Limba si scrierea originalelor Noului Testament

Cu exceptia Evangheliei dupa Matei, care a fost scrisa in limba aramaica, vorbita de iudeii din Palestina din sec. V i.Hr., toate celelalte 26 de carti ale Noului Testament au fost scrise in limba greaca. In acest fapt, se poate observa o inteleapta hotarare a Providentei divine pentru inlesnirea raspandirii Evangheliei imparatiei in lume.

Cand pe ruinele acestui imperiu se cladeste imperiul roman, mai puternic si mai vast, cultura si limba greaca trec si in Italia, Africa de Nord, Europa de Vest si de Nord. Astfel, prin aceasta limba si cultura, se deschide larg drumul Evangheliei lui Hristos spre toate popoarele civilizate ale timpului. Limba greaca in care s-au scris si pastrat documentele Noului Testament, nu este insa limba clasica greceasca, limba folosita de Platon, Demostene si altii, in scrierile lor, ci "greaca de rand" sau limba numita "dialectul comun" (koine dialektos).

Limba greaca a Noului Testament reprezinta, asa cum arata morfologic si elementele ei fundamentale, un amestec al dialectelor atic, ionic si grec apusean, impestritat cu multe barbarisme locale din diferite tari ale imperiului, toate fuzionand, dupa cuceririle lui Alexandru cel Mare, in formarea unei limbi unitare, cu putine diferentieri dialectale; este limba din care au descins greaca bizantina si cea moderna. In sec. III i.Hr., aceasta limba ajunge la o forma literara, numindu-se dialectul alexandrin, specific perioadei a treia de formare a limbii grecesti, numita elenistica, dupa perioada homerica (sec. VIII-VI i.Hr.) si atica (sec. VI-IV i.Hr.).

Limba Noului Testament apartine insa, unui stil care nu este modelat de educatia literara formala, ci face parte dintr-o traditie de prezentare a materialelor tehnice si a filosofiei practice. Antecedentele acesteia se pot urmari in scrierile stiintifice ale lui Aristotel, Theophrast, cat si in scrierile de medicina ale scolii lui Hipocrate. Paralele contemporane la greaca Noului Testament pot fi gasite in scrierile filosofice populare, cum sunt, spre exemplu, discursurile lui Epictet, sau in documente comerciale ale vremii, care sunt cunoscute din papirusurile descoperite datand in epoca respectiva si din scrierile unor scriitori din perioada elenistica, in special de factura tehnica. Acest stil a oferit un mediu convenabil pentru prezentarea problemelor de interes general pe care dorea sa le transmita Biserica primara, intr-o limba pe care, probabil, o invatau strainii atunci cand intrau in societatea greco-romana. Limba respectiva avea o traditie intelectuala, dar nu era proprietatea unei clase de invatati; nu era limbajul uzual de toate zilele, dar avea legaturi cu acesta, ceea ce nu avea limba literara culta. Limba Noului Testament, de la particularitatile specifice exprimarii Apocalipsei, la stilul foarte ingrijit al lui Luca sau al autorului Epistolei catre Evrei, se incadreaza in aceasta traditie comuna. Nu este un dialect separat, dar aspectele sale caracteristice deriva din subiectul tratat, din cadrul lingvistic oferit de Septuaginta si din amprenta limbii materne a majoritatii scriitorilor sfinti.

Greaca "koine" se mai caracterizeaza si prin pierderea sau atenuarea multor subtilitati ale limbii din perioada clasica, printr-o reducere generala a fortei particulelor, conjunctiilor, prin intrebuintarea redusa a optativului si aproape deloc in conformitate cu canoanele limbii clasice vorbite in Atica; distinctia dintre perfect si aorist nu este respectata de multe ori, trasatura reflectata frecvent in variantele textuale, etc.

Limba greaca a cartilor Noului Testament are insa si un pronuntat colorit semit, cuprinzand ebraisme si aramaisme, si acestea, in primul rand, datorita faptului ca, cu exceptia Sf Luca, toti autorii Noului Testament au fost iudei de origine. Ebraismele isi au insa originea si in Septuaginta, textul sfant cunoscut si folosit in perioada scrierii textului Noului Testament. Precizarea insa a gradului de influenta a Septuagintei, cu coloratura semitica a textului ei, asupra autorilor Noului Testament, este dificil de stabilit, cu exceptia cazului citatelor directe sau a expresiilor imprumutate din textul Septuagintei. Spre exemplu, Sf. Luca, foloseste expresii ebraice din Septuaginta, probabil, in mod deliberat, pe cand autorul Epistolei catre Evrei, foarte familiarizat cu textul Septuagintei, foloseste in exprimare un stil literar grec foarte complex si subtil in acelasi timp. Astfel, limba Noului Testament are caracterul unui idiom al dialectului comun, primind numele de "idiomul elenist".

Autorii cartilor Noului Testament, confruntandu-se insa in crestinism cu multe notiuni noi, pentru care limba greaca nu poseda termeni corespunzatori, au fost obligati sa faureasca si unele cuvinte noi, ori sa dea celor vechi, insemnari specifice crestine. Asa sunt, spre exemplu, cuvintele: logos, evanghelion, acclesia, pistis, haris etc.

Daca toate aceste particularitati lingvistice mai sunt prezente in textul pe care-l posedam azi, si astfel sa se poata trage o concluzie asupra felului in care ni s-a pastrat textul, in sensul cat de aproape sau de departe se gaseste de cel originar, se poate constata dintr-o comparatie critica a textului sfant cu textul altor documente scrise, din acea epoca, cu caracter profan.

Dupa o prezentare in linii generale a caracteristicilor limbii originare grecesti a scrierilor Noului Testament, se poate face o succinta prezentare a caracteristicilor stilistice individuale ale fiecarui autor al Noului Testament. Evanghelia dupa Marcu este scrisa in greaca vorbita a omului de rand; Matei si Luca folosesc amandoi "textul lui Marcu, dar fiecare corecteaza si cizeleaza stilul lui. Stilul lui Matei este mai putin distinctiv decat al lui Luca. El scrise intr-o greaca gramaticala, sobra si culta, avand si unele elemente marcante ale Septuagintei; Luca este capabil sa atinga culmi stilistice inalte in traditia atica, dar revine adesea, in portiuni mari, la stilul izvoarelor sale sau la o koine foarte modesta. La amandoi evanghelistii, fondul aramaic al textului iese in evidenta, in special in vederea vorbirii directe. Limba Evanghelistului Ioan este o greaca comparata de multi cu cea a lui Epictet, dar cei mai multi cercetatori s-au pronuntat pentru o koine scrisa de un autor a carui tipar de gandire si limba materna au fost aramaice.

Sf. Pavel scrie intr-o greaca viguroasa, cu o schimbare de stil care poate fi observata cand se compara epistolele sale timpurii cu cele de la sfarsitul vietii. Spre exemplu, schimbarea de stil din Epistola catre Efeseni sau din Epistolele Pastorale este atat de izbitoare, incat pe multi i-a condus spre ipoteza unei compuneri pseudonime. Epistola catre Evrei este scrisa intr-o limba greaca foarte ingrijita, de un autor familiar cu filosofia alexandrina si cu tipul de gandire si exegeza exemplificat de Filon, dar spre deosebire de acesta, limba si stilul Epistolei sunt puternic influentate de textul Septuagintei.

In Epistola soborniceasca a Sf.Ap. Iacob, se poate intalni o greaca foarte "iudaica" pe cand Epistola lui Iuda si I-II Petru indica o greaca intortocheata si foarte complexa.

In concluzie, se poate afirma ca limba originalelor Noului Testament a fost "greaca inteleasa de popor", dar folosita cu diferite grade de maiestrie stilistica pentru a exprima un mesaj, care pentru propovaduitorii lui, a fost mesajul unui Dumnezeu viu, preocupat de relatia omului cu Sine. Aceasta Evanghelie a modelat limbajul si sensul acestui mesaj in asa fel incat si disciplinele lingvistice, necesare pentru analiza lui, au devenit, in ultima instanta, parti din teologie.

Scrierea originalelor Noului Testament

In primul secol crestin se folosea scrierea numita unciala (sau majuscula), numirea derivand de la latinescul "uncia", indicand cu aproximatie marimea si formatul literelor (aproximativ 2 cm). Literele aveau forma patrata sau rotunda, scriindu-se una dupa alta, fara nicio legatura si fara semne de punctuatie. Aceasta scriere se mai numeste si majuscula si era folosita la scrierea operelor religioase, istorice, filosofice si la inscriptiile pe monumente.

Pentru a se putea da literelor aceeasi marime si a se scrie cat mai drept, paginile se liniau. Linierea se facea cu ajutorul unui ac ascutit, cu care se trasa linia, sau cu ajutorul unei tablite, peste care erau intinse fire de ata in forma de linii. Pe aceasta tablita se apasa foaia de pergament, pe care se imprimau urmele liniilor de pe tablita. Distanta dintre sire era de obicei egala cu inaltimea literelor. De marimea literelor si formatul codicelui depindea si numarul sirelor, care incapea pe o pagina.

Incepand cu sec. VII, forma literelor incepe sa se schimbe, devenind tot mai lungi, mai inguste si aplecate spre dreapta. Prescurtarile devin si ele tot mai numeroase. Scrierea aceasta poarta numele de "semiunciala". Totusi in codicii care erau destinati spre citire la cultul divin, in asa-numitele "lectionarii", scrierea veche unciala, in forma sa dreapta si eleganta, predomina pana in sec. IX. Manuscrisele copiate cu scrierea unciala sau semiunciala, poarta denumirea de manuscrise "majuscule".

Dar prin sec. IX se incetateneste tot mai mult scrierea cursiva (sau minuscula), in care literele sunt mai mici, legate una de alta si inclinate spre dreapta. De obicei, scrierea aceasta era folosita de tahigrafi cand scriau dupa dictare, sau de negustori si militari. intrucat era o scriere mai marunta, ea se mai numea si minuscula.

Originalele Apostolilor au fost scrise, desigur, cu unciale (majuscule), majoritatea codicilor biblici din primele 8 secole sunt, de altfel, majusculi. Daca autorii sfinti vor fi avut la dispozitie caligrafi, este putin probabil. Corectorii si caligrafii sunt folositi abia mai tarziu la transcrierea cartilor Noului Testament. Codicii minusculi erau numai cei destinati uzului particular. Din sec. IX, scrierea cursiva (minuscula) incepe sa faca tot mai mult concurenta celei majuscule, astfel ca, in sec. X o inlocuieste definitiv.

Parintele Stelian Tofana

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: