Monahii, care sunt „iubitori înflăcăraţi ai cerului'', au părăsit lumea nu mânaţi de dorinţa de a se lepăda de ea, ci din dragoste pentru Dumnezeu. Vor să trăiască în acea lume pe care a zidit-o Dumnezeu. Desigur, la început, viaţa şi slujirea lor par a fi „egoiste", ca unii ce se interesează, adică, de mântuirea lor, însă acesta este un lucru de trebuinţă, deoarece astfel se curăţesc şi ajung apoi la dragostea curată faţă de oameni şi de întreaga lume. Nutresc atunci pentru om o dragoste lipsită de patimă, nu îl mai iubesc în chip pătimaş.

Sfinţii Părinţi, şi mai cu seamă isihaştii, au transfigurat timpul şi spaţiul. Trăiesc împărăţia lui Dumnezeu încă de acum, din acest prezent, iar fiecare loc devine pentru ei un Munte Tabor. De astfel de zile ale „Schimbării la Faţă", ale transfigurării, se împărtăşesc şi monahii sfintei mănăstiri de care ne ocupăm. îşi cunosc bine scopul şi spre acesta năzuiesc. Sunt adevăraţi „luptători" şi au ţinte precise.

O astfel de zi transfigurată vom-urmări şi noi în cele ce urmează. Vom vedea cum decurge o zi în această mănăstire.

Pentru a înţelege mai bine, însă, cele pe care le vom înfăţişa, este de trebuinţă să stăruim asupra unor puncte menite să aducă mai multă lumină şi limpezire a înţelesurilor. Toţi au crescut şi trăiesc nu într-un moralism şi o pietate stearpă, ci în duhul teologiei Sfinţilor Părinţi. Nu sunt pietişti, ci ortodocşi autentici. Gândul şi viaţa lor sunt adăpate de curatele şi adevăratele trăiri ale Părinţilor. Nu te privesc din afară, ci încearcă să te întâlnească în adâncul sufletului tău.

Celor preocupaţi de aspecte teologice le este cunoscut faptul că există o teologie apofatică şi una catafatică. Teologia patristică ortodoxă prezintă cu prisosinţă elemente apofatice, ceea ce nu înseamnă, desigur, că dimensiunea sa catafatică se desfiinţează. Intre cele două forme de teologie există o legătură. Mai bine zis, teologia catafatică ţine, de obicei, de stadiile de început ale vieţii duhovniceşti, iar cea apofatică de cele următoare, mai înalte. Cu alte cuvinte, teologia catafatică, ce este o Revelaţie naturală, încearcă să-L vadă şi să-L înţeleagă pe Dumnezeu în natură, în vreme ce teologia apofatică - o Revelaţie mai presus de fire - reflectă trăirea lui Dumnezeu în inima curată a omului. Pentru a înţelege mai bine aceasta, vă voi oferi trei exemple.

Primul. Cea dintâi - teologia catafatică - se slujeşte de expresii catafatice pentru a vorbi despre Dumnezeu, în vreme ce a doua - cea apofatică - nu defineşte, nu II circumscrie pe Dumnezeu înlăuntrul unor forme (v. expresii apofatice din cadrul Dumnezeieştii Liturghii: „nevăzut, necuprins, negrăit, neschimbat"), ci năzuieşte să ajungă la trăirea Sa înlăuntrul inimii prin Harul Dumnezeiesc. Nu urmăreşte cunoaşterea raţională a lui Dumnezeu, ci dobândirea Harului, vederea-lui-Dumnezeu.

Al doilea. Cea dintâi [teologia catafatică] este legată mai mult de făptuire şi de lucrarea socială, cea de-a doua [teologia apofatică] iubeşte şi se hrăneşte mai mult cu isihia şi tăcerea, care este graiul veacului viitor. Năzuieşte să ajungă la trăirea lui Dumnezeu, să dobândească un cuget patristic, odată cu care, în chip neîndoielnic, va aduce folos şi celorlalţi.

Al treilea. Cea dintâi vede în sprijinul pe care Statul i-l acordă un element al prezenţei lui Dumnezeu şi simte, astfel, siguranţă, în vreme ce teologia apofatică trăieşte departe de astfel de asigurări, susţineri şi forme strălucite de slujire, năzuind ca nevăzut, în tăcere, fără vreo ocrotire din partea celor puternici, să dobândească trăirea lui Dumnezeu.

Cred că este limpede acum faptul că noi, cei ce vieţuim în lume, trebuie să înaintăm fără contenire; pornind de la teologia catafatică să ajungem la cunoaşterea apofatică.

Se cere, însă, subliniat faptul că experienţa apofatică este, într-adevăr, proprie celor care trăiesc într-un mediu isihast. Aceştia nu sunt teologi în înţelesul obişnuit al cuvântului, cuvăntători-de-Dumnezeu (theologoi), ci vazători-de-Dumnezeu (theâptes). In orice caz, când elementul apofatic lipseşte din teologia şi viaţa noastră, atunci „viaţa duhovnicească devine idolatrie sau ideologie", aşa încât, odată cu prăbuşirea simbolurilor şi a ideilor, se pierde şi viaţa însăşi.

Cele spuse până acum nu ţin de un cadru teoretic, ci au urmări care se răsfrâng direct asupra vieţii pe care o ducem. In ţara noastră mişcarea religioasă s-a alipit de teologia catafatică, fără a-i lăsa putinţa unei dezvoltări fireşti, care să conducă, adică, la teologia apofatică. Astfel, constatăm următoarele:

Viaţa duhovnicească se trăieşte la suprafaţă, aşa încât „duhovnicia" ei este una cu totul îndoielnică. Suntem atenţi la felul cum ne îmbrăcăm şi, în genere, la relaţiile noastre cu ceilalţi. La multele formalisme, politeţuri şi bune maniere. Din toate acestea ne facem un idol, cu alte cuvinte le venerăm.

Din cel mai mic lucru, suntem gata să ne smintim şi întregul univers religios din planul conştiinţei noastre stă să se năruie. Aceasta se întâmplă deoarece nu am ajuns încă să simţim adânca viaţă duhovnicească pe care o dă o mare dragoste de Dumnezeu. Trebuie ca mai întâi să-L iubim pe Dumnezeu şi să facem totul din iubire pentru El, iar abia apoi, pe plan secundar, să purtăm grijă de sminteli. Nu trebuie să punem gândul: „Să nu smintim!" înaintea oricărei fapte pe care o facem şi numai la el să luăm seama.

Mai mult, este greşit să-i împărţim pe Părinţi în sociali şi niptici. S-a răspândit această mentalitate că trebuie să-i citim pe Sfinţii Trei Ierarhi, îndeosebi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, şi mai ales scrierile lor sociale, iar nu pe Părinţii niptici, ale căror scrieri sunt doar pentru asceţi. O astfel de împărţire nu există, însă, în teologia patristică, întrucât toţi Părinţii au acelaşi chip al vieţuirii şi acelaşi cuget.

Toţi sunt niptici şi, sprijinindu-se pe acest temei, vorbesc şi despre problemele sociale. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasilie cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul nu au vorbit doar despre bogăţie, despre furt etc., ci şi despre rugăciunea neîncetată, despre lacrimile de pocăinţă, despre fericita întristare. Au iubit isihia şi au crescut în pustie. Au păstorit teologhisind şi au teologhisit prin însăşi păstorirea lor. Şi ştim prea bine ce înseamnă teologia: „Desăvârşirea curăţiei este temelia teologiei” (Sfântul Ioan Sinaitul).

Am menţionat toate acestea deoarece viaţa monahilor de la Essex este mai cu seamă legată de teologia apofatică. Dincolo de susţineri şi protecţii, Părinţii trăiesc cu o mare simplitate dragostea de Dumnezeu. Au crescut şi trăiesc cu aşa-numitele scrieri niptice şi această hrană o dau şi celor căsătoriţi care le sunt apropiaţi, după cum vom arăta în continuare. Citesc Filocalia, scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog, ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, ale Avvei Dorotei, ale Sfântului Grigorie Palama etc. De aceea şi noi în Grecia, dacă nu vom începe să citim cărţi ascetice, niptice, dacă nu vom înceta să luptăm împotriva monahismului, dacă nu-l vom aduce şi în sânul familiei noastre, după cum spun Părinţii, în felul arătat de aceştia, să nu ne aşteptăm la vreo înnoire duhovnicească şi la înflorirea vieţii cu adevărat ortodoxe. Ne vom mişca printre forme şi stări pervertite, stricăcioase. Ne vor atrage „povestioarele" protestante şi sentimentalismele sterpe ale creştinilor din Apus.

Viaţa de zi cu zi a monahilor în sfânta mănăstire din Essex se împarte între rugăciune şi muncă.

Rugăciunea. Stareţul, care i-a iniţiat în rugăciunea lui Iisus, a rânduit şi modul în care aceasta să fie săvârşită. Cel puţin trei ore pe zi rostesc în comun rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi." O oră şi jumătate dimineaţa şi o oră şi jumătate după-amiaza. Aceste ore îmi vor rămâne de neuitat. Rugăciunea este viaţa sufletului. Aşa cum trupul, părăsit de suflet, putrezeşte şi începe să miroasă, tot astfel şi sufletul moare, când pierde rugăciunea. De aceea monahii îndrăgesc şederea în biserică şi rugăciunea. In chip neîndoielnic, între cunoaştere, ethos (chipul vieţuirii) şi slujirea lui Dumnezeu există o legătură. Când credinciosul dobândeşte ethosul rugăciunii, atunci va dobândi şi ethosul dăruirii şi va înainta pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu.

Rugăciunea lui Iisus îl arde pe diavol, de aceea în viaţa Sfântului Antonie cel Mare este scris că: „acela (diavolul) auzind numele Mântuitorului şi nesuferind arsura lui, s-a făcut nevăzut". Potrivit Sfântului Isihie Preotul, „rugăciunea de un singur cuvânt (sau gând) (eflii [euche] monologistos) omoară şi preface în cenuşă amăgirile acestora [ale dracilor]". Monahii cunosc bine faptul că în acest fel sufletul se curăţeşte de patimi şi se uneşte cu Dumnezeu. Chiar şi virtuţile ţin de o mai înainte pregătire şi deschid calea pentru primirea adevăratei rugăciuni. Atunci inima II „înghite" înlăuntrul său pe Domnul iar Domnul, la rândul Său, „înghite" inima celui ce se roagă. Rugăciunea lui Iisus curăţeşte mai apoi şi mintea, care „se luminează": „Numele sfânt şi cinstit al Domnului Iisus, când luminează neîncetat în cugetare, naşte nenumărate înţelesuri, asemenea soarelui" (Isihie Preotul). Sfinţii Părinţi atrag atenţia asupra faptului că dacă cineva doreşte să devină adevărat teolog, trebuie să se roage, ştiut fiind că cine se roagă este adevărat teolog. Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi tot cel ce va chema Numele Domnului se va mântui" (Fapte 2:21).

Rugăciunea lui Iisus are, însă, un fundament trinitar, nu doar unul hristologic. De vreme ce Hristos nu este nicicând despărţit de Tatăl si de Duhul Sfânt, urmează că odată ce mă unesc cu Hris- tos, mă unesc şi cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi. Tatăl însuşi ne-a poruncit să-L chemăm pe Fiul Său Iisus (Matei 1:21). De asemenea, Hristos înseamnă „Cel uns" de Duhul Sfânt. Rostind, aşadar, „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi", facem ascultare de Tatăl şi de Duhul Sfânt, recunoscându-L pe Hristos drept Izbăvitor şi Mântuitor. Astfel, ne unim cu Sfânta Treime. Spunând rugăciunea, recunoaştem că Hristos este „Fiul lui Dumnezeu", iar prin „miluieşte-ne pe noi" îl rugăm să ne mântuiască, să ne trimită Harul Său.

Această rugăciune o repetă în orele de slujire săvârşită în comun. Vecernia sau Utrenia nu se săvârşesc după tipicul obişnuit din bisericile noastre, lipsind o traducere integrală a slujbelor în limba engleză. Cât priveşte slujbele deja traduse, metrica diferită de cea a podobiilor bizantine le face cu anevoie de psalmodiat. Ore în şir auzi în mica lor biserică această rugăciune de-minuni-făcătoare, rostită într-o atmosferă de străpungere şi de adâncă tăcere. Unul o rosteşte rar, cu voce tare, iar ceilalţi ascultă şi se roagă în taină. Fiecare, când trece în locul celui care rosteşte cu voce tare rugăciunea, o poate spune în limba în care doreşte. Este mişcător acest fenomen al rostirii rugăciunii în mai multe limbi. Se împlineşte, astfel, cuvântul Scripturii: „Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl" (Filipeni 2:11). Monahii închid mica fereastră a bisericii, ca înăuntru să rămână întuneric. Incepe atunci strigătul către Dumnezeu, până ce vocea rugătorului răguşeşte:

„Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi." De asemenea, aceeaşi rugăciune o spun şi pentru ceilalţi: „Doamne lisase Hristoase, miluieşte-i pe robii Tăi" şi pomenesc diferite nume, la vii şi adormiţi. Se roagă, totodată, şi Sfântului ocrotitor al Mănăstirii, Cinstitul înaintemergător: „Sfinte Ioane, Prorocule, înaintemergătorule şi Botezătorule al lui Hristos, roagă-te pentru noi" şi Sfântului prăznuit în acea zi: „Sfinte al lui Dumnezeu (N), roagă-te pentru noi". La sfârşit se roagă Maicii Domnului, care este „hotar" (methorion) între firea zidită şi cea nezidită. Cântă apoi câteva tropare în limba greacă şi în rusă, după specificul coralei ruseşti. In prima seară când am auzit această slujbă am simţit o adâncă străpungere. După rugăciune nu voiam să vorbesc cu nimeni şi am plecat singur pentru a rămâne câteva ore sub copacii înalţi ai mănăstirii în linişte şi în tăcere.

De trei sau chiar de mai multe ori pe săptămână slujesc şi Dumnezeiasca Liturghie în diferite limbi. O dată în greacă, altă dată în slavonă, altă dată în engleză. Cu toţii, aproape de fiecare dată, se împărtăşesc cu Preacuratele Taine. Primesc înlăuntrul lor „plămada nemuririi" şi astfel viaţa lor capătă plinătate, întrucât fără Hristos viaţa noastră este moartă.

Munca. Odată încheiat programul de rugăciune sau Dumnezeiasca Liturghie, fiecare simte nevoia să continue rugăciunea şi în timpul cât lucrează. In noaptea învierii ieşim din biserică ţinând în mâini lumânarea aprinsă. Această făclie ne luminează chipul, iar ajungând acasă, cu această lumină a învierii ne aprindem şi candela.

Acelaşi lucru se petrece şi cu rugăciunea, şi cu Dumnezeiasca împărtăşanie. Ieşim din biserică înnoiţi sufleteşte şi ne întoarcem la îndeletnicirile noastre pentru a aduce cu noi învierea. Astfel şi acolo, aproape pe nesimţite, omul dobândeşte un ethos liturgic. Liniştea Dumnezeieştii Liturghii se revarsă şi asupra celorlalte activităţi. Fiecare se osteneşte la ascultarea în care este rânduit. Este de neconceput ca un monah să stea fără rucodelie, fără lucru, deoarece atunci devine el însuşi „rucodelia" satanei! Unul dintre Părinţi se îndeletniceşte cu iconografia bizantină, existând în acest scop şi un atelier special amenajat. A deprins arta bizantină la Paris ca ucenic al faimosului iconar Uspensky. Altul, cu redactarea şi cu traducerea scrierilor patristice. Altul, cu fabricarea tămâiei etc. Toate sunt rânduite în duhul Tradiţiei ortodoxe. Pe vremea când mă aflam acolo, Egumenul, împreună cu alţi fraţi, se îndeletnicea cu zidăria. Mănăstirea nu dispune de banii necesari pentru a plăti muncitori cu ziua, aşa încât Părinţii trudesc ei înşişi. Construiesc din dragoste pentru om. Fiind mulţi cei care îi vizitează duminica, este nevoie de o clădire anume amenajată pentru primirea oaspeţilor. Fac aceasta deopotrivă şi ca pe o nevoinţă. Cu câtă linişte şi pace muncesc! Toate capătă un sens când sunt adumbrite de Harul Dumnezeiesc! Am rămas acolo aproape o lună şi n-am auzit vreo vorbă amară, spusă la mânie ori vreo neînţelegere, nici măcar în timpul ascultărilor. Harul lui Dumnezeu le preface pe toate.

Ziua o petrec cu rugăciune, deoarece se roagă şi în timp ce muncesc. Rugăciunea în biserică este un mic crâmpei din marea rugăciune săvârşită peste zi. Petrec întreaga zi în duhul dragostei de Dumnezeu. Seara fiecare se retrage în chilia sa. Aici nu poţi să-i mai urmăreşti. Mişcările tainice ale sufletelor lor rămân de nepătruns oricărei priviri străine. Le cunoaşte numai Stareţul şi Dumnezeu. Totuşi, din liniştea pe care o poţi osebi pe chipurile lor, poţi bănui ce se petrece odată cu apusul soarelui. Ceasurile nopţii sunt cele mai vii şi mai de-viaţă-dătătoare pentru monah. Ii amintesc de întunericul din iad, de întunericul propriului său suflet în lipsa Harului Dumnezeiesc, şi atunci, în isihie şi în tăcere, monahul se luptă pentru mântuirea sa. Atunci primeşte „Har prin Har" şi îşi vede încă şi mai desluşit întunericul din suflet! „ Vai de acel suflet care va primi însuflarea Harului! Nu va mai avea linişte nici ziua, nici noaptea! Nopţi pline de suspine adânci, cu înţelesuri ce izvorăsc râuri de lacrimi vor pricinui o sfântă rană sufletului. Omul încetează a mai fi stăpân pe sine. O „antenă" cerească pune sufletul în mişcare" (Monahul Teoclit Dionisiatul).

IEROTHEOS, MITROPOLIT AL NAFPAKTOSULUI
Vremea lucrarii, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vremea lucrarii"

• Istorii manastiresti
  Publicat in : Religie