale: „în Biserica slavei Tale stând, în cer ni se părea a sta”51. Pentru sensibilitatea artistică şi urechea duhovnicească, devine o cerinţă ca elementele artistice care plasticizează ethosul bizantin să devină un cadru ce predispune sufletul la starea potrivită cu duhul comuniunii. Sunt mai mult decât forme statice ce exprimă cultura unei epoci. Cheamă la viaţă.

Perspectiva inversă în tehnica bizantină face ca punctul central din icoană, redat prin unificarea liniilor, să ducă dincolo de voalul de compoziţie materială, în profunzimea întâlnirii cu persoana înfăţişată. Asemeni privirii în perspectivă a unei căi ferate, care văzută în depărtare parcă se închide, liniile se unesc şi adună. Privitorul vine spre icoană, trecând printr-o fereastră, în lumea de dincolo de cadrul înfăţişat. Dar icoana şi sfântul reprezentat cheamă şi vin, totodată. Cuprind privitorul, făcându-l contemporan evenimentului redat. Timpul se deschide în veşnicie printr-un prezent continuu, ceea ce face ca exprimarea să răsune: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”52. „Astăzi, toată făptura se adapă cu curgeri tainice... Astăzi, păcatele oamenilor se curăţesc în apele Iordanului... Astăzi, toată făptura se luminează de sus ca o făclie... Astăzi, cele de sus cu cele de jos împre- ună-prăznuiesc, şi cele de jos cu cele de sus împreună-vorbesc... Astăzi, împărăţia cerurilor am dobândit, iar împărăţia Domnului nu are sfârşit”53.

Textul liturgic poartă atât un mesaj dogmatic, cât şi unul moral, dar melosul viază în aceeaşi unitate organică a întregii spiritualităţi. Face parte dintr-un tot unitar, element artistic revelat în duhul întrupat prin logos, iconic. Intreg decorul interior, „bunăcuviinţa casei Tale şi locul locaşului slavei Tale”54, în Eclesia, ca „cer pământesc”, lumină a frumuseţii, cu toate elementele artistice amintite, vine să deschidă o nouă lume, adesea uitată, marcată de secularism. Dar ea se deschide prin deschiderea persoanei. Aduce valenţe infinite de comuniune. Cheamă cu chemare de sus, în locul însufleţit, în timpul de dincolo de timp, în vremelnicul ce se vrea înveşnicit. Toate conglăsuiesc organic, revelându-se unitar una pe cealaltă. Fiecare va aduce o lume, o rugăciune şi, toate, o întreagă universalitate.

- înnoieşte-te pe tine se prezintă ca un aparent individualism, dar fuga în pustie şi retragerea monahilor, singurătatea cuvioşilor se justifică prin îndemnul care zice: luminează-te pe tine însuţi şi apoi vei putea lumina pe alţii; curăţeşte-te pe tine însuţi, apoi vei putea curăţi pe alţii. Dacă în viaţa Sfântului Proroc Ilie vedem puterea rugăciunii şi trecerea de care s-a bucurat el singur înaintea lui Dumnezeu pentru toţi, dacă Moise L-a înduplecat pe Dumnezeu mijlocind pentru lot poporul evreu în pustie, dacă rugăciunea în general e considerată „susţinătoarea lumii”55, multe alte exemple vin să confirme constatarea Sfântului Serafim de Sarov: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui” Pilda vieţii şi puterea celui ce cunoaşte lucrarea harului, discret şi tainic, vin cu folos înnoitor. Asemenea exemple nu contrazic necesitatea misiunii şi propovăduirii prin cuvânt, ci vin cu atât mai mult să aducă mărturie despre puterea cu care se îmbracă acesta, precum găsim în exemplul Mântuitorului: „Că îi învăţa pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor”56. Că dacă ar fi cineva gol, cum va putea oferi aproapelui său o anumită stare de plinătate?

„Zicea awa Isidor Pelusiotul că viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Căci viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia”57.

- deschizând căile Duhului, sufletul, adâncit în rugăciune şi virtute, devine receptiv la Cuvântul lui Dumnezeu, la imboldurile sfinte, vibrează la tot ce e sfânt şi frumos. Nu cunoaşte monotonie, iar setea se înteţeşte acolo unde ceilalţi nu găsesc decât plictis şi urât. Devine receptacol al mesajului de Sus, se brăzdează semănat cu tainice înţelesuri şi dorinţe. Cuprinde şi captează lucruri numai de el ştiute.

- născut şi născător, se deschide şi gustă cu nesaţ din orice valoare artistică întâlnită în poezie, literatură, pictură etc., întrezărind, în orice ramură, dumnezeiescul. In natură şi omenesc descoperă tainice chemări ale revelatului. De la monumentalitatea creatului şi a creaţiilor, până la firul de iarbă, întâlneşte, ca într-o icoană, fereastra nevăzutului. Totul devine important.

Născut pe sine, odată ce a intrat în sfera luminii, devine şi născător de valoare în atitudine faţă de tot: în gest şi exprimare, în cânt, poezie şi gând, în dispoziţia de a naşte. Şi artă înseamnă tot ce faci şi exprimi cu drag. Dreptul, care se retrage în astfel de vistierii, poartă întru sine şi pe fiii ce urmează să-i nască.

- concretul formării îl descoperă pe cel născut în contact cu Tradiţia autentică, de unde se încarcă pentru a fi mai de folos întregii lumi şi comunităţi, aducând un plus de valoare.

Revitalizarea concretă, organizată, a clerului, a tinerilor seminarişti şi teologi devine în această privinţă o prioritate. Sintagme de genul „întoarcerea la Părinţi”, „viaţă duhovnicească”, „exemple vii” nu se pot realiza numai prin studii şi acumulări de diplome. Se creează o inflaţie inutilă în modul acesta. Provocările postmoderne tind să răcească relaţia dintre laici şi cler, Biserică şi Divinitate. In acelaşi timp, credincioşii nu pot fi lăsaţi doar la nivel de statistică şi prezenţă pentru a fi „catapultaţi” cu lauri, direct în împărăţia cerurilor.

Urmărim lucrarea prin care lumea clericală şi cea laică, deopotrivă, să rodească în proximitatea marilor centre monahale, în contact direct, formativ cu atmosfera de acolo şi, mai ales, cu marii duhovnici. De aici se vor naşte şi vor rezulta, bineînţeles, noi astfel de duhovnici, preoţi cu har şi, mai ales, ierarhi de excepţie. Aceştia din urmă, prin statut, sunt primii care au posibilităţile de a lua iniţiativa, de a susţine astfel de realizări. O.N.G.-urile creştine, activând cu tineri de mare luciditate spirituală, se înscriu şi ele pe această linie prin tot ceea ce fac. Agenţiile de pelerinaj creştine, centrele sociale şi culturale, iniţiate prin Biserică, vin cu toate oportunităţile unui asemenea aport formativ. Se creează premizele ca mai ales cei chemaţi să devină „faruri călăuzitoare”, „stâlpi ai credinţei”.

- oaze de lumină ar însemna comunităţi vii, însufleţite şi active în plan local şi universal. Consolidarea în plan parohial a relaţiei între preot şi credincioşi prin cultivarea conştiinţei parohiale, participarea la Sfintele Taine şi întreg cultul creştin, buna pastoraţie şi relaţia părinte-fiu duhovnicesc ar da roadele scontate, chiar dacă ele nu sunt vizibile încă de la început. Totul porneşte însă de la sedimentarea relaţiilor personale în „cultura duhului”, lucrare ce poate să reînnoiască atât un trecut negativ, cât şi o genetică precară.

Comuniunea eclesială şi, mai ales, puterea ce vine din Taine şi cult creează cele mai bune premise pentru consolidarea familiilor sănătoase şi rodnice în toate planurile. Când binele pleacă de la fiecare în parte, actul înfrăţirii, al creşterii în comuniune şi activitate devine mai mult decât la modul ideal, ceva realizabil. Un om vine cu aportul său într-o familie. O familie îl duce într-o comunitate, comunitatea spune ceva neamului şi neamul lumii întregi. Optimismul, nădejdea fac ca oaza, nucleul să vină şi ele, chiar în mod smerit, cu folosul din parte, pentru întreg.

- proiecte şi portofolii, realizabile cu oportunitate şi pragmatism, vin să spună că o asemenea viziune a înnoirii nu se rezumă la o puerilă visare, cât mai ales la modul în care am putea gândi şi fundamenta implicarea, activitatea. Modelele, mijloacele, inspiraţia tuturor activităţilor în varietatea şi diversitatea lor se află la îndemâna oricui, căci primul lucru e acela de a vrea, înaintea celui de a se face realizat. Nu căutarea oportunităţilor materiale prin care am avea la îndemână spaţii, săli, aparatură ar deveni o prioritate în ucest sens. Cine să pună toate în lucrare, dacă nu s-au format persoanele? La ce ne folosesc utilităţile, dacă mi găsim disponibilitatea jertfitoare? Am aştepta în- Ir-o anumită ordine fonduri şi facilităţi, ca mai apoi să Irecem la fapte? Căutând dacă nu „mai întâi”, măcar concomitent „împărăţia cerurilor” şi cea dinlăuntru, omul care sfinţeşte locul găseşte întotdeauna toate posibilităţile.

Fiecare poate realiza ceva din postura în care se află. Modalităţile sunt multiple, ele reprezentând motivul unor alte scrieri şi dezbateri în care inspiraţia, ingeniozitatea ideilor şi modul lor de implementare se aplică de la caz la caz. Spectrul devine cu atât mai larg dacă avem în vedere programele propuse la nivel de patriarhie, cele în parteneriat cu inspectoratele şcolare, centrele sociale, simpozioanele, cenaclurile cultural-spirituale, concertele, pelerinajele, taberele de tineret, vizitele la căminele de nevoiaşi şi, de ce nu, şi micile agape creştine prilejuite de marile sărbători sau zile onomastice.

PR. VASILE DUNCA

Fragment din cartea "ÎNNOIRE PRIN IZVOARE", Editura Agnos

Cumpara cartea "ÎNNOIRE PRIN IZVOARE"

 

Note:
47 DEX, Ed. Univers Enciclopedic, Gold, Bucureşti, 2012, p. 807.
48 I Corinteni 13, 5.
49 Matei 7,12.
50 Romani 12,13-15.
51 Tropar, Utrenie, Postul Mare, Ceaslov, E.I.B.M.O.R., Buc., 2014., p. 88.
52 Luca 19, 9.
53 Rugăciunea Sfântului Sofronie, patriarhul Ierusalimului, la Slujba Aghiasmei celei Mari, Molitfelnic, p. 751-752.
54 Psalm 25, 8.
55 Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Ed. Amarcord, Timişoara 1995, p. 494.
56 Matei 7, 29.
57 Awa Isidor Pelusiotul, Patericul, Alba Iulia, 1994, p. 107.

 

Pe aceeaşi temă

21 Aprilie 2021

Vizualizari: 192

Voteaza:

Un personalism? 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

persoana umana

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE