In primul rând, aş vrea să-l mulţumesc lui Dumnezeu, Care în negrăita Sa pronie mi-a dat binecuvântarea de a fi împreună cu dumneavoastră astăzi; în al doilea rând, vreau să-mi exprim recunoştinţa, adânca mea recunoştinţă, faţă de Preasfinţitul Episcop Gurie, care a făcut din şederea mea aici o adevărată sărbătoare şi, în al treilea rând, aş vrea să vă rog pe dumneavoastră, pe toţi fraţii mei împreună-slujitori, să mă iertaţi pentru că un preot nu poate să-i înveţe pe fraţii săi preoţi. Incredinţându-mă rugăciunilor Preasfinţitului nostru Episcop, vă rog să ascultaţi săracele mele cuvinte.

Viaţa prorocească, mărturie a adevărului în Biserică in Noul Testament, proroc nu este neapărat cel ce prevesteşte lucrurile viitoare, ci mai degrabă acela care cunoaşte taina căilor mântuirii pentru fiecare suflet. In Duhul adevărului celui veşnic şi neschimbător, el rosteşte cuvinte care ni-L descoperă pe Hristos, Cel Ce a venit şi iarăşi va să vină.

Darul prorociei este unul dintre darurile duhovniceşti prin care se zideşte viaţa Bisericii. El se vădeşte a fi o stare duhovnicească mai mult sau mai puţin statornică, ce dă mărturie de adevărul cuvintelor lui Hristos. Intru acest adevăr petrec toţi cei care au iubit prima arătare a Atotţiitorului Iisus şi aleargă plini de râvnă spre ziua celei de-a Doua Veniri a Lui. în viaţa lor se vădeşte, cu minunată limpezime şi putere, marea taină a dreptei credinţe (cf. 1 Timotei 3, 16), harul cel plin de slavă şi mântuitor al Numelui lui Dumnezeu, precum şi firea neasemuită a iubirii Lui neprihănite. In lumina darurilor lui Dumnezeu, ies la iveală înşelăciunea, deşertăciunea şi tot întunericul valorilor şi modelelor veacului acestuia, dar şi desăvârşirea împărăţiei dumnezeieşti ce va să vie. Acest adevăr veşnic îl îndreptăţeşte cu tărie pe Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, şi mărturiseşte cu adâncă zdrobire ruşinea căderii şi a nerecunoştinţei omului, dar mai cu seamă insuflă în inima credinciosului pocăinţă cu plânset pentru sărăcia duhovnicească şi nevrednicia lui înaintea bogăţiei descoperirii bunului Dumnezeu.

Descoperirea adevăratului Dumnezeu nu este „după om” (Galateni 1, 11), căci ea întrece cu mult măsura omenească. De aceea Iisus Hristos este unicul „învăţător" (Matei 23, 8). El a vădit plinătatea cunoaşterii lui Dumnezeu: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere" [Matei 11,27]. In cuvinte simple şi familiare, El ne-a arătat calea spre adevărul cel veşnic şi ne-a făcut cunoscute toate câte a auzit de la Tatăl Ceresc (cf. loan 15, 15). A vorbit despre tainele împărăţiei cerurilor „în pilde” (Matei 13,10; loan 16, 25) şi ne-a trimis un „alt Mângâietor... ca să fie cu noi în veac" (cf. loan 14,16), Care să ne aducă aminte de cuvintele Lui şi să ne desluşească înţelesul pildelor Sale. Cu alte cuvinte, Hristos a devenit pentru noi izvorul a tot darul prorocesc şi Evenimentul fără de seamăn al adevăratei teologii.

Sfântul Apostol Pavel propovăduieşte că toate darurile Duhului Sfânt au izvorât din pogorârea lui Hristos la cele mai de jos ale pământului şi din înălţarea Lui mai presus de ceruri. Insă, pe drept cuvânt, Apostolul pune mai mult accentul pe pogorârea Domnului, care este calea lui Hristos prin excelenţă. Această cale îl defineşte şi pe om, care, după spusele înţeleptului împărat Solomon, a fost zidit ca început al căilor lui Dumnezeu (cf. Pilde 8, 22). Calea lui Hristos este, mai întâi de toate, o cale smerită, ce duce la mântuire. Este opusul căii pe care a urmat-o întâiul Adam, precum şi al înălţării iubitoare de slavă deşartă a neamurilor, care râvnesc tronuri şi caută să-i asuprească pe cei slabi, pricinuind astfel o tragedie fără sfârşit. Ea este, de asemenea, o cale veşnic adevărată, de aceea este şi autentic prorocească, dându-i omului
putinţa de a merge neabătut, de-a lungul întregii sale vieţi, pe urmele prezenţei dătătoare de viaţă a Domnului.

Rămânem uimiţi de limpezimea, adâncimea şi precizia viziunii proroceşti a lui Isaia, care vesteşte această cale minunată a lui Hristos, prin care Domnul Şi-a arătat iubirea „până la sfârşit" (Ioan 13,1), biruind moartea: „Ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui!” [Isaia 53, 7-8; Fapte 8, 32-33). Insuflat de cuvintele Prorocului Isaia, Evanghelistul Matei ne vorbeşte şi el despre calea smerită a Domnului: „Iată, Fiul Meu pe Care L-am ales, iubitul Meu întru Care a binevoit sufletul Meu; pune-voi Duhul Meu peste El şi judecată neamurilor va vesti. Nu se va certa, nici nu va striga, nu va auzi nimeni, pe uliţe, glasul Lui. Trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata. Şi în numele Lui vor nădăjdui neamurile” (Matei 12,18-21).

Vedem, prin urmare, că venirea lui Hristos este caracterizată de o smerenie desăvârşită. Duhul Care Se odihneşte în Hristos este întru totul smerit şi caută în chip prorocesc spre cei smeriţi şi „zdrobiţi cu inima” (Luca 4, 18). Prin energia sa ziditoare, cuvântul lui Hristos, chiar dacă este rostit într-un biet limbaj omenesc, atunci când este primit de om, îl încredinţează pe acesta de obârşia lui dumnezeiască, reînnoindu-I şi dăruindu-i lumina vieţii cereşti.

Atunci când Dumnezeu l-a zidit pe om, El i-a dăruit putinţa de a răspunde la chemarea Cuvântului Său şi acest dar sporeşte atunci când credinciosul uceniceşte la şcoala poruncilor evanghelice, o şcoală a smereniei şi a iubirii desăvârşite pe care Hristos a venit să o întemeieze pe pământ. Şi Domnul, Care ne-a încredinţat că doar unul este învăţătorul oamenilor - Hristos (cf. Matei- 23,8) - îi chemă pe toţi să-L cunoască, să înveţe blândeţea şi smerenia Lui şi să afle binecuvântata odihnă a împărăţiei Sale: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi... învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29). In această şcoală, Hristos ne este pildă desăvârşită, pe cât de neajuns, pe atât de mult râvnită de ucenicii Lui; El este măsura desăvârşită cu care sunt chemaţi să se compare toţi ucenicii Lui.

Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este o cunoaştere abstractă, ci una existenţială, a inimii. Omul se împărtăşeşte de Duhul lui Dumnezeu cu toată fiinţa sa, primind energia milostivirii şi a harului dumnezeiesc. Nimeni nu poate pretinde că a dobândit cunoaşterea lui Dumnezeu dacă harul Duhului Sfânt nu sălăşluieşte întru el. Iar harul cunoaşterii lui Dumnezeu, potrivit Sfintei Scripturi, li se dă celor smeriţi, căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har"(l Petru 5, 5; cf. Pilde 3, 34). De aceea întreaga viaţă a creştinului devine o ucenicie la şcoala duhului smerit al lui Dumnezeu, iar învăţătura pe care o dobândeşte este o ştiinţă cerească şi fără de sfârşit.

După cum ne învaţă corifeul apostolilor, Petru, harul Duhului Sfânt este „de multe feluri” (1 Petru 4,10). Acest har îl primim prin „împărţirea darurilor" la care se fac părtaşe toate mădularele Trupului lui Hristos după Cincizecime. Iar unul dintre cele mai însemnate daruri ale Duhului Sfânt este acela al prorociei. Şi ştim de la celălalt mare Apostol, Pavel, că smerenia este cea care caracterizează mai cu seamă duhul prorociei. Prin smerenie, omul atrage la sine harul lui Dumnezeu şi, astfel, izbuteşte să împlinească cele două mari porunci dumnezeieşti, cea a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Cu alte cuvinte, adevăratul proroc este cel ce ştie să-şi stăpânească duhul pentru a nu uzurpa locul duhovnicesc care li se cuvine celorlalţi. Celălalt este în primul rând Hristos, dar, prin extensie, şi semenii săi. Sfântul Pavel adevereşte aceasta prin cuvintele: „Duhurile prorocilor se supun prorocilor” (1 Corinteni 14, 32).

Prorocul purcede pe calea smerită a lui Hristos, cea care se pogoară înspre cele mai de jos, singura adevărată şi izbăvitoare. Această cale este însuşi Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa", zice Domnul (Ioan 1, 6). Prin urmare, purcezând pe calea lui Hristos, prorocul se uneşte cu Acesta şi se împărtăşeşte de starea şi de darurile Lui. Hristos Cel înviat, „Cel Ce are cheia lui David" [Apocalipsa 3, 7), deschide cu puterea Sa mesianică inima prorocului pentru a-i împărtăşi cunoaşterea marii taine a evlaviei. Domnul îi insuflă dragostea pentru cea de-a Doua Lui Venire şi nenumărate semne dau mărturie de această insuflare dumnezeiască şi prorocească care îi umple viaţa.

Mai întâi, prorocul primeşte cuvântul lui Dumnezeu, care răsună viu înlăuntrul lui şi pune întru totul stăpânire pe el. Acest cuvânt poartă cu sine energia veşniciei şi urmele cu miros de bună mireasmă ale lui Dumnezeu- Cuvântul. Aceste urme se adună treptat în inima lui şi, atunci când ajung la o anumită plinătate, inima se deschide larg pentru ca în ea să Se sălăşluiască Sfântul sfinţilor. Atunci se întâmplă cea mai mare minune pe care o cunoaşte zidirea, unirea inimii omului cu Duhul Dumnezeului Celui veşnic. Omul este deplin reînnoit de sămânţa nestricăcioasă a cuvântului lui Dumnezeu şi devine templu nezidit de mâini omeneşti al Duhului Sfânt. El izbuteşte nu numai să zămislească înlăuntrul lui cuvântul lui Dumnezeu, ci şi să-l împărtăşească în chip autentic celorlalţi, pentru a înştiinţa cu har inimile ascultătorilor. El dobândeşte darul prorociei şi devine slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu.

Pentru a păzi acest dar aşa cum se cuvine, prorocul nu se mai încrede în sine, ci îşi pune toată nădejdea în Dumnezeul Care înviază chiar şi morţii. El este pe deplin încredinţat că mântuirea nu este rodul strădaniilor sale, ci „este darul lui Dumnezeu” (Efesem 2, 8). Se osândeşte pe sine întru toate şi astfel purcede pe calea Pătimirilor celor de bunăvoie ale Mântuitorului, rămânând credincios „făgăduinţei vieţii de acum şi a celei ce va să vină" [1 Timotei 4,8). El nu conteneşte să-şi aducă aminte de îndemnul Domnului: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem" (Luca 17, 10). Astfel, prorocul ajunge în chip firesc la starea smerită în care se socoteşte pe sine un „nimic". Insă tocmai acest „nimic” este materia primă din care îi este propriu Dumnezeului creştinilor a zidi.

Atunci când ne osândim pe noi înşine din pricina netrebniciei căderii noastre şi ne pogorâm la cele de jos, duhul trufaş al vrăjmaşului nu izbuteşte să ne urmeze şi, în felul acesta, ne slobozim de sub stăpânirea lui. Prin osândirea de sine şi prin pogorârea de bunăvoie mărturisim adevărul universal că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Romani 3, 23) şi ne împărtăşim de Duhul Sfânt, Care ne „înţelepţeşte spre mântuire" (2Timotei 3,15). Osândirea de sine ne ajută să descoperim neîncetat în noi gânduri şi mai smerite, care reînnoiesc înlăuntrul nostru darul pocăinţei şi ne sporesc insuflarea spre mântuire.

Inţelepciunea aceasta de a afla gânduri smerite pe care ne-o insuflă Duhul Domnului este atât de profundă şi de paradoxală, încât cel ce ajunge să o cunoască este neîncetat uimit de bucuria şi pacea pe care le simte atunci când se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu. El se străduieşte să nu facă nimic care ar putea pricinui pierderea iubirii de aproapele. Prin cultivarea gândurilor smerite ale osândirii de sine, el împlineşte cuvântul dumnezeiesc ce dă valoare întregii sale vieţi în Hristos: „Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa" (Luca 14,11).

Din această perspectivă, înţelegem de ce Sfinţii Părinţi spuneau că cel ce se îndreptăţeşte pe sine îşi urăşte sufletul şi că pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, care este un dar aşa de minunat, nu înseamnă nimic în comparaţie cu asumarea de bunăvoie a vinii pentru păcatele săvârşite. De asemenea, începem să înţelegem şi cuvântul Apostolului: „Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea?” (1 Corinteni 6, 7).

Adevăratul proroc se pune pe sine mai prejos de toţi, pentru ca să le poată împărtăşi fie şi numai câtorva suflete ceva din cunoaşterea profundă a tainei lui Dumnezeu, cunoaştere pe care el însuşi a dobândit-o. Această cunoaştere este mai presus de fire şi nu poate fi descrisă în cuvinte. Doar prin smerenia sa poate prorocul să îi facă pe cei ce-l ascultă să cinstească mărturia experienţei sale. De aceea, el dobândeşte un cuget asemenea cugetului lui Hristos abia atunci când „cu smerenie îl socoteşte mai de cinste pe celălalt decât pe sine însuşi şi nu caută numai ale sale, ci şi ale altuia" (cf. Filipeni 2, 3-4). De aceea şi un sfânt contemporan, purtător al acestui duh prorocesc, spunea că „fratele nostru este viaţa noastră”.

Insuflat de darul prorociei, omul rămâne nemângâiat în strădania sa de a bineplăcea lui Dumnezeu atât prin viaţa, cât şi prin moartea sa. De aceea şi mai-marele prorocilor, Sfântul Pavel, a zis: „Nimic nu iau în seamă şi nu pun niciun preţ pe sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea pe care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu", căci „eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci să şi mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus" (Fapte 20, 24; 21,13).

Adevăratul proroc „instalează" în inima sa un „transformator" al iubirii dumnezeieşti, care preface fiecare energie pe care o întâlneşte, fie ea pozitivă sau negativă, într-o energie pentru rugăciune şi pentru împreună- vorbirea cu Dumnezeu. Răbdarea „focului aprins... spre ispitire" (1 Petru 4, 12) şi a „ocării pentru numele lui Hristos" (cf. 1 Petru 4,14) face ca Duhul lui Dumnezeu să Se odihnească în inima luptătorului credincios. A suferi pe nedrept (cf. 1 Petru 2, 19) devine atunci o binecuvântare şi un lucru „plăcut lui Dumnezeu" (1 Petru 2, 20), iar credinciosul, gustând din nădejdea vie a mântuirii veşnice, se bucură „cu bucurie negrăită şi preamărită” (1 Petru 1, 8). A gusta moartea de bunăvoie, de dragul poruncilor dumnezeieşti, înseamnă a birui şi nimici moartea cea fără de voie şi de neocolit, pricinuită de păcat.

Gândurile smerite ale osândirii de sine reaprind în noi rugăciunea cu Numele Domnului. Rugăciunea neîncetată şi smerită încredinţează inima omului de adevărul cuvântului lui Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic" (loan 15, 5). Omul, fiind făptură zidită care pe toate le-a primit de la Dumnezeu, nu se poate mândri cu ceva „ca şi cum nu l-ar fi primit" (1 Corinteni 4, 7), ci toate izbânzile sale le pune pe seama lui Dumnezeu, ca fiind daruri primite de la El.

Dorinţa prorocului de a fi bineplăcut Domnului prin lepădarea de sine şi prin lăsarea în voia lui Dumnezeu îi va înflăcăra duhul, insuflând în el dragoste faţă de Domnul şi binefăcătorul său, şi scârbă,faţă de tot ceea ce împiedică revărsarea acestei iubiri în inima sa. Cu cât sporeşte mai mult recunoştinţa şi aducerea de mulţumire a omului, cu atât sporesc şi darurile cu care Dumnezeu îl răsplăteşte. Omul îi mulţumeşte fierbinte lui Dumnezeu pentru toate câte a făcut pentru el şi pentru întreaga lume, pentru darurile pe care le-a revărsat asupra tuturor sfinţilor, dar „mai ales” asupra Preasfintei Sale Maici spre mântuirea lumii. El ajunge să-I mulţumească Ziditorului său chiar şi pentru fiecare suflare de aer pe care Acesta o dăruieşte făpturilor Sale vii. Şi cu cât se înteţeşte această aducere de mulţumită care mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru slăbiciunile sale, cu atât duhul lui se afundă mai mult în adâncul nemărginit al cunoaşterii tainei lui Dumnezeu. Cu cât mulţumeşte omul mai mult Domnului pentru toate binefacerile Sale, cu atât i se descoperă mai adânc înţelesul cuvântului Apostolului: „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (3 Ioan 3, 20]. Conştientizarea neputinţei sale de a-I mulţumi Domnului cu vrednicie îl striveşte şi îl smereşte, călăuzindu-l la pocăinţă. Iar pocăinţa aceasta care se naşte din recunoştinţă nu are sfârşit pe pământ.

Arhimandrit Zaharia Zaharou

Fragment din cartea "Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii", Editura Episcopia Devei si Hunedoarei

Cumpara cartea "Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii"

Cuvânt rostit la întâlnirea cu preoţii şi profesorii de religie din Eparhia Devei şi Hunedoarei, în data de 3 septembrie 2015
 

• Duhul Sfant - Care a grait prin proroci
  Publicat in : Pogorarea Sfantului Duh
• Cuvantul prorocesc si trairea harului dupa arhimandritul Sofronie
  Publicat in : Credinta
• Sfintii 14.000 de prunci ucisi din porunca lui Irod
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Profetii tai, lume
  Publicat in : Editoriale
• Pogorarea Duhului Sfant
  Publicat in : Pogorarea Sfantului Duh

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: