(Capitolul 13, versetele 14-37)
Continuând să vorbească despre zilele de pe urmă şi despre pieirea Ierusalimului, Domnul dă câteva prorocii care în înţelesul lor literal nu par a putea fi legate nemijlocit de destinele Palestinei şi poporului iudeu. De felul acesta sunt mai ales versetele 24-27 din capitolul 13 al Evangheliei după Marcu, unde se vorbeşte despre semne neobişnuite pe cer, despre venirea Mântuitorului, a Fiului Omului, şi despre îngeri care-i vor aduna pe aleşii Lui de la marginea pământului până la marginea cerului.
In acele zile, după necazul acela, soarele se va întuneca, şi luna nu-şi va mai da lumina ei, şi stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri se vor clătina. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă şi cu slavă, şi atunci El va trimite pe îngeri şi va aduna pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.
Intrucât în istoria căderii Ierusalimului nu găsim nici un eveniment care să reprezinte îndeplinirea neîndoielnică a profeţiei acesteia şi Fiul Omului nu S-a arătat atunci, majoritatea exegeţilor leagă cuvintele acestea nu de distrugerea Ierusalimului, ci de vremurile sfârşitului lumii şi înfricoşătoarei Judecăţi. In cuvintele profetice ale Domnului, destinele Palestinei devastate şi poporului evreu se întrepătrund, astfel, cu destinul ultim al întregii lumi, şi această legătură este atât de strânsă, că prorocia care priveşte Ierusalimul poate fi uneori înţeleasă până şi literal ca privind cele din urmă zile ale lumii. Posibilitatea acestor coincidenţe se explică prin faptul că în toate catastrofele vieţii, mari şi mici, locale şi universale, acţionează aceleaşi legi ale disoluţiei generale, slăbirii credinţei religioase şi decăderii morale. In virtutea aceloraşi cauze, şi formele acestor catastrofe, etapele dezvoltării lor şi fenomenele ce le însoţesc sunt aproximativ aceleaşi, cu singura diferenţă esenţială că în catastrofele locale şi particulare forţele distructive acţionează mai puţin radical, fără să ajungă la punctul ultim, adică la distrugerea definitivă. Iată de ce istoria căderii Ierusalimului prezintă o asemănare caracteristică cu ultimele capitole ale istoriei universale şi poate servi drept prototip al pieirii întregii lumi, şi iată de ce înfăţişând evenimentele catastrofale din viitorul apropiat al evreimii Mântuitorul putea să le arate totodată ucenicilor Săi trăsăturile marii catastrofe a sfârşitului lumii şi înfricoşătoarei Judecăţi.
Imbinând în prorociile Sale două evenimente - căderea Ierusalimului şi înfricoşătoarea Judecată poate că Domnul a vrut să-i convingă deplin pe ucenicii Săi (iar prin ei pe toţi următorii Săi) de realitatea acesteia din urmă. Intr-adevăr, de vreme ce toate prezicerile Lui cu privire la soarta Ierusalimului s-au îndeplinit cu exactitate literală, în mod logic n-ar trebui să tragem de aici concluzia că şi a doua jumătate a profeţiei Lui, privitoare la destinul ultim al lumii, se va împlini cu aceeaşi uimitoare exactitate? în cazul dat nu pot exista nici un fel de temeiuri pentru îndoială, şi numai uimitoarea noastră superficialitate, împătimire de viaţa pământească şi teamă ascunsă de a întuneca deşertăciunea atrăgătoare şi fără griji a existenţei pământeşti cu spectrele întunecate ale răsplăţii viitoare ne lac să nu ne gândim la ameninţarea viitorului ori să contestăm cu disperare, dar fără rost, însăşi realitatea înfricoşătoarei Judecăţi.
Or, în iconomia generală a vieţii duhovniceşti gândul la înfricoşătoareajudecată şi la răsplata de dincolo de mormânt are o mare însemnătate morală, mai ales la început, când în inima omenească nu este încă dezvoltată iubirea de Dumnezeu, iar în minte nu există încă înţelegerea limpede a corectitudinii vieţii duhovniceşti şi a inevitabilităţii absolute a legilor ei. Pe această treaptă, când omul nu este încă dezvoltat duhovniceşte, gândul la pedeapsa pentru păcat este motivul cel mai important - uneori unicul motiv - care îi dă putere să biruie ispita.
Foarte bine vorbeşte despre aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iubiţilor, să fugim de păcat şi să alegem virtutea, ca să nu fim făcuţi de ruşine în ziua când se vor descoperi faptele tuturor,pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, zice Sfântul Apostol Pavel, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Cor. 5, 10). Aşadar, vă îndemn să avem în minte această judecată şi să ne închipuim că ea are loc acum, că Judecătorul şade şi totul se descoperă şi se dă pe faţă, deoarece nu numai că vom sta înaintea Lui, ci se vor şi da în vileag vieţile noastre. Oare nu vă veţi tulbura? Oare nu vă veţi cutremura? Oare nu am vrea mai bine să murim decât sa sc descopere înaintea oamenilor pe care îi cinstim fărădelegile noastre ascunse? Şi cum ne vom simţi atunci când păcatele noastre se vor descoperi înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor şi vor sta înaintea ochilor noştri?
Mustra-te-voi, zice Domnul, şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale (Ps. 49, 22).
Aşadar, vă îndemn din nou să luaţi aminte şi să vă băgaţi minţile în cap. Dacă o să vă ardă focul poftelor păcătoase, închipuiţi-vă focul chinurilor de atunci, şi focul din voi are să se stingă. Dacă veţi vrea să spuneţi vreun lucru necuviincios, să vă închipuiţi scrâşnirea dinţilor, şi frica o să vă pună frâu. Dacă veţi pofti să răpiţi vreun lucru străin, să vă aduceţi aminte cuvintele Judecătorului: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară (Mt. 22, 13), şi vă veţi lăsa de acele planuri. Dacă sunteţi cruzi şi nemilostivi, amintiţi-vă de fecioarele ale căror candele s-au stins din pricina lipsei de untdelemn, drept care au şi rămas lipsite de cămara nunţii, şi vă veţi face grabnic iubitori de oameni. Dacă veţi dori să vă îmbătaţi şi să petreceţi în răsfăţ, amintiţi-vă de bogatul care spunea: Trimite pe Lazar să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie, dar n-a primit ceea ce dorea (Lc. 16, 24), şi îndată vă veţi părăsi patima. In acelaşi fel puteţi îmblânzi oricare altă patimă.”
Aşa făceau adeseori sfinţii nevoitori atunci când ispita era atât de puternică, încât nici rugăciunea, nici încordarea voinţei nu puteau să învingă tentaţia şi să stingă focul patimii. în asemenea cazuri, gândul Ia înfricoşătoarea Judecată şi la chinurile veşnice era pentru ei cel mai de nădejde reazem şi cel mai bun mijloc de luptă. în Proloage se povesteşte despre un nevoitor care, fiind ispitit de pofta curviei, şi-a ars într-o noapte toate degetele cu lumânarea, ca să-şi aducă aminte în acest fel de focul veşnicei chinuiri.
„Cea de-a Doua Venire a Domnului pe pământ ca să facă judecată asupra lui, continuă Sfântul Ioan Gură de Aur, va avea loc pe neaşteptate. Ziua aceea va veni ca o cursă peste toţi cei ce locuiesc pefaţa întregului pământ (Lc. 21, 35), dar cât de înfricoşătoare va fi această venire! înaintea ei va avea loc un şir întreg de semne neobişnuite, înspăimântătoare. Soarele se va întuneca, şi luna nu-şi va mai da lumina ei, şi stelele vor cădea din cer, şi puterile care sunt în ceruri se vor clătina (Mc. 13, 24-25), iar Evanghelistul Luca adaugă: va fi pe pământ spaimă întru neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi al valurilor, iar oamenii vor muri defrică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina (Lc. 21, 25-26). Vor fi semne minunate în cer şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum, prezice Prorocul Ioil. Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului (Ioil 3, 3-4). lată ziua Domnului, citim la Prorocul Isaia, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el. Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui şi luna nu va mai străluci (Is. 13, 9-10).”
„Când se vor împlini toate smintelile întregului pământ, zice Sfântul Efrem Şirul, va veni în cele din urmă Domnul, precum este scris, ca un fulger strălucind pe cer; va veni Dumnezeul nostru Cel sfânt, preacurat, înfricoşător şi slăvit, cu slavă neasemuită, cinurile îngereşti şi arhangheliceşti mergând înaintea slavei Lui, toţi ca văpaia focului, heruvimii cu ochii plecaţi în jos şi serafimii zburând şi acoperindu-şi feţele şi picioarele cu aripi de foc şi strigând cu cutremur mare; «Sculaţi-vă, cei adormiţi, că iată, a venit Mirele!»”
După cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, ultimul şi cel mai neîndoielnic semn dinaintea venirii Mântuitorului va fi o cruce din stele, învăpăiată, pe cer.
Judecata însăşi este descrisă în prorociile Vechiului Testament astfel:
La Prorocul Daniil: Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu defoc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Ii slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise (Dan. 7, 9-10).
Să se trezească toate neamurile, spune Dumnezeu prin gura Prorocului loil, şi să vina în valea lui losafat, căci acolo voi aşeza scaun de judecată pentru toate popoarele din jur. Aduceţi seceri, căci holda este coaptă, veniţi, coborâţi-vă, căci teascul este plin, albiile dau peste margini; fărădelegile lor n-au seamăn. Mulţimi şi iar mulţimi în Valea Judecăţii, fiindcă aproape este ziua Domnului în Valea judecăţii! (Ioil 3, 12-14).
Vine ceasul, spune însuşi Domnul Mântuitorul, când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce aufăcut cele rele spre învierea osândirii (In 28-29).
Această idee privitoare la învierea morţilor şi la ziua înfricoşătoarei Judecăţi e dezvoltată mai amănunţit de către Sfântul Apostol Pavel: Iată, taină vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi, căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăciosi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup strkâcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire (I Cor. 15, 51-53). Iata, a venit Domnul, citim în Epistola Apostolului Iuda, cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, ca săfacă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui (Iuda 1, 14-15).
Aşadar, de la fiecare om se va cere socoteală nu numai pentru fapte, ci şi pentru cuvinte, până şi pentru gânduri. Vă spun că pentru orice cuvânt desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit (Mt. 12, 36-37).
Domnul... va lumina cele ascunse ale întunericului, scrie Sfântul Apostol Pavel, şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda (I Cor. 4, 5).
Astfel, înaintea judecăţii lui Dumnezeu va fi dat în vileag fiecare om cu gândurile şi simţămintele lui, cu faptele şi patimile lui, cu calităţile şi viciile sale - pe scurt, cu tot ce a educat şi a dezvoltat în sufletul său de-a lungul vieţii pământeşti. Totul va fi cântărit şi preţuit după dreptate: cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori râu (II Cor. 5, 10). Intreaga viaţă, cu fărădelegile şi greşelile ei, cu nereuşitele şi succesele ei morale, va apărea în culori vii şi cu cea mai mare exactitate înaintea omului însuşi, iar el va vedea şi va distinge singur în ea ce a fost bun şi curat în ea, dar şi ce a fost întunecat şi păcătos. Este cu putinţă aşa ceva?
Fără îndoială! Chiar şi aici, în condiţiile existenţei pământeşti, în clipele de agonie se perindă uneori pe dinaintea omului toată viaţa lui, cu cele mai mărunte amănunte. Se dovedeşte că până şi cele mai depărtate momente, cele mai neînsemnate evenimente - tot ce părea că a pierit în trecut fără putinţă de întoarcere şi a fost şters din cartea amintirii, s-a păstrat în subconştient, şi în clipele de maximă încordare sufletească ale aşteptării morţii ies Ia suprafaţă, în conştiinţă, cu o uluitoare claritate.
Iată o relatare interesantă a cunoscutului amiral englez Beaufort, care în tinereţe s-a răsturnat din barcă pe mare şi s-a dus la fund, neştiind să înoate. Descriind împrejurările în care s-a întâmplat asta, el spune: „Din clipa când am încetat cu totul să mă mai mişc (ceea ce presupun că a fost urmare asfixiei), o senzaţie de calm total a înlocuit toată agitaţia dinainte. Simţurile îmi erau amorţite, însă cu spiritul lucrurile stăteau pe dos. Activitatea acestuia s-a înviorat într-o măsură de nedescris; ideile au început să se perinde una după alta cu o asemenea repeziciune, încât nu poate fi arătată prin cuvinte şi nici măcar înţeleasă de mintea cuiva care n-a trecut printr-o stare de acest fel. Şi acum pot în mare măsură să reconstitui cursul acelor gânduri: la lucrul care tocmai se întâmplase , la stângăcia care-i fusese pricină, la tulburarea ce se iscase (văzusem că doi oameni săriseră după mine în apă), la urmările groaznicei veşti asupra iubitorului meu părinte, primirea ei de către întreaga familie, o mie de alte împrejurări legate de viaţa mea domestică: iată din ce era alcătuit primul şir de gânduri.
Apoi, sfera lor a început să se lărgească: a apărut ultima mea călătorie pe mare, prima călătorie pe mare, când am naufragiat, viaţa mea de şcolar, succesele mele, greşelile, prostiile, ştrengâriile, toate micile aventuri şi năzbâtii din vremea aceea - şi aşa, tot mai departe în timp, fiecare întâmplare din trecutul meu mi s-a perindat pe rând prin aducerea-aminte, şi nu în linii mari, aşa cum povestesc eu aici, ci ca imagini vii, cu toate trăsăturile şi amănuntele mărunte. E scurt, toată istoria vieţii mele a trecut pe dinaintea mea ca într-o panoramă, şi fiecare lucru pe care l-am făcut era îmbinat cu conştiinţa felului cum am procedat, bine sau rău; în mod uimitor, până şi faptele cele mai mărunte, mai lipsite de însemnătate, de mult uitate, au înviat aproape toate în închipuirea mea, şi încă într-un fel atât de apropiat şi de viu de parcă s-ar fi întâmplat nu demult.”
Această relatare remarcabila, profund pilduitoare, recunoscută ca absolut vrednică de crezare, coincide total cu cunoscuta credinţă din popor care spune că prin faţa celui ce trage să moară se perindă toată viaţa lui.
Se prea poate ca o stare similară să trăiască toţi oamenii în momentul înfricoşătoarei Judecăţi.
Cu o putere şi limpezime înspăimântătoare va trece prin faţa omului toată viaţa lui pământească, şi nu numai înaintea lui, ci înaintea tuturor vor fi descoperite toate laptele, cuvintele şi gândurile lui, şi soarta lui veşnică va fi stabilită ca o concluzie inevitabilă a tuturor acestora. Tabloul nu numai al faptelor, ci şi al imboldurilor ascunse, gândurilor şi simţămintelor tăinuite, va fi atât de viu şi de exact, încât orice îndreptăţire de sine, tăinuire, subterfugiu viclean vor fi imposibile chiar şi în faţa propriei minţi egoiste, înclinate să-şi justifice orice păcat şi să-i găsească circumstanţe atenuante. Omul va fi nevoit să recunoască singur dreptatea absolută a judecăţii, ca pe o concluzie matematică implacabilă rezultată din sumarea termenilor vieţii. Orice aţi face, spune Apostolul Pavel în Epistola către coloseni, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oamenii bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii, căci Domnului Hristos slujiţi (Col. 3, 23-25).
Judecata lui Dumnezeu este dreaptă: Dumnezeu nu e părtinitor, si osânditii înşişi vor fi nevoiţi să recunoască lucrul acesta atunci când vor vedea limpede că pedeapsa reprezintă o urmare inevitabilă a păcatului, la fel cum epuizarea organismului este o urmare inevitabilă a vieţii desfrânate.
Fragment din volumul Invataturi din Evanghelie pentru omul modern vol II, Editura Sophia
Cumpara cartea "Invataturi din Evanghelie pentru omul modern vol II"
-
Ce este pacatul?
Publicat in : Editoriale -
Pacatul
Publicat in : Religie -
Pacatul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.