Biserica si Bisericile

Biserica si Bisericile Mareste imaginea.

Forma Bisericii se raportează în mod direct la însăşi fiinţa Bisericii, căci nu poate exista nici o breşă între ce este Biserica şi cum este ea. Modul în care e structurată şi rânduită Biserica este determinat de ce anume este Biserica, întrucât Biserica trebuie să fie cu adevărat ea însăşi chiar şi în forma sa exterioară.

Primul principiu al nostru este că Biserica este taina raporturilor lui Dumnezeu cu omul. Biserica este scopul şi culminaţia întregii lucrări a lui Dumnezeu pentru om şi recapitularea întregii creaţii. Este forma în care dragostea lui Dumnezeu este prezentă pentru lume, şi arată astfel lumii propriile sale origini. Tata iniţiază întreaga iconomie a lui Dumnezeu pentru şi aduce la existenţă Biserica. Iisus Hristos, Fiul Dumnezeu, asigură trupul care este încorporarea literală a comuniunii şi dragostei lui Dumnezeu, în timp ce Duhul Sfânt dă putinţa comuniunii creatului cu necreatul, astfel încât acest trup să facă posibilă comuniunea fiecărei fiinţe cu oricare alta.

Biserica îşi are temeiul în viaţa trinitară a lui Dumnezeu, adică în „harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh" (II Cor. 13, 13). Harul înseamnă că Iisus Hristos este darul lui Dumnezeu, în timp ce Duhul Sfânt ne dă posibilitatea să ne depăşim limitele creaturalităţii noastre şi să intrăm în acea comuniune cu Dumnezeu care este dragostea lui Dumnezeu. Fiinţele trebuie să aibă graniţe, astfel încât să poată fi recunoscute ca distincte, însă trebuie să depăşească aceste frontiere spre a ajunge în comuniune una cu alta şi să îşi ducă viaţa ca o comunitate. Făpturile trebuie să fie în stare să se distingă pe sine de Dumnezeu, Care este sursa comuniunii lor. Sfântul Duh face posibilă atât această demarcare, cât şi transcenderea ei, şi astfel face cu putinţă întreaga comunitate. Trebuie să avem în minte această relatare trinitară despre Biserică atunci când luăm în considerare forma şi structura sa.

Cel de-al doilea principiu ecleziologic fundamental al nostru este că Biserica apare din împărăţia lui Dumnezeu. Fiinţa Bisericii nu provine dinăuntrul istoriei în care Biserica există în mod necesar, ci din ceea ce urmează să fie revelat. Identitatea reală a Bisericii este comuniunea viitorului, astfel că structura Bisericii trebuie să reveleze eshatonul din care provine Biserica.

Cel de-al treilea principiu eshatologic fundamental este că în istorie Biserica e o imagine a împărăţiei lui Dumnezeu, creată de împărăţia însăşi. Zugrăveşte împărăţia care triumfă asupra tuturor celorlalte împărăţii, întrucât reprezintă judecata lui Dumnezeu, Biserica rezistă în faţa tuturor realităţilor seculare, istorice, şi în faţa curentului istoric însuşi. Biserica nu se potriveşte cu nici o formă socială particulară, nu poate să fie reprezentată de vreun partid politic ori să fie absorbită în stat. Biserica rămâne un străin în lume, întotdeauna în dezacord cu ea, în timp ce priveşte înainte, spre împlinirea timpului. Biserica nu se poate mulţumi să fie identificată cu realităţi istorice parţiale sau comunităţi parţiale şi antagoniste din această lume. Principiul nostru ecleziologic final este că Biserica dă formă concretă împlinirii timpului prin dumnezeiasca Euharistie.
Cu aceste premise ecleziologice fundamentale, putem acum vedea cum este structurată, asamblată şi organizată funcţia Bisericii.

Intâi de toate, să aruncăm o privire către Biserica luată ca întreg. Domnul a întemeiat o singură Biserică, pe care o identificăm ca Trupul lui Hristos. Această unică Biserică este exprimată şi realizată într-o singură comunitate, care apare în mod necesar în lume ca multe comunităţi sau Biserici. De dragul lumii, această comunitate euharistică există în multe locuri. Oriunde se adună credincioşii este prezent întreg Trupul lui Hristos, şi întreaga lucrare a lui Dumnezeu pentru om este făcută cunoscută, fiind revelată împărăţia.

Biserica unică, aşadar, constă din multe Biserici locale, fiecare dintre ele fiind imaginea comunităţii eshatologice. Din cele mai vechi timpuri, Biserica a fost numită „catholică", termen prin care Parinţii voiau să spună că fiecare Biserică locală reprezinta întreaga adunare euharistică şi recapitularea tuturor lucrurilor, în fiecare loc particular.

Biserica rezidă prin multe Biserici catholice. In încercările sale de a învinge donatismul, Augustin a accentuat universalitatea Bisericii împotriva particularismelor comunităţilor donatiste, astfel încât, după el, termenul „catholic" a început să se refere la unica Biserică răspândită în lumea întreagă. Biserica în Apus era constituită ca o singură organizaţie, cu un singur întâi-stătător în persoana episcopului Romei, în Răsărit, din contră, Biserica nu era privită ca o unică organizaţie cu întindere universală ce necesită o singură figură conducătoare. Mai cu seamă această înţelegere a Bisericii ca imagine a sfârşitului timpurilor, realizată în dumnezeiasca Euharistie, este cea care diferenţiază Răsăritul de Apus. Privim fiecare adunare care săvârşeşte dumnezeiasca Euharistie ca pe prezenţa întregii Biserici, întrucât prezenţa lui Hristos întreg în Euharistie are precădere asupra tuturor consideraţiilor ce ţin de istorie sau distanţă. Hristos nu este divizat de geografie, căci El uneşte în Sine toate locurile. Euharistia este celebrată în oraşe separate de o distanţă, însă aceasta nu face să fie mai multe Euharistii, astfel încât acele adunări euharistice nu au nevoie de forma extrinsecă a unei administraţii unitare ca să umple distanţa dintre ele. Euharistia asigură Bisericii unitatea, căci unitatea e ceea ce este Euharistia. Fiecare dintre Bisericile care celebrează Euharistia are întreaga prezenţă a lui Hristos, într-adevăr fiecare din ele este întreaga prezenţă a lui Hristos pentru acel loc. Fiecare loc în care este celebrată Euharistia participă la unitatea viitoare a tuturor timpurilor şi locurilor. Nu înţelegem, aşadar, Bisericile particulare ca pe fracţiuni ale lui Hristos, căci fiecare Biserică este prezenţa indivizibilă a lui Hristos, Care uneşte şi recapitulează toate lucrurile.

Să ne întoarcem în continuare atenţia către concepţia despre Biserică oferită de teologia apuseană. Am văzut că teologia apuseană atribuie prioritate fiinţei, făcând realităţile particulare mai puţin importante decât ceea ce este general şi universal. Biserica este una, însă această Biserică indivizibilă este alcătuită din multe Biserici. Ce este, atunci, mai important, Bisericile particulare care se adună în fiecare loc particular sau Biserica universală? Teologia apuseană a adoptat concepţia că Biserica universală cea Una este cea care are întâietate, şi fiecare Biserică individuală apare ca urmare a ei. Defineşte termenul „catholic" cu trimitere la răspândirea în întreaga lume şi atribuie Bisericii răspândite în întreaga lume o structură independentă de toate Bisericile locale. O singură Biserică stă deasupra tuturor Bisericilor celor multe, iar papalitatea deasupra tuturor celorlalţi episcopi. După cum această teologie dă prioritate esenţei asupra persoanelor, ecleziologia apuseană dă întâietate Bisericii răspândite în întreaga lume, „ecumenice", asupra multelor Biserici actuale. Karl Rahner şi Joseph Ratzinger au întrebuinţat distincţia standard între esenţă şi existenţă pentru a afirma acest lucru: Rahner a arătat ulterior că Biserica Unică nu poate exista fără Bisericile locale. Cu toate acestea, singura Biserică răspândită în întreaga lume era asumată a fi anterioară Bisericilor locale. Acest lucru a fost exprimat la Conciliul Vatican I (1870), odată cu hotărârea că Papa este infailibil şi că toţi ceilalţi episcopi trebuie să-i fie supuşi. Această chestiune nu este doar una judiciară, ci o urmare a aşezării esenţei înaintea existenţei, a unităţii înaintea pluralităţii.

Conciliul Vatican II a introdus o nouă ecleziologie, anunţând că fiecare Biserică locală este întreaga Biserică în fiecare dintre acele locuri. Fiecare Biserică locală este „catholică" şi completă în sine, sub conducerea episcopului ei. Teologii ortodocşi exercitaseră, în mod limpede, o anume influenţă asupra ecleziologiei romano-catolice. Cu toate acestea, catolicitatea proaspăt recunoscută a Bisericii locale era în conflict cu concepţia mai veche despre catolicitate, în care aceasta din urmă însemna unitatea întregii Biserici (ecumene) mai presus de toate Bisericile particulare.

Vatican II nu a răsturnat formal Vatican I, ci doar a afirmat că noua ecleziologie era în deplin acord cu cea a conciliului precedent. Cu toate acestea, departe de a fi complementare, deciziile celor două concilii par să fie contradictorii, aşa încât ecleziologia romano-catolică are de clarificat acest lucru. Concesiile sale faţă de Bisericile Ortodoxe au deschis noi posibilităţi, însă de asemenea au pus ecleziologia romano-catolică într-o dilemă. Trebuie ori să înainteze spre a admite catholicitatea fiecărei Biserici locale, ori să ignore celelalte Biserici şi să continue să insiste că autoritatea Papei prevalează asupra episcopilor locali, în care caz Vatican I va continua să reprezinte logica reală a ecleziologiei romano-catolice.

Dacă nu vrem să înţelegem termenul „catholic" în sensul unei singure Biserici răspândite în întreaga lume unită printr-o singură organizaţie, care este relaţia între Bisericile particulare? Cum putem găsi echilibrul cuvenit între o ecleziologie care arată deplinătatea şi catholicitatea fiecărei Biserici locale şi o ecleziologie care înţelege catholicitatea doar ca universalitate?

Fiecare Biserică locală este în mod fundamental legată de oricare alta. Această unitate se manifestă în sinoadele Bisericii, care exprimă învăţătura tuturor Bisericilor care împreună constituie Biserica Unică, răspândită în întreaga lume. Echilibrul între Biserici şi sinoade nu este uşor de înţeles în mod just, căci sinodului nu trebuie să i se îngăduie să devină o instituţie autonomă atârnată deasupra tuturor Bisericilor luate împreună.

In Apus, ideea că sinoadele exprimă autoritatea supremă a Bisericii a fost intitulată „conciliarism" („sinodalism"). Atât înainte, cât şi după alcătuirea ca doctrină explicită a infailibilităţii papale la Primul Conciliu Vatican în 1870, catolicii apuseni au pledat pentru sinoade şi au sperat să stabilească limite autorităţii papale. O presupunere obişnuită este cea că ortodocşii au sinoade în acelaşi fel în care romano-catolicii îl au pe Papa, însă sinodul nu stă deasupra Bisericilor locale în acest fel. Nici unui sinod nu-i este permis să intervină în problemele interne ale unei Biserici locale. In secolul al III-lea, Sfântul Ciprian a consemnat în scris principiul că fiecare episcop urmează să conducă propria sa dioceză, să hirotonească pe cine doreşte şi să fie responsabil direct în faţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ignoranţa cu privire la ecleziologie a produs multe anomalii, aşa că auzim adesea pretenţii ca un sinod să intervină în problemele unei Biserici locale. Ecleziologia ortodoxă nu oferă nici o justificare unei astfel de intervenţii, întrucât acest lucru ar crea o singură autoritate universală, mai presus de toate Bisericile.

Cu toate acestea, numeroase probleme sunt comune pentru mai multe Biserici. Un episcop poate lua o decizie pentru Biserica sa numai dacă nu va afecta o altă Biserică. Dacă problema din interiorul diocezei lui are implicaţii mai largi, este necesar mai degrabă un sinod care poate atunci lua hotărârea pentru toate Bisericile implicate. Orice episcop trebuie să efectueze hirotonii, iar acest lucru nu necesită medierea celorlalte Biserici. Cu toate acestea, ce se întâmplă în cazul cuiva care este excomunicat din sfânta comuniune într-o Biserică şi apoi merge în altă Biserică spre a primi comuniunea? Acestei probleme i s-a dat o rezolvare prin cel de-al Cincilea Canon al Sinodului de la Niceea. Fiindu-le respinsă comuniunea de către propriile Biserici, mulţi oameni se duceau la alte Biserici spre a primi comuniunea şi se plângeau că motivele acestor excomunicări nu erau clarificate. Episcopii au luat, prin urmare, decizia de a se întâlni de două ori pe an, în Postul Mare şi toamna, pentru a examina cazurile de exclu-dere de la comuniune. Dreptul de a exclude pe cineva din comuniune a fost transferat de la Bisericile locale unui sinod. Ori de câte ori problemele sunt comune, este nevoie de un sinod, a cărui autoritate este limitată la acea chestiune. Un sinod nu poate impune nimic unei Biserici, în afara cazului în care alte Biserici sunt afectate de consecinţele acţiunilor sale. Acest principiu este fundamental pentru sinodalism.

Cealaltă regulă de bază care menţine echilibrul între orice Biserică particulară şi Biserica răspândită în întreaga lume este faptul că sinoadele care decid în anumite chestiuni în comun trebuie să fie alcătuite din episcopi şi trebuie ca tuturor episcopilor să le fie îngăduit să participe la ele. Dacă unii episcopi sunt excluşi de la un sinod, sinodul devine o autoritate impusă Bisericilor. Dacă un episcop este exclus de la un sinod, orice hotărâri ar lua acel sinod, ele ar fi pur şi simplu impuse Bisericii conduse de episcopul exclus. Atunci când episcopul său participă la acel sinod, Biserica sa împărtăşeşte hotărârile luate de acel sinod, astfel încât nu se poate spune despre acestea că sunt impuse din exterior. Biserica a menţinut echilibrul dintre local şi universal, făcând din sinod mijlocul exprimării consensului Bisericilor şi neîngăduind ca acesta să devină o autoritate mai presus de ele. După cum spune Sfântul Ignatie, episcopii „de pe tot cuprinsul lumii au mintea lui Hristos" (Magnezieni 7). Ei consimt în Hris-tos şi ajung la un acord în privinţa fiecărei probleme prin intermediul unui sinod care exprimă unitatea lor în Hristos.

Orice sinod care nu invită şi nu-i include pe toţi episcopii este în mod serios pe o cale greşită. Există o asemenea presiune în favoarea unei autorităţi centralizate, încât au fost şi într-adevăr încă mai sunt multe astfel de nereuşite în exercitarea cuvenită a sinodalităţii. Dacă guvernele naţionale îi opresc pe episcopi sa călătorească, după cum s-a întâmplat adesea ca Patriarhului Ecumenic să nu-i fie îngăduit să călătorească către Bisericile Patriarhiei sale, nu este nimic de făcut. Cu toate acestea, atunci când toţi episcopii pot sa fie prezenţi la un sinod, şi totuşi unii dintre ei absentează sau unora li se îngăduie să domine dezbaterile, creând anomalii, temeliile Bisericii sunt ameninţate. Se pune, desigur, întotdeauna problema dacă toţi reprezentanţii Bisericilor pot fi prezenţi, fără ca numărul lor să facă sinodul prea voluminos, motiv pentru care a fost stabilită practica alternării episcopilor participanţi. Participarea alternantă a episcopilor în ordinea vechimii hirotoniei asigură participarea fiecăruia dintre episcopi la sinod la un moment dat.

Fireşte, situaţia ideală este ca toţi episcopii să poată participa, motiv pentru care, pe cât de des a putut şi pe cât a considerat de necesar, Biserica a convocat un sinod ecumenic, care, din această pricină, a căpătat un prestigiu şi o autoritate mai mare decât a oricărui sinod local. Cu toate acestea, esenţa unui sinod, fie că este sau nu ecumenic, este de a exprima unitatea şi consensul Bisericilor.

Unora le poate părea ca şi cum Biserica ar avea două capete: Papa pentru catolici şi Patriarhul Ecumenic pentru ortodocşi. Lucrurile nu stau totuşi astfel. Patriarhiile şi Bisericile autocefale s-au dezvoltat ca expresii ale sinodalităţii Bisericii, şi nu ca instituţii poziţionate deasupra Bisericii. Cele cinci patriarhii au fost sinoadele celor cinci teritorii ale lor, aşa cum sunt şi Bisericile autocefale, care nu aparţin nici uneia dintre Patriarhii. Statutul lor este guvernat de Canonul 34 Apostolic, potrivit căruia toţi episcopii dintr-un anume teritoriu trebuie să recunoască un singur întâi-stătător. Nevoia de întâlnire în sinoade a impus aceste întâietăţi, deoarece este nevoie de un episcop primat ca să convoace un sinod şi să prezideze şedinţele sale. Canonul merge mai departe, spunând că episcopii trebuie să conlucreze cu primatul, iar acesta trebuie să lucreze împreună cu ei. Acesta era spiritul în care s-au dezvoltat Patriarhiile şi Bisericile care se autoguvernează, şi urmarea este că avem un episcop primat şi un sinod în fiecare teritoriu. Dacă acest model este pervertit, din cauză că fie primatul, fie sinodul beneficiază de o putere excesivă, acesta nu este o eroare structurală, ci o chestiune ce trebuie pusă în ordine de către cei implicaţi.

Fiecare dintre aceste Biserici locale este condusă de un primat. Dacă trebuie să fie întrunit un sinod întrucât este nevoie de o acţiune conjugată, cineva trebuie să prezideze. Pentru cea mai mare parte a istoriei creştine, episcopul de Constantinopol a fost recunoscut a fi în această calitate de întâi-stătător. Dacă episcopul de Constantinopol lucrează în spiritul acestui Canon, nefăcând nimic fără a lua în considerare părerea celorlalţi, instituţia rămâne sănătoasă şi nu avem probleme. Papa şi-a arogat dreptul de a interveni în orice Biserică locală, fără consultarea întâistătătorilor lor, şi, chiar atunci când îi consultă, Papa ia el singur o decizie finală. Acum, dacă din curtoazie sau din alte raţiuni episcopii fac această concesie, de a permite Patriarhului Ecumenic în calitate de primat al lor să slujească oriunde doreşte, aceasta este propria lor decizie, însă nu există nici un element papal în instituţia Patriarhului Ecumenic. Aceste lucruri trebuiau spuse cu privire la particularitatea şi universalitatea Bisericii.

Mitropolitul Ioannis Zizioulas

Articol preluat din volumul "Prelegeri de Dogmatica Crestina", Ed. Sophia

Cumpara "Prelegeri de Dogmatica Crestina"

Pe aceeaşi temă

31 Martie 2022

Vizualizari: 2269

Voteaza:

Biserica si Bisericile 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE