Biserica trăieşte, chiar pe pământ, nu o viaţă omenească, pământească, ci o viaţă dumnezeiască, plină de har. De aceea, nu doar fiecare din membrii ei, ci Biserica însăşi, în totalitatea sa, se numeşte în mod solemn „Sfântă”. Descoperirea ei văzută constă în Sfintele Taine, însă viaţa ei interioară constă în darurile Sfântului Duh, în credinţă, nădejde şi dragoste.

Asuprită şi prigonită de vrăjmaşi din afară, uneori agitată şi dezbinată de patimile fiilor săi, ea se păstrează neclintită şi neschimbată acolo unde se păstrează Tainele şi sfinţenia duhovnicească; nu se denaturează niciodată şi nu necesită reforme. Ea nu trăieşte sub legea robiei, ci sub legea libertăţii, nu recunoaşte nicio putere asupra sa, în afară de propria sa putere, nu primeşte judecata nimănui în afară de judecata credinţei (pentru că mintea nu o înţelege); şi îşi exprimă dragostea, credinţa şi nădejdea, în rugăciuni şi ritualuri insuflate ei de Duhul adevărului şi de harul lui Hristos.

De aceea, ritualurile ei, deşi nu sunt imuabile (căci sunt create de duhul libertăţii şi se pot schimba după cum judecă Biserica), niciodată şi în niciun caz nu pot conţine vreun amestec, nici chiar cel mai mic, de minciună ori învăţături false. Iar ritualurile ei, atâta vreme cât sunt neschimbate, sunt obligatorii pentru membrii Bisericii, pentru că în săvârşirea lor se păstrează bucuria unităţii sfinte.

Unitatea exterioară este unitatea ce se manifestă în împărtăşirea cu Sfintele Taine, în vreme ce unitatea interioară este unitatea Duhului. Mulţi s-au izbăvit (de pildă unii mucenici), neîmpărtăşindu-se cu niciuna dintre Tainele Bisericii (nici chiar Botezul), dar nimeni nu se mântuieşte fără să se împărtăşească din sfinţenia lăuntrică a Bisericii, din credinţa, nădejdea şi dragostea ei; căci ceea ce mântuieşte nu sunt faptele, ci credinţa (cf. Romani 3, 28 şi Galateni 3, 24). Iar credinţa, cea adevărată şi vie, nu este de două feluri, ci unică.

De aceea, cei care spun că nu credinţa singură mântuieşte, ci că mai trebuie şi fapte, sunt Iară de minte, asemenea celor care spun că mântuieşte doar credinţa, fără fapte; pentru că dacă nu sunt fapte, credinţa este moartă (cf. Iacob 2, 14); şi dacă este moartă, ea nu este adevărată, deoarece în credinţa adevărată este Hristos, adevărul şi viaţa (cf. Ioan 14, 6); iar dacă nu este adevărată, este mincinoasă, adică este ştiinţă exterioară. Dar minciuna poate oare izbăvi?

Dacă este adevărată, credinţa este vie, adică duce la fapte, iar dacă duce la fapte, ce fel de fapte mai trebuie? Inspirat fiind de Dumnezeu, Apostolul spune: „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea (Iacov 2, 18)”. Recunoaşte el oare două credinţe? Nu, însă evidenţiază o laudă nechibzuită: „Tu crezi în Dumnezeu, dar şi demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19). Recunoaşte el oare credinţa dracilor? Nu, dar dovedeşte minciuna aceluia care se laudă cu calitatea pe care şi dracii o au. „După cum trupul Iară suflet este mort, aşa şi credinţa fără fapte” (Iacov 2, 26). Oare compară el credinţa cu trupul şi faptele cu duhul? Nu, pentru că o astfel de comparaţie nu ar fi dreaptă; dar înţelesul cuvintelor sale este clar. După cum trupul fără suflet nu este om şi nu se poate numi om, ci cadavru, la fel şi credinţa care nu creează fapte nu poate fi numită credinţă adevărată, ci minciună, adică ştiinţă exterioară, fără roade şi, deci, accesibilă până şi demonilor.

Ceea ce este scris simplu trebuie citit simplu. De aceea, cei ce se bazează pe Apostolul Iacob pentru a dovedi ce este credinţa moartă şi credinţa vie, de parcă ar fi două credinţe, aceia nu au înţeles sensul cuvintelor apostolice; căci nu pentru ei, ci împotriva lor mărturiseşte Apostolul. Tot astfel, când marele Apostol al neamurilor spune: „Ce folos o credinţă fără iubire, chiar dacă ar putea muta şi munţii?” (cf. I Corinteni 13, 2), el nu afirmă posibilitatea unei asemenea credinţe fără iubire; dar presupunând-o, o declară fără folos. Nu cu duhul înţelepciunii lumeşti, care vorbeşte despre cuvinte, trebuie citită Sfânta Scriptură, ci cu duhul înţelepciunii dumnezeieşti, cu duhul simplităţii duhovniceşti.

Definind credinţa, Apostolul spune: „Ea este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1); nu doar a celor aşteptate sau care trebuie să vină. Or, dacă nădăjduim, atunci noi dorim; şi dacă dorim, atunci iubim, pentru că nu poţi dori ceea ce nu iubeşti. Oare dracii au şi ei nădejde? Iată de ce nu există decât o singură credinţă; şi când întrebăm: „Oare poate credinţa adevărată să izbăvească fără de fapte?”, formulăm o întrebare fără judecată sau, mai bine zis, nu întrebăm nimic; căci credinţa adevărată este vie, ea săvârşeşte fapte: ea este credinţa în Hristos şi Hristos în credinţă.

Cei care au luat drept credinţă adevărată o credinţă moartă, adică falsă, sau ştiinţa exterioară, au ajuns în rătăcirea lor până acolo încât au creat din această credinţă moartă, fără să-şi dea seama, o a opta Taină. Biserica are credinţă, dar o credinţă vie, pentru că ea este cea care deţine şi sfinţenia. Ce putem spune când un om simplu sau un episcop are credinţă? Are el şi sfinţenie? Nu, pentru că el poate fi cunoscut ca ucigaş şi desfrânat. Dar credinţa se află în el, chiar dacă este păcătos.

Astfel, credinţa este în el a opta Taină şi ca orice Taină este acţiunea Bisericii asupra unei persoane, fie ea şi nevrednică. Prin această Taină oare ce credinţă se află în el? Cea vie? Nu, pentru că el este un criminal; ci este credinţa moartă, adică o cunoaştere exterioară, accesibilă chiar şi dracilor. Şi asta să fie a opta Taină? O astfel de abatere de la adevăr se condamnă prin ea însăşi19.

Trebuie înţeles că ceea ce mântuieşte nu este nici credinţa, nici nădejdea şi nici iubirea (căci mântuieşte oare credinţa în raţiune, sau nădejdea în lume, sau dragostea pentru trup?), dar ceea ce mântuieşte este obiectul credinţei. Crezi în Hristos şi, astfel, prin Hristos, eşti mântuit în credinţă; crezi în Biserică, prin Biserică eşti mântuit; crezi în Tainele lui Hristos, prin ele te mântuieşti; căci Hristos Dumnezeul nostru este în Biserică şi în Sfintele Taine.

Biserica Vechiului Testament a fost mântuită prin credinţa în Mântuitorul Ce urma să vină. Avra- am a fost mântuit prin acelaşi Hristos ca şi noi. El îl avea pe Hristos în nădejde (cf. Evrei 11, 8-12), noi îl avem întru bucurie. De aceea, cel care doreşte să se boteze se botează în nădejdea sa; cel care a primit Botezul are Botezul întru bucurie; pe amândoi îi mântuieşte una şi aceeaşi credinţă în Botez.

Dar vei spune: „Dacă mântuieşte credinţa în Botez, de ce mai trebuie să te botezi?”. Dar ce doreşti în realitate, dacă nu primeşti Botezul? Este vădit că acea credinţă care doreşte Botezul trebuie să se împlinească în primirea Botezului, care este bucuria ei. De aceea şi casa lui Corneliu a primit Duhul Sfânt, deşi nu primise încă Botezul (cf. Fapte 10), în timp ce famenul a fost umplut de acelaşi Duh Sfânt după ce s-a botezat (Fapte 8, 38; cf. 2, 38). Căci Dumnezeu poate să preaslăvească taina Botezului înainte de Botez, la fel de bine ca şi după. Astfel, dispare diferenţa între opus operans şi opus operatum. Ştim bine că mulţi nu au botezat copiii mici, aşa cum mulţi nu le îngăduiau să se împărtăşească din Sfintele Taine, iar mulţi nu-i ungeau cu Sfântul Mir.

Dar Sfânta Biserică înţelege altfel: ea îi botează, îi miruieşte şi-i primeşte la Cuminecare pe copiii mici. Şi dacă ea a stabilit astfel, nu este pentru a-i condamna pe copiii nebotezaţi, ai căror îngerii văd totdeauna faţa lui Dumnezeu (cf. Matei 18, 10); dar a rânduit aceasta datorită dragostei care trăieşte în ea, pentru ca primul gând al pruncului care începe să gândească să nu fie numai dorinţa de a primi, ci şi bucuria de a fi primit deja Sfintele Taine. Cunoşti tu oare bucuria copilului care, în mod evident, încă nu a început să gândească? Oare nu s-a bucurat de Hristos, înaintemergătorul încă înainte de a se fi născut (Fuca 1,41)?

Cei care au refuzat copiilor Botezul, Mirungerea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine sunt aceia care, moştenind înţelepciunea oarbă a păgânismului orb, nu au înţeles înălţimea tainelor dumnezeieşti, ci au căutat în toate motive şi avantaje, supunând învăţătura Bisericii interpretării scolastice, şi care nu vor nici măcar să se roage dacă nu văd în rugăciune un scop imediat şi un câştig. Dar legea noastră nu este legea sclavilor sau a mercenarilor care lucrează pentru plată, ci legea fiilor, o lege a dragostei în libertate.

Noi ştim că atunci când cineva cade, el cade singur, dar de mântuit nimeni nu se mântuieşte singur. Cel ce se mântuieşte se mântuieşte ca şi membru al Bisericii, şi în unitate cu toţi ceilalţi membrii ai ei. Dacă cineva crede, el este în comuniunea credinţei; dacă iubeşte cineva, este în comuniunea iubirii; dacă se roagă, este în comuniunea rugăciunii. De aceea, nimeni nu se poate baza doar pe rugăciunea sa şi fiecare, rugându-se, cere mijlocirea întregii Biserici, nu pentru că s-ar îndoi de mijlocirea lui Hristos, singurul Mijlocitor (cf. I Timotei 2, 5), dar cu convingerea că întreaga Biserică se roagă totdeauna pentru toţi membrii săi. Se roagă pentru noi toţi îngerii, apostolii, mucenicii, patriarhii şi, mai presus de toţi, Maica Domnului nostru, iar această unitate sfântă este viaţa adevărată a Bisericii.

Dar dacă Biserica văzută şi nevăzută se roagă neîncetat, la ce bun să-i mai cerem să se roage? Oare nu cerem noi harul lui Dumnezeu Tatăl şi lui Hristos deşi Harul anticipează rugăciunea noastră? Dacă noi cerem Bisericii rugăciunile sale, este tocmai pentru că noi ştim că ea ajută şi pe cei care nu-i cer aceasta, dar celor care cer le dă incomparabil mai mult decât cer ei; pentru că în ea este plinătatea Duhul dumnezeiesc.

Astfel, îi slăvim pe toţi cei pe care Domnul i-a preaslăvit şi îi preaslăveşte, căci cum putem spune că Hristos trăieşte în noi dacă nu ne asemănăm lui Hristos? De aceea îi slăvim pe sfinţi şi pe îngeri şi pe proroci, dar mai mult decât pe toţi, pe Precurata Maica Domnului Iisus, nu pentru că am recunoaşte că a fost concepută fără de păcat sau desăvârşită (căci fără de păcat şi desăvârşit este doar Iisus Hristos); dar, amintindu-ne că despre superioritatea ei de neînţeles faţă de toate creaturile lui Dumnezeu aduce mărturie îngerul şi Elisabeta, şi, mai ales, Mântuitorul însuşi, dăruindu-i ei în ascultare flască şi spre a o sluji, pe marele Apostol Ioan văzătorul (cf. Ioan 19, 26-27).

Aşa cum fiecare dintre noi cere rugăciunile tuturor, tot aşa, fiecare este dator tuturor cu rugăciunile sale, celor vii şi celor morţi, ba chiar celor încă nenăscuţi; pentru că atunci când ne rugăm (cum facem împreună cu toată Biserica) pentru ca lumea să vină la înţelepciunea lui Dumnezeu, ne rugăm nu numai pentru generaţia actuală, dar şi pentru acelea pe care Dumnezeu le va chema la viaţă. Ne rugăm pentru cei vii, pentru ca harul lui Dumnezeu să vină peste ei, şi pentru cei morţi, ca ei să fie vrednici de a vedea faţa lui Dumnezeu.

Noi nu ştim nimic despre starea intermediară a sufletelor, care nu sunt nici primite în împărăţia lui Dumnezeu, nici condamnate la chinuri, căci despre o astfel de stare nu am primit învăţături de la apostoli sau de la Hristos. Nu recunoaştem purgatoriul sau curăţirea sufletului prin suferinţă, din care ar putea fi răscumpăraţi prin faptele lor sau prin faptele altora, căci Biserica nu ştie nimic despre izbăvirea prin mijloace exterioare sau prin suferinţe, în afară de cele ale lui Hristos, nici despre negocieri cu Dumnezeu, pentru a scăpa de suferinţă prin săvârşirea faptelor bune în locul lor.

Tot acest păgânism rămâne la moştenitorii înţelepciunii păgâne, la oamenii care se mândresc cu locul, numele şi regiunea lor, la cei care au instituit a opta Taină, aceea a credinţei moarte. Noi ne rugăm în Duhul iubirii, cunoscând că nimeni nu va fi mântuit decât prin rugăciunea întregii Biserici, în care trăieşte Hristos, ştiind şi nădăjduind că până la sfârşitul veacurilor, toţi membrii Bisericii, vii şi morţi, nu încetează să se desăvârşească prin rugăciune reciprocă. Mult deasupra noastră sunt sfinţii, preaslăviţi de Dumnezeu, dar mai presus de toate este Sfânta Biserică, ce îi cuprinde pe toţi sfinţii şi care se roagă pentru toţi, după cum se vede în Liturghia inspirată de Dumnezeu.

In rugăciunile sale se aude şi rugăciunea noastră, oricât am fi de nevrednici, pentru a ne numi fii ai Bisericii. Dacă, închinându-ne şi slăvindu-i pe sfinţi, noi cerem lui Dumnezeu să-i preaslăvească, nu putem cădea sub învinuirea de orgoliu, căci nouă, cărora ni s-a îngăduit să-L numim pe Dumnezeu Tată, ne este îngăduit şi să ne rugăm astfel: „Sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta”. Şi dacă ne este îngăduit să-L rugăm pe Dumnezeu să sfinţească numele Său, şi să împlinească voia Sa, cine ne va împiedica să-L rugăm să-i preaslăvească pe sfinţii Săi şi să dăruiască pacea Sa aleşilor Săi? Noi nu ne rugăm pentru cei care nu au fost aleşi, după cum Hristos nu S-a rugat pentru lumea întreagă, ci numai pentru aceia care i-au fost daţi Lui de către Tatăl (Ioan 17).

Să nu spui: „Ce rugăciune pot să fac eu pentru cel viu sau pentru cel mort, când rugăciunea mea nu este îndeajuns nici măcar pentru mine?”. Căci dacă nu ştii să te rogi, de ce te-ai ruga pentru tine? Dar în tine se roagă Duhul iubirii (cf. Romani 8, 26). Nici nu spune: „La ce îi foloseşte altuia rugăciunea mea, dacă se roagă el singur şi pentru el mijloceşte Hristos însuşi?”. Când te rogi, întru tine se roagă Duhul iubirii.

De asemenea, nu spune ca „Judecata lui Dumnezeu nu se mai poate schimba”, căci rugăciunea ta este şi ea pe căile Domnului şi Dumnezeu a prevăzut-o. Dacă eşti membru al Bisericii, atunci rugăciunea ta este necesară tuturor membrilor ei. Dacă va spune mâna că ei nu-i este necesar sângele din restul trupului şi ea nu-i va da partea sa de sânge, mâna se va usca (cf. I Corinteni 12, 15).

Aşa şi tu, eşti necesar Bisericii atâta vreme cât eşti în ea: dar dacă refuzi să fii în comuniune cu ea, te vei pierde singur şi nu vei mai fi membru al ei. Biserica se roagă pentru toţi, şi noi toţi ne rugăm împreună pentru toţi; dar rugăciunea noastră trebuie să fie adevărată, ea trebuie să fie o expresie sinceră a iubirii, şi nu un rit verbal.

Incapabili să-i iubim pe toţi oamenii, ne rugăm doar pentru aceia pe care-i iubim şi rugăciunea noastră nu este făţarnică; pentru că noi cerem lui Dumnezeu să-i putem iubi pe toţi şi să ne rugăm pentru toţi, fără făţărnicie. Sângele Bisericii este o rugăciune reciprocă şi respiraţia ei este laudă dumnezeiască. Ne rugăm în duhul iubirii şi nu pentru vreun folos, în duhul libertăţii fiilor, nu al legii mercenarilor care cer plată. Cine întreabă: „Ce folos ai din rugăciune?” se recunoaşte pe sine rob. Rugăciunea adevărată este iubire adevărată.

Mai presus de orice este dragostea şi unitatea; iar dragostea se exprimă în mii de feluri: prin fapte, prin rugăciune şi prin cântare duhovnicească. Biserica binecuvintează toate aceste exprimări ale dragostei. Dacă tu nu poţi să-ţi exprimi iubirea ta pentru Dumnezeu prin cuvinte, însă o exprimi printr-o imagine văzută, adică prin icoană, oare te va osândi Biserica? Nu! Dar îl va osândi pe cel ce te osândeşte pe tine, căci el osândeşte iubirea ta. Ştim că şi fără icoană există mântuire, şi unii au fost mântuiţi astfel, dar dacă dragostea ta se lipseşte de icoană, te vei izbăvi şi fără icoană; dar dacă dragostea fratelui tău are nevoie de icoană, osândind iubirea fratelui tău, te osândeşti pe tine însuţi; şi dacă tu, creştin fiind, nu îndrăzneşti să asculţi fără evlavie rugăciunea sau o cântare duhovnicească a fratelui tău, cum îndrăzneşti să priveşti fără evlavie la icoana pe care a creat-o iubirea lui, şi nu arta sa?

Domnul, cunoscând taina inimilor, a binevoit, nu o dată, să preaslăvească rugăciunea sau psalmul. Ii vei interzice tu Lui să asculte rugăciunea adresată sfinţilor sau mormintele lor? Vei spune: „Vechiul Testament a oprit să fie făcut chipul lui Dumnezeu”. Dar tu înţelegi oare mai bine decât Sfânta Biserică propriile ei cuvinte (adică Scriptura). Oare nu înţelegi că Vechiul Testament nu a interzis reprezentarea lui Dumnezeu (căci a îngăduit heruvimii şi şarpele de aramă şi scrierea Numelui dumnezeiesc), dar a interzis omului să-şi facă un Dumnezeu după asemănarea vreunui lucru de pe pământ sau din cer, vizibil sau chiar imaginar?

Dacă zugrăveşti o icoană pentru ca să-ţi amintească de Dumnezeu Cel nevăzut şi mai presus de orice închipuire, tu nu-ţi faci câtuşi de puţin un idol. Insă, dacă ţi-L imaginezi pe Dumnezeu şi crezi că El seamănă cu ceea ce-ţi imaginezi tu, îţi faci idol. Acesta este sensul opreliştii din Vechiul Testament. Dar icoana (acest mod de a scrie în culori numele lui Dumnezeu) sau imaginea sfinţilor Săi, fiind făcută din iubire, nu este interzisă de Duhul adevărului. Să nu spui: „Vor trece creştinii la idolatrie”, căci Duhul lui Hristos, Care păzeşte Biserica, este mai înţelept decât înţelepciunea ta calculată. De aceea tu poţi fi mântuit chiar fără icoană, dar nu ai dreptul să respingi icoanele.

Biserica primeşte orice ritual care exprimă năzuinţa duhovnicească spre Dumnezeu, la fel cum primeşte rugăciunea şi icoana; dar mai presus de orice ritualuri ea recunoaşte Sfânta Liturghie, în care se exprimă toată plinătatea învăţăturilor şi a duhului ei, şi aceasta nu prin simboluri sau semne convenţionale, ci prin Cuvântul vieţii şi al adevărului, inspirat de sus. Numai acela care înţelege Sfânta Liturghie înţelege Biserica. Mai presus de toate este unitatea Sfinţeniei şi a Iubirii.

ALEXEI S. HOMIAKOV
Biserica este una, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Biserica este una"

Nota:
19 Intr-adevăr, în credinţa moartă, infailibilitatea este în sine însăşi o eroare, aşa cum faptul că este muritoare se manifestă prin aceea că infailibilitatea este legată de obiecte ale naturii muritoare: locul de reşedinţă, ziduri moarte, succesiunea episcopală, tronul episcopal. Or, noi ştim cine şedea pe scaunul lui Moise, în timpul pătimirilor lui Hristos (cf. Matei 23, 3).

 

• Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului
  Publicat in : Acatiste