Incinerarea mortilor si Teologia Ortodoxa

Incinerarea  mortilor si Teologia Ortodoxa Mareste imaginea.


Incinerarea  mortilor si Teologia Ortodoxa

Prin incinerare intelegem reducerea in cenusa a trupului. Cuvantul "incinerare" este romanizarea cuvantului francez "incineration" si e sinonim cu neologismul "crematiune", de la latinescul "cremare", francezul "cremation". Ambele cuvintele, ca termeni tehnici, stau in opozitie cu termenii "inhumare, ingropare si inmormantare", cuvinte sinonime, care inseamna depunerea corpurilor celor morti in pamant, lasandu-se descompunerea lor pe seama naturii, adica fara nici o interventie din partea omului, in acest proces natural al descompunerii lor.      

Problema incinerarii, in opozitie cu inhumarea, fie numai si ala­turi de ea, este o chestiune a carei dezlegare nu-i usoara nici din punc­t de vedere teoretic si nici practic.

Incinerarea care se practica din ce in ce mai mult in marile orase, cauta sa ia locul unuia din cele mai vechi obiceiuri funerare, ale rasei umane, legat de randuirea unor vechi practici religioase, in general, precum si de randuirea ceremoniilor si practicilor funerare crestine.

Intrucat de cele doua practici: inmormantarea si incinerarea, se leaga anumite conceptii diferite despre om si demnitatea lui, incinerarea mai ridica si o suma de probleme nu numai de ordin juridic, de ordin medico-sanitar, de ordin administrativ etc, dar, mai ales, in ceea ce priveste pe crestini, indeosebi, probleme de ordin teologic, bisericesc si moral.

Vechimea sau noutatea unui obicei, sau a unei practici ome­nesti, precum si universalitatea sau partialitatea lor nu pot constitui, fara indoiala, o instanta hotaratoare pentru valoarea si justificarea rationala a lor, ca sa se impuna, sa se mentina sau sa fie desfiintate si le socoteste bune sau rele, totusi, in discutiile din jurul incinerarii si inhumarii s-a ridicat chestiunea prioritatii in timp si a universali­tatii acestor doua practici, adica s-a pus intrebarea care din ele e mai veche si care este mai universala. Rezultatul cercetarilor privitoare, pana in prezent, este constatarea ca amandoua riturile exista din vechime, cand izolate una de alta, cand una langa alta, cand combinate. Se poate afirma, pe buna dreptate, bazati pe marturii nedesmintite, ca practica inhumarii este mai veche si mai raspandita decat incinerarea.

Cercetarile arheologice, pentru timpurile preistorice, in urma unor sapaturi facute in Spy, Predmost (Moravia), Cromagnon, Langerie-Basse, Aurignac, Manthon, Chapelle-aux-Saints (Franta) si in alte locuri arata practicarea inhumarii inca din era paleolitica, iar practi­carea crematiunii pare sa se fi ivit mai intai in era neolitica, cum ar rezulta din cercetarile dolmenurilor (pietrelor funerare) din Finistere (Portugalia), fiind in uz apoi de-a lungul intregii ere de bronz, fara a se generaliza, totusi, decat, probabil, in epoca tarzie a bronzului.

Ideile religioase si credintele privitoare la viata viitoare ale omu­lui sunt factorii care exercita cea dintai si cea mai mare influenta asupra obiceiurilor si riturilor funerare, la toate popoarele asa dupa cum putem constata in istoria omenirii.

Cu mare probabilitate, putem afirma ca si in preistorie ideile religioase si credintele privitoare la viata viitoare a omului, ale timpu­lui, au determinat diferentierea riturilor mortuare in cele doua forme incinerare si inhumare.

Fara indoiala ca si alte imprejurari de ordin practic au influentat modul de tratare a ramasitelor omenesti. Se stie cu certitudine ca popoarele  vechi,  ca:  babilonienii,  persii  si  egiptenii,  in general, isi inmormantau mortii lor. La semiti, peste tot, indeosebi la evrei  practica obisnuita a fost de asemenea inmormantarea.

Vechii indieni practicau ambele forme in aceeasi masura, dar si la ei inmormantarea se baza pe idei si credinte religioase. De asemenea, la grecii antici, cea dintai practica a fost inmormantarea, care s-a pastrat dupa introducerea crematiunii, paralel cu acesta.

Asa   numitii   tumuli,   risipiti   destul   de   des   pe   tarmurile   Marii Egee, pe malul Asiei Mici,   cu  deosebire  in  regiunea  Scamanderului, Hermosului, cei de la Thymara si Troia, in buna parte, morminte colective intrebuintate ani de-a randul.

In tumulul de la Maraton, se crede ca au fost ingropati atenienii cazuti in lupta cu persii. Obiceiul inmormantarii in tumuli s-a pastrat multa, vreme in Asia Mica si in Lidia. In Troia si Pergamon, tumulii se foloseau ca morminte colective, pana in timpul stapanirii romane. La greci si la egipteni se gaseau morminte stralucite si luxoase pentru regi, indeosebi in epoca micheana, obicei care ajunge pana in lumea homerica. Stim apoi ca si mortii, in urma luptei de la Plateea, au fost ingropati. Sofocle pune pe Antigona sa acopere cu pamant cadavrul lui Polinaiche.

Obiceiul vechilor greci de a-si inhuma mortii, statea in legatura strans organica cu o conceptie serioasa despre viata si despre moarte. Ca si samanta se intoarce in pamant si corpul omenesc, se acopere cu tarana cea roditoare, in care se seamana cerealele si se planteaza arborii. Aceasta explicare o da Curtius in a sa istorie greceasca.

Aparitia incinerarii la greci nu se poate preciza in timp, dar se poate afirma, dupa cum s-a spus, ca aceasta practica este posterioara practicii inmormantarii. Legenda numeste pe Hercule ea pe cel dintai care s-ar fi ars pe muntele Oeta, pentru a se inalta in propria-i flacara, catre Zeus. El a fost urmat in acest exemplu de asa numitii eroi Patrocles si Miseniu, pe care ii canta poetul Virgil.

Arderea corpurilor eroilor, izvorata din spiritul de sfidare prometeica si de distinctie fata de ceilalti muritori, a avut ca urmare ca incineraea, chiar de la inceput, trebuia sa fie privita ca un rit distins si de onoare, devenind, in mod firesc, un privilegiu al celor bogati, al aristo­cratilor si al demnitarilor, care doreau sa fie si ei preamariti, dupa moarte, ca si eroii.

Raspandirea incinerarii si in masele poporului grec se pare ca s-a produs nu din spiritul de imitare, ci pentru groaza fata de starea sufle­telor celor morti, ca umbre ratacitoare, nefericite, dupa credinta lor.

La romani, au existat, de asemenea, amandoua practicile. Legea celor 12 table (tabla a X-a) prevede ca cel mort sa nu fie inmormantat sau ars, in oras. Practica inmormantarii, insa, era mai veche.

La fel se prezinta lucrurile la vechii germani. Incinerarea si inmormantarea se mentine una alaturi de alta. Intai este practicata pentru regi, principi, eroi, bogati si nobilime, iar a doua este folosita mai mult de masele largi ale poporului. Odata cu inceputurile increstinarii acestor popoare, dispare practica arderii mortilor, desi cazuri de incinerare se mai ivesc pana pe la anul 1300, in Prusia occidentala.

In acelasi timp cu increstinarea diferitelor popoare orientale si europene, dispare aproape total, incinerarea cadavrelor umane, iar prac­tica inmormantarii devine si ramane generala la toate popoarele crestine. Odata cu patrunderea civilizatiei europene, practica inhumarii s-a raspandit si la popoarele necrestine. Astazi, in afara de practicarea crematiunii, raspandita mai mult sau mai putin in marile orase ale lumii, aceasta practica este in uz la unele secte religioase din Asia si la unele popoare se gaseste imbinata cu obiceiuri din cele mai barbare. Ideea de a reintroduce crematiunea vine odata cu revolutia franceza, ca o emancipare de la practica inmormantarii, care devenise, rit exclusiv vietii crestinesti. Intr-un raport catre cei cinci sute de reprezentanti din ianuarie1796, se cerea a se recunoaste dreptul pentru fiecare cetatean   de a dispune sa i se arda cadavrul. Proiectul s-a supus unei comisii dar nu a fost votat. Doi ani mai tarziu s-a propus Administratiei Departamentului Senei construirea unui columbariu pe Montmartre   proiectare de asemenea nerealizata.

Odata cu noul spirit revolutionar de pe la mijlocul secolului XIX, ideea incinerarii va preocupa un numar mai mare de persoane. Aceasta idee o sustine Iacob Grimm din Germania, la 1849, intr-o comunicare facuta la Academia din Berlin, in anul 1857 este sustinuta de Coletti in Padua, iar in 1867 e discutata la Con­gresul medical international din Florenta, apoi la Congresele de la Mi­lano, Neapole si Venetia.

O suma de higienisti italieni si mai multe congrese medicale se pronunta imediat pentru incinerare, in cuptoare anume construite. Neingrijirea cimitirelor, precum si superficialitatea cu care se facea in­groparea mortilor, in unele tari, a contribuit mult la succesul propa­gandei pentru incinerare. Astfel, in anul 1874, se construieste primul crematoriu in Milano, urmand apoi construirea altor crematorii si in alte orase ale Italiei. Se infiinteaza o suma de societati in diferite tari, care militeaza activ pentru raspandirea ideii crematiunii, reusind sa castige, succesiv, aprobarea si admiterea ei din partea forurilor de conducere in mai multe state, ca: Franta, Germania, Statele Unite ale Americii etc. In anul 1905 existau in Europa si S.U.A. 93 crematorii, in anul 1909 numai in Europa existau 72 crematorii. Din discutiile purtate in jurul introducerii incinerarii celor morti, au rezultat o serie de argumente si dovezi pe care se sprijina sustina­torii celor doua rituri. Si unii si altii isi sustin si-si apara pozitiile lor pe temeiuri de ordin de igiena, de economie, de justitie, de ordin social, de ordin psihologic-sentimental si de ordin religios.

Un argument neserios, folosit de sustinatorii incinerarii, este faptul ca prin incinerare se evita primejdia de a fi ingropat de viu, in caz de moarte aparenta. Prin incinerare aceasta primejdie e inlocuita cu riscul de a fi ars de viu. Si intr-un caz si in altul, aceste primejdii pot fi insa evitate cu totul, printr-un examen serios al celui mort aparent. E de datoria celor in drept sa ia masu­rile necesare pentru constatarea mortii adevarate.

Dupa incinerationisti, mormintele si cimitirele ar constitui focare si centre de infectie, insemnand o perpetua amenintare pentru sanatatea celor vii. Daca in adevar faptul acesta corespunde realitatii, atunci practica inmormantarii trebuie inlaturata si inlocuita, fie prin incinerare, fie printr-o alta procedura mai igie­nica si mai avantajoasa sanatatii publice. Sanatatea si viata oameni­lor sunt bunuri mai importante decat orice traditie, oricat de inradaci­nata si de universala, decat orice interese, oricat de serioase, ale justi­tiei, decat orice credinte religioase. Toate acestea nu pot impiedica in­laturarea unor practici, oricat de inradacinate ar fi ele, daca se dove­desc a fi primejdioase pentru sanatatea poporului.

O traditie, o justitie si o religie, care ar sustine si apara o prac­tica daunatoare si distrugatoare sanatatii si a vietii, nu pot sa fie nici naturale si nici nu pot fi aprobate de Dumnezeu, ci trebuie sa fie puse pe seama slabiciunilor omenesti si ca atare ele nu pot obliga nici con­stiinta individuala, nici pe cea colectiva.

Dar cercetarile facute pana in prezent, n-au putut dovedi realitatea primejdiei inmormantarilor pentru sanatatea publica, fireste daca acestea sunt executate potrivit normelor igienice si sanitare, pri­vitoare la cimitire si la inhumari.

Din punctul de  vedere judiciar,  insa,  inhumarea  se  recomanda si este preferabila incinerarii, ba chiar este necesara din acest punct de vedere. Se stie ca in caz de crima, de omucidere, justitia se adreseaza medicinii legale, atunci cand lipsesc alte marturii. In astfel de imprejurari cercetarile si constatarile medicilor legali aduc servicii deosebit de importante justitiei.

Este fapt constatat si nu este pus la indoiala de nimeni, ca in Biserica, de la inceputurile formarii sale, la Ierusalim, si pana in zilele noastre, singura ingrijire a trupurilor mortilor a fost practica inmor­mantarii. Aceasta practica au mostenit-o crestinii, de la evrei. Dupa marturia Vechiului Testament, mortii trebuiau inhumati (Fac. II, 7; XV, 15; L, 26; II Sam. XXI, 10; XII, 14; Regi II, 34 etc). In Vechiul Testament se amintesc si unele cazuri de ardere, dar acestea sunt ex­ceptii de la regula generala. (Ex. Fac. XXXVIII, 24 ; Lev. XX, 14 etc). Uneori se ardeau trupurile mortilor ca sa nu fie profanate de dusmani. Asa, citim in I Samuil XXXI, 12, ca prietenii lui Saul au ars trupul mort al acestuia, ca sa nu fie batjocorit de filisteni. Resturile insa le-au ingropat. De asemenea, profetul Amos anunta, drept pe­deapsa viitoare, arderea celor morti  (Amos   VI, 10).

Ingroparea era socotita ca o datorie (II Sam. XXI, 10; Ezech. XXXIX, 14); ca semn al iubirii (Fac. XXXV, 29) si al pietatii fata de cel mort (II Sam. II, 5).    

Crestinii, la inceput, in cea mai mare parte erau proveniti dintre evrei. Se intelege, asadar, ca ei au urmat practica cunoscuta atunci in Palestina, de a inmormanta mortii. Se pune intrebarea: practica crestina a ingroparii isi are obarsia numai in traditia obisnuita a evreilor Vechiulul Testament si in pilda inmormantarii trupului Domnului nostru Iisus Hristos sau ea se intemeiaza si pe o porunca, speciala apostolica. In ceea ce priveste vreo oranduire expresa din partea Sfintilor Apostoli, nu avem nici un document scris. Stim insa ca foarte de timpuriu Bise­rica a primit in sanul ei un mare numar de neofiti din lumea greco-romana, care erau obisnuiti cu crematiunea. Cu toate acestea, nici arheologia crestina si nici istoria nu ne arata vreun caz de incinerare in comunitatile apostolice si stravechi crestine. Aceasta se poate ex­plica prin faptul ca trebuie sa fi existat o lege formala sau anumite dispozitii care prevedeau inhumarea mortilor crestini si nu arderea lor.

Fericitul Augustin aminteste despre o regula bine cunoscuta lui, pe care s-ar baza universalitatea practicii inhumarii, la crestini. Ne putem gandi la o dispozitie data chiar de Apostolii Bisericii de la inche­garea ei ca institutie. Crestinii n-au practicat incinerarea nici in vre­muri exceptionale, cum au fost persecutiile, cand ritul inmormantarii ii descoperea si ii expunea la grele suferinte si la moarte. Prin practica­rea incinerarii, crestinii, in timpul persecutiilor ar fi scapat atatea trupuri ale mortilor si atatea morminte crestinesti de batjocurile si pro­fanarile prigonitorilor.

Cateva dovezi patristice despre practica inhumarii:

Aristide filozoful,  din  sec.  II,   relateaza   ca  ori  de  cate  ori  unul dintre crestini moare, ceilalti se ingrijesc de inmormantarea lui. (Apo­logia C, 15, par. 8, si 11).

Tertulian (160-220) spune ca crestinii se ingrijeau de ingropa­rea celor lipsiti. (Apologeticum, c. 29 si De anima, c. 31, in Migne, P. L. I, col. 538).

Minuciu Felix zice ca crestinii dispretuiau gramezile de lemne (rugurile) si osandeau arderea (Cecilius), socotind ingroparea ca cel mai in cinste, vechi si nobil obicei  (vetus et melior consuetudo).

Origen (+ 254) zice ca trupul, locasul sufletului, trebuie sa se invredniceasca de o ingropare potrivita demnitatii lui (impotriva lui Cels, Migne, P. G., tom. 11, col. 1561).

Sfantul Ioan Hrisostom (354-407) zice ca este datorie sfanta pen­tru toate popoarele a ingropa pe morti. (Despre martiriul lui Vavila, in Migne, P. G., tom. 50, col. 531).

Augustin zice ca ingroparea este o datorie de iubire, grija de ingropare  este  o  datorie  de  umanitate.  (Migne,  P.  L.,  tom.  40,   col.598, 600 si 609).

Oricat de mare insemnatate are ritul inmormantarii pentru viata si pietatea crestina, el nu face parte din dogmele Bisericii si nici nu poate fi socotita ca parte de temelie a dogmei despre invierea mortilor. Este adevarat ca unii teologi sustin ca inhumarea ar fi o straveche oranduire dumnezeiasca, care s-ar sprijini pe Citatul biblic din Geneza III, 19: "Intru sudoarea fetii tale vei manca painea ta, pana cand te vei intoarce in pamantul din care esti luat, ca pamant esti si in pamant te vei intoarce". Aceasta dumnezeiasca sentinta, insa nu este o porunca expresa si pozitiva pentru inmormantare. Prin pamant se intelege aici mai curand elementul material din care e compus omul, spre deosebire de al doilea element, cel spiritual, sufletul, care, dupa moartea omului se intoarce la Dumnezeu care l-a dat, asa dupa cum marturiseste Scriptura (Eccles.  XII,  7).

Din citatul biblic de mai sus, reiese ideea ca elementul material din care e compus omul, se uneste cu materia, dupa moarte. Prin "pamant" aici se intelege, in general, materia. Dar modul cum trupul omului, dupa moarte, se intoarce in elementul din care a fost luat, Dumnezeu nu-l porunceste. El nu zice ca aceasta intoarcere, aceasta descompunere se va face prin putrezire, dar nu zice nici ca se face prin ardere.

Moartea,   in   acceptia crestina  nu   este  nimicirea  totala   a   omului.   Prin  moarte   trupul   se preface in tarana, adica in elementul material din care a fost luat, dar sufletul nemuritor nu este atins de moarte. Insusi trupul, care se descompune, este pastrat pentru inviere.

Hristos prin moartea si invierea Sa, s-a facut parga celor adormiti. Ingropati impreuna cu El, vom invia din nou, la randul nostru, El fiind primul nascut din morti (Rom. cap. V si VI; I Cor. XV; Col. I, 1; I Tes. IV). Trupul omului mort este vrednic de cinstire nu numai pentru ceea ce va fi, dar si pentru ceea ce a fost. Aceste ramasite omenesti, sfintite prin Botez si prin Sf. Euharistiei si celelalte Sfinte Taine, au fost templul Duhului Sfant.

Pr. prof. Vl. Prelipcean


23 Iulie 2009

Vizualizari: 32569

Voteaza:

Incinerarea mortilor si Teologia Ortodoxa 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE