Cuvantul si imaginea
Evanghelia dupa Ioan incepe cu taina Fiului si o numeste Logos. A traduce acest nume prin Cuvant inseamna a reduce sensul infinit mai bogat al termenului grecesc. Versiunea
Corul care, in Psalmi, a facut aceasta rugaciune: " Prin dragostrea ta, mantuieste-ne!", asculta in liniste pentru a sti daca ruga a fost primita".
Cuvantul intra in Istorie; el nu numai vorbeste, dar si face Istoria si cheama oamenii la fapte care le exprima in mod vizibil spiritul. Timpul nu poate fi despartit de spatiu; orice cuvant creator se adreseaza auzului si vazului: "Ce era de la inceput, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii, aceea va vestim. Pentru ca viata s-a aratat si am vazut-o." (I Ioan, 1, 1-2). Acest text constituie o aleasa marturie a caracterului vizual al Cuvantului. Alaturi de ordinea inteligibila se pune si cea vizuala; alaturi de cuvant - imaginea.
Se considera, de obicei, ca in elenism vazul predomina asupra auzului si ca la evrei primeaza acesta din urma.
"Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" si Sfantul Stefan, in clipa martiriului sau, vede cerurile deschizandu-se. Apocalipsa din Evanghelii si cea a Sfantului Ioan vorbesc de vremea de pe urma, de eschaton; la acest nivel se simte neputinta cuvantului singur; de aceea el se sfarseste printr-o imensa si zguduitoare viziune a formelor si culorilor care vorbesc in felul lor specific, plastic. Dumnezeu raspunde nelinistii lui Iov printr-o bogata succesiune de imagini care-i reveleaza si in acelasi timp arunca un val asupra tainei sale, si Iov marturiseste: "Urechea mea a auzit vorbindu-se de tine, dar acum ochiul meu a vazut", in Biblie, cuvantul si imaginea dialogheaza, se cheama unul pe celalalt, exprima aspecte complementare ale aceleiasi unice Revelatii.
Semne vizibile puncteaza Istoria, ducandu-ne pana la curcubeu, imagine cereasca a legaturii de nezdruncinat dintre Dumnezeu si oameni. Altarele si sanctuarele prefigureaza Templul, lacasul teofanic, aducand marturie impotriva oricarei forme abstracte a cucerniciei. Prorocii sunt nelinistiti prin insasi curatia lor duhovniceasca; ei realizeaza departarea tragica, de nesuportat, dintre cer si pamant; Isaia slobozeste strigatul evreiesc: "Daca ai sfasia cerurile si te-ai pogori pe pamant!" .
Acest strigat exprima necesitatea dimensiunii spatiale, ea asteapta si atrage spre sine intruparea: "Amin, amin graiesc voua, de acum veti vedea cerul deschizindu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul omului" (loan I, 52).
Cuvantul tinde spre "demonstratie", imaginea spre "sugestie". De-a lungul istorisirii sale, Vechiul Testament este o lupta impotriva idolilor, a falselor imagini si, deci, asteptarea adevaratei imagini. La sfarsit, Dumnezeu isi arata infatisarea sa omeneasca, Cuvantul devine obiect al contemplatiei: "Fericiti sunt ochii care vad ce vedeti voi!" (Luca X, 23). Iisus a vindecat surzii, a deschis si ochii orbilor.
Cele nevazute se arata in cele vazute. "Cel care m-a vazut, la vazut pe Tatal". De atunci, imaginea face parte din esenta crestinismului cu aceeasi valoare ca si cuvantul. Acesta, in culmea slavei sale, se ofera ca dumnezeiasca hrana: "Luati, mancati, acesta este trupul meu" si in ziua Rusaliilor totul este cuprins de limbi de foc.
Crucea nu exprima oare aceasta liniste a marelui Sabat? Singura icoana sa face intr-adevar sa se auda, am putea spune chiar sa se vada aceasta liniste. Semnificativ e faptul ca Simbolul credintei e intr-adevar un "simbol", el nu contine deloc cuvinte pur doctrinale, ci marturiseste tainele credintei schitand succesiunea momentelor mantuirii. El se preteaza admirabil transcriptiei iconografice. Icoanele sarbatorilor liturgice ne spun acest lucru prin imagini epifanice: prin cele vazute Cel Nevazut vine spre noi si ne primeste in prezenta Sa.
Liturghia e o reprezentare scenica a Bibliei, Cuvantul dat in spectacol liturgic: "Caci imi pare ca Dumnezeu pe noi apostolii ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte, fiindca lumii ne-am facut priveliste, si ingerilor si oamenilor" (7 Cor. IV, 9). "El a sters, cu poruncile Evangheliei, zapisul cel despre noi, care era potrivnic noua (.) El a despuiat domniile si puterile si le-a dat in vileag, cu hotarare, biruind asupra lor prin cruce" (Col II, 14-15).
Liturghia si-a construit cadrul: Templul, ca podoaba arhitecturala, formele si culorile, poezia si cantul; ansamblul instrumentelor sale se adreseaza fiintei umane ca entitate. Prin inaltimea sa, momentul liturgic cere sobrietate, masura si gust artistic. De aceea, liturghia cereasca despre care vorbeste Apocalipsa lamureste si structureaza liturghia pamanteasca, oferindu-i tonalitatea de icoana a celor ceresti. Ea defineste arta sacra printr-un criteriu sigur participarea la misterul liturgic. Cazul paradoxal al autenticului filosof Sestov arata ca orice negatie a filosofiei constituie o fllosofie.
Refuzul imaginii este deja o anumita imagine, chip saracit de asteptarea care este retragere catre pre-iconografia Vechiului Testament. Singura problema reala este de a sti care imagini sunt indreptatite si corespund Revelatiei totale.
Paul Evdokimov
-
Imaginea...
Publicat in : Editoriale -
Imaginea, prima servita
Publicat in : Credinta -
'La inceput a fost Cuvantul', la sfarsit va fi 'imaginea de sine'?
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.