Despre lupta de a petrece cu mintea in Dumnezeu
Patima isi are chipul propriu
Lupta pricinuita de neinvoirea mintii cu gandul rugaciunii creatoare
Primejdia gandurilor trupesti
A-si tine mintea in Dumnezeu este cu putinta numai prin puterea lui Dumnezeu insusi
Venirea lui Dumnezeu ca slobozire din robirea materiei
Metode de lupta pentru a smulge mintea de la ganduri
Trebuie ca insusi Dumnezeu sa vina catre noi
Tragedia lumii - pacatul indumnezeirii de sine
Indumnezeirea prin petrecerea cu mintea in Dragostea lui Dumnezeu
Cand am vorbit despre cum trebuie biruit un anume gand care napadeste asupra noastra, care robeste mintea, care spurca tot ce avem inlauntrul nostru, vorba ne era numai despre amanunte ale nevointei noastre in general. As vrea sa gasesc formula cea mai simpla pentru a lamuri cu voi acest lucru adanc si cat se poate de important pentru noi. Se intampla ca atunci cand explicam ceva teoretic, totul pare foarte simplu si limpede. Insa in viata noastra reala se arata a fi deloc simplu. Si este nevoie ca toata viata sa o petrecem intr-o incordare a nevointei, si mai intai de toate, in trezvia mintii si in rugaciunea mintii.
Dupa caderea lui Adam, si caderea lui dintru lumina Dumnezeiasca in lumea facuta, toata patima isi are propriul chip. Iar cand ne stapaneste un gand anume, noi ne punem a cugeta cum sa luptam cu toate patimile luate impreuna. V-am spus deja principiul: a nu preda mintea atunci cand o oarecare patima se leaga de noi si ne atrage catre pacat.
Monahul trebuie sa se invete sa-si stapaneasca mintea si necontenit sa cerceteze unde se afla ea. Daca mintea se afla in chipuri patimase, atunci intregul om se spurca: si mintea, si sufletul, si chiar si trupul. Si dimpotriva, cand mintea noastra, ranita prin harul cel de sus de dragostea lui Hristos, este trasa acolo unde este El, Hristos, atunci se intampla contrariul: mintea si intreaga noastra faptura se sfinteste si se inalta, se apropie de Dumnezeu, si cu anii devine in stare a se deprinde cu Dumnezeu, incat zi si noapte omul petrece in toata vremea in Dumnezeu.
In legatura cu aceasta exista un subtil amanunt: nici o patima nu poate lucra in noi cata vreme mintea noastra este sloboda, iar nu in chipurile acelei patimi. Numai atunci dobandeste putere asupra noastra gandul patimas, cand cu mintea noastra venim in atingere cu chipurile patimii si traim prin ele.
A ne invata sa ne smulgem mintea din tot gandul indreptat spre latura pacatului este o mare stiinta. Ea incepe foarte simplu. Voi stiti ca sunt diferite cai pentru a muta atentia mintii la un alt subiect. Calea cea mai buna este atunci cand Domnul e cu noi. Atunci totul se preschimba in rugaciunea cucernicei iubiri catre Dumnezeu si in lacrimi de pocainta, ramanand uitata lumea patimasa a pacatului.
Dar nu intotdeauna ni se da a petrece intr-o asemenea rugaciune. Dumnezeu ne paraseste pentru ca noi sa ne ostenim. Si astfel, cand ne ataca vreun chip patimas, trebuie neaparat sa ne smulgem mintea de acolo si sa ne despartim de acel chip al patimii. Atunci chipurile patimii nu isi pot asuma o putere activa, lucratoare, ci raman in stare pasiva.
Sunt nu putine rugaciuni pe care este bine sa le cunoasteti, dar puteti si voi insiva sa fauriti altele, caci "rugaciunea este necontenita facere." Iar cand nu aflam in noi insine putere de a ne smulge imediat atentia mintii de la patimi, atunci cea mai buna cale ramane o pocainta infocata, un strigat catre Dumnezeu: Slobozeste-ma de puterea acestor duhuri! Du-mi mintea la Cer, unde petreci Tu, Dumnezeul meu! Izbaveste-ma de robia iadului patimilor!
Va puteti ruga si asa cum aflam intr-una din rugaciunile atribuite lui Isaac Sirul: Povatuieste-mi mintea, ce cutreiera jos in vale, catre Tine, la ceruri, unde vietuiesii Tu, Doamne.
Este si o frumoasa rugaciune scurta catre ingerul Pazitor: Ingere al lui Dumnezeu, pazitorul meu cel sfant, viata mea pastreaza in frica lui Hristos Dumnezeu, mintea imi intareste in calea cea adevarata, si intru dragostea cea de sus imi raneste sufletul.
Rugaciunea aceasta mult ajuta ca dintr-o data sa ne smulgem mintea, cu cuvintele: Mintea imi intareste in calea cea adevarata, si intru dragostea cea de sus imi raneste sufletul. Si daca ne vom petrece astfel timpul, neingaduind mintii inalte a se contopi cu patimile murdare ce spurca intregul om, vom putea cu mult mai putina truda sa ne luptam cu gandurile patimase.
Domeniul in care trebuie sa fim cu deosebita luare aminte la sine este fiziologia vietii noastre si ceea ce este pus in organismul nostru drept cale de a aduce la lumina pe altii asemanatori noua - procreatia.
Chiar atunci cand aceasta miscare se petrece in noi ca un firesc fiziologic, monahul si atunci se smulge din ea. Iar cand monahul merge pe aceasta cale, mintea lui se sfinteste si se curateste, si treptat se face un aparat foarte subtil ce prinde cele mai mici miscari ale patimilor in atmosfera care-l inconjoara. La aceasta stare nevoitorul ajunge treptat, printr-o lunga experienta. Si astfel se pazeste fara de pacat.
In general, viata noastra in Dumnezeu cere o deosebit de adanca patrundere in tainele Fiintei Dumnezeiesti. Cu toate acestea nu ne este dat a patrunde in ele cu puterile noastre. Dar cand Dumnezeu ne da harul Sau, atunci El ne impartaseste cu viata Sa.
Ziditi dintru nimic, luati fiind din tarana, noi nu suntem in stare a cunoaste pe Dumnezeu. Si neaparat trebuie ca insusi Dumnezeu sa se descopere noua. Daca dupa cadere vrajmasul dispune de putinta de a intra in viata noastra launtrica, si acolo a ne robi, atunci cu atat mai mult lui Dumnezeu ii este deschis sa patrunda in noi si sa lucreze inlauntrul nostru.
Numai in acest chip, pazindu-ne de tot pacatul, este cu putinta a face ca mintea noastra necontenit sa creasca in putinta ei de a cunoaste pe Dumnezeu prin Dragostea Dumnezeiasca. Asadar, amintiti-va, iubitii mei frati si surori, ca nici o patima nu poate lucra in noi in chip activ daca noi ne pastram mintea in Dumnezeu.
Realitatea materiala ce ne inconjoara ne apasa cu neincetata ei prezenta. Bineinteles ca vom aluneca "in jos." Dar daca vom tine statornic pravila si ne vom pazi mintea in caile adevarului, in poruncile lui Hristos Dumnezeu, atunci fireste ca progresul nostru va fi foarte rapid. in realitate nimic nu este determinat.
Curios lucru: Dumnezeu Care ne depaseste in chip absolut, care uneori ni se pare indepartat, mai departe decat lumile stelelor, poate sa ne cerceteze si sa lucreze in noi cu deplina putere.
Insa, asa cum am incercat sa lamuresc in cartea despre Staret, Dumnezeu arareori lucreaza astfel. De ce? Pentru ca atunci cand sufletul cu adevarat se raneste cu dragostea lui Dumnezeu (cum scrie fericitul nostru ocrotitor, Cuviosul Siluan: "Tu mi-ai dat a ma indulci de Duhul Tau cel Sfant, si sufletul meu Te-a iubit.") si dintru bun inceput primeste har puternic, care la drept vorbind este cu putinta numai celor desavarsiti, atunci calea devine deosebit de grea. in acea stare omul nu isi poate implini datoria in lumea noastra pamanteasca. El ar petrece in neincetata rapire. Dumnezeu insa paraseste pe om, iar el cu durere cauta pe Dumnezeu, ca din nou sa lucreze in el cu toata puterea Sa.
Cei ce ne balacim pe fundul vaii, putem afla si trebuie sa aflam tot felul de cai spre a ne slobozi atentia. Cand nu reusim sa biruim cu rugaciunea gandurile patimase, putem citi. Daca nu putem citi, sa socotim de putem gasi vreo indeletnicire oarecare sau pe cineva cu care sa vorbim, doar doar ne vom slobozi de acea patima. Si aceasta nevointa este dureroasa si indelunga: a ne slobozi mintea si a-i stramuta atentia in taramul celalalt, si mai ales acolo unde petrece Domnul, dupa sfatul si poruncile apostolului Pavel.
Astfel mintea de pe fundul vaii, adica robita de patimile joase, pamantesti, este neputincioasa a se ridica la cer. Dar luptati-va pe toate caile: cu osteneala, cu vreo plimbare, cu vreo indeletnicire oarecare, intelectuala sau fizica, printr-o conversatie cu vreun frate s.a.m.d. Toate acestea, in sine, sant lucruri mici, insa rezultatul obtinut intr-o astfel de lupta este deosebit de pretios.
Dupa aproape saptezeci de ani de monahism, mie imi este firesc sa stiu acestea. Si pot sa va spun voua, tinerii mei frati si surori, ca nu este cazul sa ne grabim in viata noastra. Cresterea noastra atarna de pronia lui Dumnezeu pentru noi. Uneori se intampla ca monahul traieste o viata lunga, o jumatate de veac, si inca nu cunoaste sensul monahismului.
Vedeti cu cata greutate caut cai spre a va lamuri ceea ce se intampla in fiintarea zidita. in toata fiinta care ne inconjoara, chiar si ceea ce se vede reprezinta o deosebit de adanca taina. Iar noi trebuie sa traim pururea aceasta taina inaintea ochilor nostri, asteptand pana cand ea, taina sfanta a lui Dumnezeu insusi, va voi sa ni se descopere.
Si deci, stiind din propria experienta ca aceasta nu este defel un lucru mic, si nu usor se da, totusi va vorbesc despre ea, caci vi se cuvine a cunoaste dintru bun inceput ceea ce este cu putinta lui Dumnezeu sa faca cu omul; despre cum putem sa dobandim fericirea noastra prin petrecerea in Dumnezeu. Cu mintea noastra fireasca sau cu judecata, a patrunde aceasta taina nu putem. Ea se afla in afara putintei duhului nostru, de aceea trebuie neaparat ca Domnul insusi sa ni Se descopere.
Nevoie este sa ne cladim viata nu pe presupunerile noastre, ci pe Descoperirea lui Dumnezeu. Tragismul evenimentelor lumii ce ne inconjoara se datoreaza lepadarii acestei cai. Pacatul indumnezeirii de sine - iata ce sfasie pe om si il omoara. In cartea mea, publicata la Paris, se afla un mic capitol "Despre rugaciunea care biruieste tot tragismul."
Este un lucru foarte amar, si sufletul ni se afunda intr-o intristare cu adevarat adanca cand observam ca acea cale pe care ne-a descoperit-o Hristos si Duhul Sfant a fost lepadata de oameni, care au uitat ca numai Cel ce ne-a zidit stie cu adevarat toate. Nici o stiinta omeneasca nu este capabila sa patrunda "acolo." Iar viata noastra se dovedeste a fi simpla, dar in acelasi timp cat se poate de adanca si povatuindu-ne theologic la inaltime.
Cand vorbim despre mijloacele de lupta in cuvinte scurte: "a nu preda mintea," "a ne stapani mintea," "a ne controla mintea, tot mereu indreptandu-o la poruncile lui Hristos" - din aceste nimicuri (care par nimicuri in ce priveste realizarile lor) se zideste viata cea mare si vecinica. Si acesta si este telul monahului.
Dar monahismul inseamna o incordata atentie, dintru inceput si pana la ultima suflare: Cum sa ne slobozim de pacat, cum sa ne invatam duhul sa petreaca necontenit in atmosfera dragostei lui Dumnezeu. Iar daca mantuirea este indumnezeirea omului, atunci in ce consta indumnezeirea? - in faptul ca omului celui luat din tarana, zidit dintru nimic, i se da stapanire, putinta, viata - a vietui viata lui Dumnezeu insusi.
Voi, iubitii mei frati si surori, incercati dintru bun inceputul nevointei voastre sa nu pierdeti o singura zi pentru zidirea mantuirii noastre.
arhim. Sofronie Saharov
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.